Colț Alb

II Lupoaica

O dată micul dejun terminat, cei doi oameni îşi legară pe sanie sărăcăciosul lor bagaj
şi o porniră prin întuneric. În aceeaşi clipă, în gerul şi bezna nopţii începură să se audă
urlete de o jale sălbatică, ce se chemau şi-şi răspundeau. Conversaţia se curmă. Pe la
nouă se crăpă de ziuă. La vremea prânzului, cerul se coloră spre miazăzi până ce
orizontul deveni trandafiriu, marcând linia pe care rotunjimea pământului o pune între
însorita lume a sudului şi cea a nordului. Dar culoarea trandafirie păli iute. Geana de
lumină cenuşie mai ţinu până la trei, când se destramă şi ea, iar linţoliul nopţii arctice se
aşternu peste ţinutul singuratic şi cufundat în tăcere.
Pe măsură ce se lăsa întunericul, urletele sălbatice care veneau din dreapta, din
stânga şi din urmă se auzeau tot mai aproape, atât de aproape, încât nu o dată semănară
groază printre câinii ce trăgeau din greu la sanie, stârnind panică.
După un astfel de moment de panică, Bill, care împreună cu Henry izbutise să înhame
din nou câinii, zise:
- Mai bine şi-ar vedea de vânat prin alte părţi şi s-ar căra o dată, să ne lase în pace!
- Teribil ne calcă ăştia pe nervi! spuse Henry, aprobator.
După aceea nu mai scoaseră o vorbă până ce nu-şi instalară tabăra.
Henry sta aplecat asupra oalei cu fasole care da în clocot şi din când în când arunca
înăuntru bucăţi de gheaţă. Deodată se auzi o lovitură, însoţită de un strigăt al lui Bill şi de
un schelălăit ascuţit de durere ce venea dintre câini.
Henry tresări şi se îndreptă tocmai la timp pentru a mai vedea o formă întunecată care
dispărea peste zăpezi, la adăpostul întunericului. Îl zări apoi pe Bill în mijlocul câinilor, cu
un aer deopotrivă triumfător şi abătut, ţinând într-o mână o bâtă zdravănă, iar în cealaltă -
o coadă de peşte şi o bucată de somn uscat la soare.
- A înşfăcat jumătate - spuse Bill - dar şi eu i-am ars una. Îl auzi cum schelălăie?
- Cum arăta? întrebă Henry.
- Nu l-am putut vedea. Dar avea patru picioare, bot şi păr şi arăta ca orice câine.
- O fi vreun lup domesticit.
- Al dracului de domesticit, lup sau ce-o fi el, dacă vine aici chiar la timpul mesei şi ia o
bucată de peşte!
În noaptea aceea, după ce-şi terminară cina şi se aşezară pe lada lunguiaţă trăgând
din pipă, cercul de ochi scânteietori se strânse în jurul lor mai mult ca de obicei.
- Ce bine ar fi să se ia după vreo turmă de elani sau alt vânat şi să se care de aici, să
ne lase în pace - zise Bill.
Henry îngână ceva pe un ton nu prea prietenos, apoi timp de aproape un sfert de oră
rămaseră tăcuţi, Henry privind la foc, iar Bill - la cercul de ochi care sticleau în întuneric,
dincolo de văpaia focului.
- Tare aş vrea să fim acum la Mc. Gurry - începu el din nou.
- Mai termină o dată cu ce-ai vrea tu şi cu văicărelile astea! izbucni Henry, mânios. Nu ţi-e bine la stomac. Asta-i cu tine. Ia o lingură de bicarbonat că ai să te îndulceşti şi ai să fii
un tovarăş mai plăcut!
Dimineaţa, Henry fu trezit de blestemele furioase ce ieşeau din gura lui Bill. Se sprijini
într-un cot şi îşi văzu tovarăşul printre câini, în apropierea focului bine întreţinut, cu braţele
ridicate ameninţător şi cu faţa schimonosită de furie.
- Hei! strigă Henry. Ce s-a întâmplat?
- A şters-o şi Broscoiul - răspunse el.
- Nu, zău?
- Pe cinstea mea!
