Sclava destinului (#ID spin-off)

CAPITOLUL 26 - El şi ea

Alec

Treizeci şi şase de ore trecuseră, iar eu nu găsisem încă tăria să intru în camera aceea. Mă simţeam blocat în camera de aşteptare, fără să pot pleca acasă, fără să intru în camera ei de spital. Nu puteam să o fac. Nu era posibil să o fac.

Totul fusese numai vina mea.

Singura alinare a mea era prezenţa legăturii. Deşi Tessa era încă adormită şi nu putea să comunice prin intermediul legăturii, simţeam acea strălucire, văpaia care îmi amintea că ea încă era în viaţă.

De parcă mai avea vreun sens. Chiar dacă se trezea, nu avea să mă ierte niciodată. Mi se mai întâmplase ca gândul la Janine să-mi apară inevitabil în minte, iar Tessa să fi receptat asta prin legătură, ştiam asta. Dar mai ştiam şi că ea a avut încredere în mine şi nu a luat în seamă, dar ce o fi crezut când m-a văzut acolo, sărutat de Janine?

Mi se părea prea dureros să mă gândesc în continuare, aşa că m-am lăsat pe spătar cu privirea aţintită spre tavan. În jurul meu, asistentele medicale şi doctorii alergau de colo-colo. Era o agitaţie de nedescris, şi totuşi, eu mă simţeam singur pe lume în acel moment.

-Doamnă Millow? am auzit o voce.

Mama Tessei se ridică în grabă să asculte veştile. Eu, în schimb, continuam să mă uit înspre tavan, ascultând în tăcere. 

-Fracturile Tessei încep să se repare. A prezentat o evoluţie evidentă faţă de primele ore aici, în spital. Dacă lucrurile continuă bine, o să o şi scoatem de pe ventilator, însă nu vă pot garanta că lucrurile vor continua să evolueze cum ne dorim. 

-Şi care ar fi şansele să îşi revină? Să se trezească?

Asistenta nu răspunse imediat, însă i-a răspuns într-un târziu că posibilitatea de a se trezi era egală cu cea să nu se mai trezească. Mă simţeam capabil să intru în pământ în acel moment. Poate că asta aveam să fac. 

Părinţii Tessei nu ştiau ce se întâmplase cu adevărat. Nici nu ştiam dacă mai puteam vorbi, ca să le spun adevărul. Sau dacă le-aş fi spus, ar fi fost o înşiruire de cuvinte de neînţeles. Nu merita să încerc.

Am continuat să stau în aceeaşi poziţie şi mi-am blocat cu succes toate celelalte gânduri.

Însă ceva a reuşit, totuşi, să mă smulgă din starea mea de visare. A fost momentul când două -pardon, trei-  voci cunoscute mie au început să se certe în salonul nostru. Mi-am îndreptat automat atenţia spre ei.

-Tu ce dracu' cauţi aici? urla Selena.

-Este un spital public! Cum îndrăzneşti să sari astfel la gâtul meu?! Pot intra aici fără autorizaţia ta.

Inima mea păru să se oprească, iar pumnii mi se încleştară automat, privind-o pe fata dinaintea mea, cum se certa cu Selena şi Karl. Cum îndrăzneşte. Înainte să-mi dau seama, eram în picioare şi alergam spre ei. Mâinile mele acţionară înainte să le pot opri, creierul îmi luase foc. Am trântit-o pe Janine de un perete, abia atigând pământul cu vârfurile picioarelor.

-Cum, cum de nu eşti încă moartă, curvă nesimţită ce eşti, cum de...

-Ar trebui să vă măsuraţi cuvintele, domnule Grigorovich, mârâi ea, astfel încât doar eu, şi eventual Selena, o puteam auzi. Nu eu sunt cea pasibilă de închisoare în toată situaţia asta.

Degetele mi s-au desfăcut de pe cămaşa ei, însă nu mai vedeam altceva decât negru în faţa ochilor. Trebuia să fac ceva. Trebuia să ies de acolo, cât mai repede.