Sclava destinului (#ID spin-off)

CAPITOLUL 21 - Tessa

-La naiba...

Sabrina Branwell începu să se aproprie de locul în care mă aflam cu paşi înceţi. Ea era. Regina magiei întunecate, ea era rivala mea, cea care voia să mă ucidă şi să îmi ia puterile...

-Nu!

Am strigat, însă nu credeam că îi mai păsa cuiva. Nici măcar protectorii de lângă mine - dintre care şi Karl - nu îmi mai aruncau vreo privire. Pentru ei eram o fiinţă ca şi dusă. Sentimentul de neputinţă era prea dureros, nu l-am putut ascunde. Iar asta mă făcea să recurg la metode disperate.

Urletele mele au ajuns la o cotă maximă.

-De ce?! De ce?! Cum mi-ai putut face una ca asta? Să vii aici, în oraş, să fii prietenoasă, să...

Gândul mi-a zburat la Selena. Selena. Oare ştia de aranjamentul ăsta? Bineînţeles că da. Toată lumea ştia de planificarea morţii mele, mai puţin eu. Şi protectorul meu, Alec.

Dar oare unde era Alec? Simţise măcar că nu eram în regulă? Ce îmi făcuse - mama Selenei, cel mai probabil - nu îi mai permitea lui Alec să simtă ce simţeam şi eu, însă trebuia să-şi fi dat seama că mi se întâmplase ceva. Sau cel puţin, aşa speram.

-Faceţi-o să tacă! ordonă ea.

Am început o nouă serie de ţipete, când un protector - de data asta nu era Karl - mi-a ţinut gura acoperită. Enervată de-a dreptul, am sărit înainte cu capul şi i-am prins unul dintre degete între dinţi, strivindu-l cu putere. Protectorul începu să ţipe.

-Nu aşa, netoţilor! şuieră din nou. Liniştea din public era de neexplicat. Ţipetele mele nu făceau decât să pară totul mult mai fioros. 

După ce rosti cuvintele parcă aruncate cu scârbă, am simţit focul cuprinzându-mă. Nu îmi imaginasem niciodată cum era durerea de a fi mistuit de el, însă acum eram sigură că aşa era. Eram legată, nu mă puteam zvârcoli deloc din cauza lanţurilor, însă ochii puteam să mi-i deschid... cu dificultate. Ce-i drept, nu eram învăluită de flăcări la propriu, însă le simţeam. Le simţeam acolo, vrând să mă scape de sufletul meu, de tot ce mai aveam în mine putere, voia să mă mistuiască...

-Lăsaţi-mă să scap! am ţipat mai tare decât am putut vreodată să ţip. Îmi predau puterile de bună voie! Lăsaţi-mă să scap!

Asta făcu focul să se oprească pentru câteva clipe. Când am reuşit să deschid ochii, mă simţeam încă îndurerată, ca şi cum aş fi ars cu totul pe dinăuntru... eram pe moarte? Nu ştiam, însă simpla izbucnire a inimii când am zărit-o pe mama Selenei la cinci centimetri de chipul meu înlăcrimat putea să mă dea gata.

-Ce. Ai. Spus? m-a întrebat ea pe cel mai rece ton posibil.

Îmi aminteam de momentele în care îmi doream ca ea să-mi fi fost mamă, nu cea care nu mă înţelegea niciodată, dar care acum era probabil moartă din cauza mea. Simplul gând mi-a provocat greaţă.

-REPETĂ CE AI SPUS! şuieră din nou.

-Am spus că le predau. Lăsaţi-mă doar să scap.

Sabrina izbucni în râs. 

-Vai, vai, cât curaj pe voi, dragele mele! Voi Migi Evaar-urile din ultimul secol aţi avut aceeaşi atitudine. V-aţi fi dat magia doar ca să înlăturaţi suferinţa binelui şi...

-Stai să vezi cum e rolul ăsta, tu nici măcar nu ai suporta nici două secunde acest chin!

-Curajoase vorbe..., mormăi, având în vedere că tu nu poţi face nimic, în timp ce eu te pot ucide dintr-o singură mişcare şi...