Sclava destinului (#ID spin-off)

CAPITOLUL 24 - Tessa

După ce am trecut printr-un proces stresant cu realizarea vrăjii, eu, Teresa Millow, purtătoare a titlului de Migi Evaar, puteam oficial să nu mă mai tem de forţele răului şi să mă bucur de elementele mele, în sfârşit.

Trecuse o săptămână.

Nu credeam că ar fi fost posibil să fi numărat zilele corect, nu cu toată drama după care trebuia să mă recuperez şi cu cea prin care treceam acum: familia mea, grav rănită, începea să îşi revină.

Când Alec venise la mine acasă în noaptea în care am fost răpită, el fusese cel care apelase la 911 şi îmi salvase părinţii. Pe fratele meu îl lăsase în grija bunicii lui, din câte îmi explicase, până când Agatha a venit să ne salveze din mâinile Sabrinei Branwell. 

Şi totuşi, mai era o problemă.

Alec menţionase numele lui Karl, când a făcut apelul la urgenţe, iar prietenul meu era acum reţinut. Nu aveam idee cum, dar se părea că Alec reuşise să convingă poliţia că îi confundase vocea lui Karl, din moment ce era prea speriat de situaţie. Karl fu eliberat.

În ciuda ajutorului pe care Karl mi l-a oferit şi trădării celor pe care îi servea, tot nu îmi puteam reţine gândul oribil cum că el mi-a rănit părinţii, iar dacă nu el a făcut-o... n-a făcut nimic ca să-i apere. Şi totuşi, dacă i-ar fi apărat, loialitatea i-ar fi fost pusă la îndoială, mai devreme decât era cazul. Karl plănuise totul, iar rănirea părinţilor mei fusese necesară.

Trebuia să înţeleg asta acum, stând la patul mamei mele. Bryan îl ţinea de mână pe Alec pe coridorul spitalului, privindu-l ca pe un tip de super-erou. Puteam înţelege alegerea fratelui meu de a-l trata astfel pe Alec: nu era el mai mare de patru ani, dar ştia ce însemna recunoştinţa.

-Teresa, mă poţi ajuta un pic?

Mama încercă să se ridice mai sus, dar o durere îi scrută chipul plin de riduri. Mi-am îndepărtat îndată gândurile şi am ajutat-o.

-Cum te mai simţi? am întrebat-o îngrijorată. Pari mai palidă ca ieri...

-Sunt bine, doar că e mai frig în spitalul ăsta ca acasă. Mi-e dorm de patul nostru, dacă ştii ce spun.

Un zâmbet slab îi apăru pe faţă, îndemnându-mă să zâmbesc la rândul meu. Nu era modul în care mi-aş fi imginat că avea să fie viaţa în Kentwood, dar eram teferi... şi asta conta. De fapt, eram în viaţă, şi asta conta.

-O să ne explici vreodată, Teresa? 

Gândul mi-a zburat din nou în alte părţi, când vocea mamei răsună tristă în camera ei de spital. M-am gândit la Alec, profesorul meu de matematică, cu care aveam o relaţie mai strânsă decât orice elev ar fi avut-o vreodată cu un profesor. M-am gândit la pozele din faţa părinţilor mei dinaintea atacului. M-am gândit la destinul de care n-am putut fugi, pe care a trebuit să-l urmez.

Nu ştiam dacă îmi puteam explica mie ce se întâmplase.

Şi i-am spus asta.

Mama încuviinţă, deşi părea sigură că puteam. Poate că eram, dar nu o puteam face într-un spital. Nu era locul potrivit să îi explic că relaţia mea şi a lui Alec fusese destinată. Eram Migi Evaar şi trebuia să mă împac cu ideea asta. În timp ce colegii mei de la facultate aveau să se îmbete la petreceri şi nopţi albe, eu trebuia să îndepărtez demonii spre locul lor de origine şi să protejez omenirea. Nu aveam să mai fac cumpărături ca un om normal, fără să mă întreb la fiecare pas, dacă lumea în care trăiam era destul de sigură pentru omul de la casa de marcat. Era misiunea mea, de acum, să protejez pe toată lumea. Iar Alec era destinat să îmi fie alături, să mă protejeze la rândul lui.