Sclava destinului (#ID spin-off)

CAPITOLUL 12 - Tessa

Drumul spre casa bunicii lui Alec a fost foarte plăcut. Poate un pic jenant, dar plăcut. Da, tot era straniu să îi aud vocea în capul meu, și încă mă simțeam prost fiindcă știam că și el îmi auzea toate gândurile, însă doar să fiu lângă el mă făcea să mă simt bine. Pur și simplu bine. Ne luam peste picior, râdeam, dar știam că oricând aș fi început să vorbesc despre ceva serios(cum ar fi, zic, faptul că sunt reîncarnarea unei vrăjitoare) m-ar fi ascultat, înțeles și ajutat, așa cum nimeni nu o mai făcuse până acum. La asta se reducea totul până la urmă: mă înțelegea. Da, și Selena știa exact la ce să se aștepte din partea mea, dar ea învățase. Alec... Alec mă citise de prima dată, cu mult înaintea nebuniei de „legătură parapsihică”, cum începusem eu să o numesc, să apară. Acum... toate se cam întorseseră cu susu-n jos. Speram doar ca legătura să nu-l sperie prea tare, să nu ne întoarcem la faza în care el încerca să mă îndepărteze, pentru că nu credeam că aveam să reacționez prea bine dacă el s-ar mai fi uitat la mine cu acea sclipire malițioasă, rece, de oțel în ochii lui întunecați.

-Hopa jos! i-am zis eu, înainte s-o poată spune el, deși eu tot am avut nevoie de ajutorul lui să-mi dau jos centura.

Doamna Grigorovich- pardon, Agatha- se plimba prin cocheta grădină pe care o întreținea în fața casei și ne-a întâmpinat foarte fericită și cu un calm implacabil, total opus nerăbdării mele de a afla odată ce papucii mei era în neregulă cu noi. Mâna caldă a lui Alec, care o strângea încurajator pe a mea, era singurul lucru care mă făcea să mă comport ca leul în cușcă. Când am ajuns în sufragerie, însă, nu m-am mai putut stăpâni, așa că am întrebat-o pe Agatha chiar înainte să se poată oferi să ne servească cu ceai:

-Deci... ce se întâmplă cu noi? Putem să găsim ceva prin cărți care să ne ajute?

-Eu nu vă pot spune decât ceea ce v-ați dat și voi seama deja: că ați dezvoltat o conexiune telepatică, și încă una foarte puternică, aș putea adăuga. Cât despre cărți... da, este cel mai probabil să găsiți răspunsurile pe care le căutați în Bătrânele Manuscrise ale vrăjitoarelor. Bătrânele Manuscrise sunt cele mai vechi cronici ale lumii, au fost scrise de vrăjitoare încă din cele mai vechi timpuri. Deoarece Manuscrisele sunt fermecate, e nevoie de o vrăjitoare a Luminii și de una a întunericului pentru a le scrie. Pe măsură ce relațiile dintre practicantele celor două tipuri de magie au devenit din ce în ce mai încordate, au renunțat la completarea în Manuscrise. Bătrânele Manuscrise au fost uitate de mulți, dar cei care își amintesc de ele le păstrează cu grijă.

Să spun că eram uimită ar fi fost o subestimare, însă ceea ce simțeam venind din partea lui Alec întrecea orice limită.  Femeia  care stătea acum în fața lui îi era bunică, o știuse toată viața... crezuse că o cunoaște... și totuși era atât de plină de secrete...

-Hai, copii, veniți după mine, o să vă arăt pe unde e biblioteca!

Nu eram sigură că Alec s-ar mai fi putut mișca singur, având în vedere că tot ce putea gândi era „cum? Cum am putut să nu știu?!”, așa că l-am tras de mână, care încă era împletită cu a mea, de-a lungul camerelor pe care le străbăteam în urma Agathei. În sfârșit, ne-am oprit în pivniță, în fața unui dulap cam soios, pe care se vedea cu ochiul liber că trăise multe.

-Deci asta e marea bibliotecă? Vechiul tău dulap cu dulcețuri? vocea lui Alec, de obicei atât de joasă și catifelată, urcase acum două octave, și avea în ea o notă îngrijorătoare de isterie, așa că am încercat să-l calmez. Nu credeam să-l mai fi văzut vreodată atât de răvășit emoțional.

Are să fie ok, o să vezi! Chiar dacă nu scăpăm de legătura asta, eu sigur o să devin tobă de matematică, iar tu de muzică!... La auzul vocii mele în mintea lui s-a mai liniștit, așa că am dat să continui, dar el mi-a luat-o înainte: Sunt doar confuz, Tessie. Îmi pare rău. Fiori mi-au străbătut șira spinării. Mă obișnuisem să-l văd pe Alec ca pe arogantul și nesimțitul meu profesor de matematică, iar acum... să-i văd și cealaltă latură mă șoca.