Henry sări din culcuş şi se repezi spre câini. Îi numără cu luare-aminte şi apoi se
alătură tovarăşului său, blestemând forţele wildului care le mai răpiseră încă un câine.
- Broscoiul era cel mai puternic câine din ceată - zise Bill după un timp.
- Şi nici nu era un câine nebun - adăugă Henry. Iată cel de-al doilea epitaf în decurs
de două zile.
Posomorâţi, îşi luară gustarea, după care înhămară la sanie cei patru câini rămaşi.
Ziua nu se deosebea de cele de până atunci. Cei doi oameni înaintau tăcuţi şi anevoie
peste întinderea îngheţată. Tăcerea nu era tulburată decât de urletele urmăritorilor, care,
nevăzuţi, se ţineau după ei. Pe la mijlocul după-amiezii, o dată cu căderea nopţii, urletele
începură să se audă tot mai aproape, pe măsură ce urmăritorii, după obiceiul lor, înaintau;
câinii deveniră neliniştiţi şi speriaţi, şi în agitaţia lor încurcară şleaurile sporind
amărăciunea celor doi oameni.
- Hei, asta o să vă vie de hac, javre smintite! zise Bill cu sete în seara aceea,
rămânând în picioare după ce îşi termină treaba.
Henry lăsă gătitul şi veni să vadă ce se întâmplă. Tovarăşul lui nu numai că legase
câinii, dar îi priponise cu beţe, aşa cum fac indienii. În jurul gâtului fiecărui câine, el
strânsese o cureluşă de piele. Aproape de grumaz, dar îndeajuns de departe ca animalul
să nu-l poată ajunge cu dinţii, atârnase, legat de cureluşă, câte un băţ gros şi lung de
patru sau cinci picioare5
. Celălalt capăt al băţului era fixat, cu ajutorul unei cureluşe de
piele, de un par înfipt în pământ. Câinele nu putea să roadă pielea la capătul băţului ce era
spre el. Băţul îl împiedica să ajungă la curea, în celălalt capăt.
Henry dădu aprobator din cap.
- E singurul mijloc de a-l ţine pe Ureche Tăiată -zise el.
- E în stare să taie cureaua cu dinţii, aşa cum ar tăia-o cu un cuţit, ba chiar de două ori
mai repede. In felul ăsta, mâine dimineaţă o să-i găsim pe toţi.
- Pun rămăşag că aşa o să fie, afirmă Bill. Dacă mai lipseşte vreunul, atunci am să
plec fără să beau cafeaua.
- Ei ştiu prea bine că nu avem cartuşe ca să-i ucidem -observă Henry înainte de
culcare, arătând spre cercul clipitor care îi împresura. Dacă le-am putea ciurui pielea cu
câteva gloanţe, ce cuviincioşi ar mai fi după aia! în fiecare noapte vin tot mai aproape. Dă-
te la o parte din faţa focului şi uită-te cu atenţie... acolo: l-ai văzut pe ăla?
Un timp, cei doi oameni îşi alungară urâtul urmărind mişcarea formelor nedesluşite în
preajma luminii focului. Privind mai de aproape şi stăruitor spre locul unde sclipea în
întuneric o pereche de ochi, încetul cu încetul începea să se desluşească forma
animalului. Puteau chiar să zărească cum aceste forme se mişcă în răstimpuri.
Le atrase atenţia un zgomot ce venea dinspre locul unde erau câinii. Ureche Tăiată
scotea gemete repezi, de nerăbdare, smucindu-se de-a lungul băţului, spre întuneric,
oprindu-se din timp în timp pentru ca apoi, şi mai înfuriat, să se năpustească din nou cu
colţii în el.
- Ia te uită la ăsta, Bill! murmură Henry.
În plină lumină a focului, un animal ce aducea a câine se furişa pieziş. Păşea cu
neîncredere, dar şi cu îndrăzneală, observându-i prudent pe cei doi oameni şi cu atenţia fixată asupra câinilor. Ureche Tăiată se întindea de-a lungul băţului spre cel care se
furişase şi gemea cât îl ţineau puterile.
- Smintitul ăsta de Ureche Tăiată nu prea arată speriat -zise Bill, cu glasul scăzut.
