Sclava destinului (#ID spin-off)

CAPITOLUL 9 - Tessa

Capitolul 9

-Teresa, dragă! Ţi-am spus să nu îmi mai spui aşa? Ei bine, ţi-o spun acum oricum. Te rog să mă strigi Agatha.

-Desigur, i-am spus.

-Ce mai faci?

Părea foarte veselă, însă ea nu se gândea că eram la liceu şi că aveam şi eu treabă? În fine.

-Foarte bine, la liceu. Dumneavoastră?

-Ah, ştii tu... sunt pe acasă. Uite, poate te întrebi de ce te deranjez...

Bingo.

-...Ei bine, aş vrea să te întreb dacă reuşesc să te „capturez” în seara asta şi să ieşim la un ceai? Poate mai apucăm să discutăm despre... ştii tu ce.

-Da, sigur, i-am răspuns veselă. La 7 e bine?

-Perfect, draga mea! Vorbim!

-La revedere!

Fericită că s-a terminat, am închis telefonul. Nu ştiu de ce, dar să vorbesc cu Agatha mă cam intimida... Probabil de aceea eram şi roşie ca racul când m-am întors spre prietenii mei.

-Te simţi bine? mă întrebă Karl imediat.

-Eu, ăă, da! Perfect!

Selena mă privi ridicându-şi o sprânceană, însă s-a prins că nu voiam să discut despre asta, aşa că schimbă imediat subiectul. Norocul meu că era aici că să mă citească când alţii nu puteau.

-Eu am geografie, a spus ea dintr-odată. Karl?

-Da, şi eu. Fetelor, ne vedem mai târziu, bine?

Am încuviinţat grăbită, încercând -fără succes- să îmi ascund emoţiile. Iar când în sfârşit m-am trezit singură cu geamăna roşcată, am pornit-o spre laboratorul de chimie al profei Bern.

*

Ora de chimie trecu destul de repede. Profesoara predase o lecţie nouă, aparent una pe care o făcusem la meditaţii anul trecut, însă de data asta fusese înţeleasă de mine întru totul. Până la urmă, profesoara asta nu părea atât de rea, nu ştiu de ce era toată lumea atât de obsedată să o bârfească. Şi totuşi, aveam să aflu destul de curând.

Căci exact atunci când se sună şi toată lumea ieşi din clasă, mi-am auzit numele strigat de aceasta:

-Domnişoară Millow?

Am îngheţat în pragul uşii, în timp ce colegii mei drăguţi se împingeau în mine să ies mai repede. Curioasă de ce avea să îmi spună profesoara, m-am întors cu sfială.

-Da, doamnă Bern?

-Organizez un concurs de chimie în şcoală, ai vrea să vii? Bineînţeles că vrei, ştiu că vrei. Ne vedem mâine după ore la pregătire, că sâmbătă este prima fază. Mulţumesc.

O priveam uimită. Îmi vorbise toate astea într-o secundă, fără ca măcar să apuc să clipesc.

Şi, întâmplător -dar doar întâmplător-, chiar nu voiam să vin! Dar puteam eu să-i spun asta femeii care mă privea cu un zâmbet mult prea larg şi mult prea fals pe chip?

-În regulă, mulţumesc, i-am spus şi eu şi am dat să ies, însă m-a oprit.

-Ah, şi e zece dolari taxa de înscriere!

M-am oprit în pragul uşii din nou şi mi-am dat ochii peste cap fără să mă vadă ca să scotocesc prin buzunar după o bacnotă de zece. Surprinzător, am găsit-o imediat.