Sclava destinului (#ID spin-off)

CAPITOLUL 4 - Tessa

CAPITOLUL 4

Stăpână a naturii,

peste foc regină,

în palme ai cheia

spre cunoaştere şi putere.

Cerul să te asculte,

focul să ţi se supună,

Soarele să ţi se închine,

iar luna să te slujească.

Zeii fie-ţi aproape,

o, migi evaar !

-Ce mai vrea să însemne şi asta?

Abia atunci mi-am dat seama că toţi colegii făcuseră linişte în clasă, miraţi de tot ce se întâmplase în faţa ochilor ei. Iar eu? Inima mai avea puţin şi mi-o lua la goană, însă ştiam în adâncul inimii mele că eram în siguranţă.

Nu ştiu de ce aveam senzaţia asta, credeţi-mă. Ştiam că trebuia să o iau la goană, aşa cum voiau să o facă şi ceilalţi colegi ai mei, însă dintr-odată, ştiam că nu mai avea să o ia totul razna. Dar oare de ce?

Grigorovich stătea lângă mine fixând biletul din mâna mea cu privirea. Mă ţinea de mână şi iar, fără să îmi dea drumul, m-a ridicat de pe scaun şi i-a vorbit profei Bern pe un ton îngrijorat, însă stăpân pe sine:

-Am s-o duc eu la cabinet, doamnă Bern. Se pare că nu se simte bine.

Iar dintr-o mişcare -din nou, fără să îmi lase mâna în pace-, mi-a tras cărţile din braţe şi m-a împins uşor spre ieşire.

-Nu mergem la cabinet, aşa-i? l-am întrebat în timp ce mergeam pe holul liceului.

-Excelentă intuiţie, domnişoară Millow, mi-a spus sarcastic, din nou folosindu-şi accentul ăla de rus.

-Unde mă duci?

Încercam să îi pun întrebări normale şi să ignor toate privirile de pe hol ce ne fixau cu o sinceră curiozitate, sau poate chiar... gelozie. Era el chiar atât de renumit pentru că se îndrăgosteau fetele de el? Adică, pe bune acum! Credeam că era sezonul ochilor albaştri!

Pe când eu încă visam cu ochii deschişi la fete leşinate în urma lui Grigorovich, profesorul meu de matematică mi-a răspuns într-un final:

-Mergem în clasa de matematică. Trebuie să vorbim.

-Aha, i-am replicat de parcă toate astea erau lucruri normale.

Într-un final, am ajuns şi la uşa de la clasa lui, pe care era atârnat un afiş pe care scria mare: „Clasa de matematică – Alexander Grigoroich” iar undeva mai jos apărea şi cu litere minuscule: „Unde dacă întârzii, ieşi instant la tablă. Mulţumesc!”.

Nu îl cunoşteam pe omul ăsta, dar era mai mult decât evident că avea o problemă cu folosirea excesivă a sarcasmului şi a ironiei... şi nu cred că spun asta doar pentru că sunt o persoană destul de serioasă.

După ce am intrat în clasă, Grigorovich mi-a dat în sfârşit drumul şi s-a dus la fereastră, unde şi-a pus mâinile în păr în semn de exasperare. Îl priveam cu o simplă curiozitate, încercând să nu-l enervez prea tare sau să-l bombardez cu întrebări - ceea ce era o nevoie ucigătoare.

Din fericire, n-a fost nevoie să aştept prea mult o explicaţie, că Grigorovich s-a întors spre mine şi mi-a vorbit fixându-mă cu privirea.

-Trebuie să mergi acasă... dar – of, de-ar fi bunica aici.