- E o lupoaică - îi şopti Henry - şi asta explică dispariţia Grăsanului şi a Broscoiului. Ea
e momeala haitei. Atrage câinele şi apoi ceilalţi se reped şi-l mănâncă.
Focul trosnea. Un butuc se prăbuşi cu zgomot puternic. La auzul lui, ciudatul animal
sări înapoi în beznă.
- Henry, eu unul cred... - spuse Bill.
- Ce crezi?
- Cred că pe ăsta l-am cotonogit eu cu bâta.
- Nu mă îndoiesc de loc - răspunse Henry.
- Şi tocmai asta voiam să spun - urmă Bill - că obişnuinţa animalului ăstuia cu focul de
tabără dă de bănuit şi e nefirească.
- Ştie desigur mai multe decât se cuvine să ştie un lup care se respectă - încuviinţă
Henry. Un lup care ştie destule ca să vină printre câini la vremea mesei a învăţat el ceva
în viaţă.
- Moş Villan avea odată un câine care s-a înhăitat cu lupii - gândi Bill cu glas tare. Ar fi
trebuit să-mi amintesc de asta. Eu l-am împuşcat într-o zi chiar în haită, pe o păşune de
elani, dincolo de Little Stick. Şi moş Villan a plâns ca un copil. Nu-l văzuse de trei ani,
spunea el. În tot timpul ăsta stătuse cu lupii.
- Cred că ai brodit-o, Bill. Lupul ăsta e un câine şi a mâncat de multe ori peşte din
mâna omului.
- Şi dacă am noroc, lupul ăsta, care nu-i decât un câine, o să fie în curând mâncare
pentru câini - declară Bill. Nu ne mai dă mâna să mai pierdem din animale.
- Dar nu mai ai decât trei cartuşe - îi atrase atenţia Henry.
- Nu trag decât la sigur - răspunse el.
Dimineaţa, Henry aţâţă focul şi pregăti micul dejun, însoţit la treabă de sforăitul
tovarăşului său.
- Dormeai prea bine - îi spuse Henry, zgâlţâindu-l să se scoale pentru micul dejun. Nu
m-a lăsat inima să te trezesc.
Somnoros încă, Bill începu să mănânce. Observă că ceaşca îi era goală şi întinse
mâna spre ibric. Dar ibricul era prea departe, lângă Henry.
- Ia spune, Henry - îl dojeni el, cu blândeţe - n-ai uitat nimic?
Henry privi cu atenţie în jur şi dădu nedumerit din cap. Bill ridică ceaşca goală.
- Nu mai capeţi cafea - zise Henry.
- Dar ce e? S-a terminat? întrebă Bill, îngrijorat.
- Nu.
- Doar nu-ţi închipui că o să-mi facă rău la stomac?
- Nu.
Un val de sânge îi năvăli în faţă lui Bill.
- Cafeaua e tocmai caldă şi vreau să ştiu ce ai de zis -spuse el.
- Solidul a întins-o - răspunse Henry.
Fără grabă, cu un aer resemnat la nenorociri, Bill întoarse capul şi, de unde se afla,
numără câinii.
- Cum s-a întâmplat? întrebă el, nepăsător.
Henry ridică din umeri.
- Nu ştiu. Numai dacă Ureche Tăiată nu i-o fi ros cumva cureaua. Altfel, fără doar şi
poate că n-ar fi putut face aşa ceva de unul singur.
- Secătura dracului! Bill vorbea grav şi rar şi nu-şi trăda de fel furia ce clocotea în el.
- Pentru că n-a putut să-şi scoată cureaua lui, l-a slobozit pe Solidul.
- Eh, oricum, Solidul a terminat cu toate necazurile; cred că la ora asta e digerat şi
ţopăie peste câmpii, în burţile a douăzeci de lupi. Acesta a fost epitaful lui Henry pentru ultimul câine pierdut.
- Şi acum, ia puţină cafea, Bill.
Dar Bill dădu din cap.
- Hai, stărui Henry, ridicând ibricul.
Bill îşi feri ceaşca.
- Să nu mă mişc de aici dacă iau. Am spus că nu-mi mai beau cafeaua dacă dispare
vreun câine, şi mă ţin de făgăduială.
- E o cafea a dracului de bună! căută Henry să-l ispitească.
Dar Bill era încăpăţânat şi se mulţumi doar cu uscăturile pe care le înghiţi o dată cu
blestemele mormăite la adresa lui Ureche Tăiată pentru festa pe care le-o jucase.
- Deseară am să-i leg în aşa fel, încât să nu se mai poată ajunge unul pe celălalt - zise
Bill pe când o pornea iarăşi la drum.
Nu făcură mai mult de o sută de yarzi, când Henry, care era în frunte, se aplecă să
ridice de jos ceva de care se lovise cu rachetele. Era întuneric şi nu putu desluşi ce e, dar,
pipăindu-l, recunoscu obiectul. Îl aruncă înapoi; obiectul lovi sania şi apoi se ciocni de
rachetele lui Bill.
- Poate că o să mai ai nevoie de el - spuse Henry.
Bill scoase un strigăt. Era tot ce mai rămăsese din Solidul - băţul cu care fusese legat.
- L-au mâncat cu piele cu tot - constată Bill. Băţul e neted ca un fluier. Au mâncat
cureaua de la amândouă capetele. Sunt al dracului de înfometaţi, Henry, o să ne înfulece
şi pe mine şi pe tine, înainte de a sfârşi drumul ăsta.
Henry râse sfidător:
- Nu mi s-a mai întâmplat până acum să se ţină lupii aşa după mine, dar am mai trecut
eu prin altele şi mai rele şi tot am scăpat teafăr şi nevătămat! Bill, fiule! E nevoie de mult
mai mult decât un pumn de blestemaţi d-ăştia ca să-ţi sune ceasul.
- Nu ştiu, nu ştiu - mormăi Bill, parcă presimţind o nenorocire.
- Bine, ai să vezi tu când o să intrăm în Mc. Gurry.
- Nu prea mă simt în apele mele - stărui Bill.
- Eşti palid, asta e - zise Henry, sentenţios. Ai nevoie de chinină şi, cum ajungem la
Mc. Gurry, o să te doftoricesc eu.
Bill mormăi nemulţumit de diagnostic şi se cufundă în tăcere. Ziua era la fel ca toate
celelalte. Se lumină la nouă. La douăsprezece, soarele, nevăzut, încălzi orizontul spre
miazăzi, apoi începu după-amiaza cenuşie şi rece, care după trei ore fu înghiţită de
noapte.
La ora când soarele încerca zadarnic să apară, Bill trase puşca din legătura săniei şi
zise:
- Ţine-o drept înainte, Henry, vreau să-mi dau seama dacă pot vedea ceva.
- Mai bine rămâi lângă sanie - se împotrivi tovarăşul lui. N-ai decât trei cartuşe şi cine
ştie ce se mai poate întâmpla.
- Acum cine cobeşte? întrebă Bill, triumfător.
Henry nu răspunse, ci continuă să înainteze anevoie singur, aruncând necontenit
priviri îngrijorate în urmă, spre singurătatea cenuşie în care dispăruse tovarăşul său. După
o oră, cum sania trebuia să facă mereu ocoluri spre a se feri de cioturile de copaci, Bill îl
ajunse din urmă.
- Au luat-o care încotro, până hăt-departe - zise el. Nici pe noi nu ne slăbesc şi au grijă
şi de vânat. Vezi tu, sunt siguri de noi, dar ştiu ei că trebuie să aştepte ca să ne înhaţe. În
timpul ăsta se mulţumesc cu ce le iese în cale.
- Adică vrei să zici că ei cred că-s siguri de noi - se împotrivi cu tărie Henry.
Dar Bill nu-l luă în seamă:
- Am văzut câţiva dintre ei. Sunt jigăriţi rău. Cred că de săptămâni n-au mai înfulecat
altceva decât pe Grăsanul, pe Broscoiul şi pe Solidul, şi sunt atât de mulţi, că asta nu le-a
putut ajunge nici pe o măsea. Sunt tare slabi. Le ies coastele ca la scândurile de spălat, şi li s-a lipit burta de spate. Au ajuns la disperare, ascultă-mă ce-ţi spun. Or să
înnebunească, şi atunci să te ţii!
După câteva clipe, Henry, care mergea în urma săniei, scoase un şuierat înăbuşit, ca
un semnal de alarmă. Bill se întoarse şi privi, apoi opri calm câinii. În fund, după ultima
cotitură, în văzul lor, gonea cu paşi mărunţi, furişându-se chiar pe pârtia pe care mergeau
ei, o formă acoperită cu blană. Gonea cu nările în pământ şi avea un mers ciudat, de
parcă aluneca fără nici un fel de sforţare. Când se opreau ei, se oprea şi ea, ridicând capul
şi privindu-i fix, cu nările tremurânde, adulmecându-i.
- E lupoaica - zise Bill.
Câinii se trântiseră în zăpadă, iar Bill trecu pe lângă ei ca să ajungă lângă tovarăşul
său. Se uitară împreună la ciudatul animal care îi urmărea de zile întregi şi care le
înjumătăţise ceata de câini.
După o cercetare minuţioasă, animalul înaintă câţiva paşi. Repetă mişcarea de câteva
ori, până ce ajunse la vreo sută de yarzi de cei doi oameni. Se opri, cu capul ridicat, în
apropierea unui desiş de molifţi, cercetând cu ochii şi cu nările echipamentul celor doi
oameni care îl observau. Se uita la ei ciudat de stăruitor şi cu o privire cum numai câinii
au; dar în pofta ce i se putea citi în ochi nu era nimic din afecţiunea unui câine. Era o poftă
nesăţioasă stârnită de foame, tot atât de crudă ca şi colţul lui, tot atât de neîndurătoare ca
şi gerul.
Era prea mare ca să fie un lup, şi după trup, deşi jigărit, se vedea că nu e unul dintre
cei mai gigantici din speţa lui.
- Până la umeri trebuie că măsoară aproape două picioare şi jumătate - remarcă
Henry. Şi mă prind că în lungime nu e mai mic de cinci picioare.
- Ciudată culoare pentru un lup - observă Henry. Eu, unul, n-am mai văzut lup roşu. E
aproape de culoarea scorţişoarei.
Animalul, desigur, nu avea culoarea scorţişoarei. Blana lui era o adevărată blană de
lup. Culoarea dominantă era cenuşiul, cu o slabă nuanţă roşiatică - o nuanţă care înşela:
apărea şi dispărea; era mai mult o iluzie optică schimbarea de la cenuşiu, un cenuşiu
puternic, la reflexele vagi roşiatice, o culoare greu de descris în cuvinte obişnuite.
- Ai spune că e un câine zdravăn, bun pentru sanie - zise Bill. Nu m-aş mira să-l văd
dând din coadă.
- Hei, dulăule! strigă el. Vin-aici, oricum ţi-ar zice ţie!
- Nici gând să se sperie de tine - râse Henry.
Bill îl ameninţă cu mâna şi strigă cât îl ţinu gura, dar animalul nici gând să se sperie.
Singura schimbare pe care o putură observa la el fu un neastâmpăr şi mai mare.
Continua să-i privească cu stăruinţa lacomă a foamei. Cei doi oameni reprezentau
carne, iar lui îi era foame, şi dacă ar fi cutezat, s-ar fi dus şi i-ar fi mâncat.
- Uite ce e, Henry - începu Bill, coborându-şi fără să vrea glasul, care se transformă
într-o şoaptă din pricina gândurilor ce-l frământau. Avem trei cartuşe. Dar e o lovitură
sigură. Trag la mare precizie. Ne-a înhăţat trei câini şi trebuie să terminăm cu ea. Ce zici?
Henry dădu aprobator din cap. Bill trase încetişor puşca de sub legăturile saniei. O
ducea tocmai spre umăr, dar nu mai ajunse până acolo, deoarece, în aceeaşi clipă,
lupoaica sări din drum în desişul de molifţi şi se făcu nevăzută.
Cei doi se priviră. Henry şuieră prelung şi cu înţeles.
- Ar fi trebuit să mă gândesc la asta - se mustră Bill, cu glas tare, punând puşca la
locul ei.
- Sigur că un lup care ştie destule ca să vină printre câini când le dai mâncare ştie şi
ce e o puşcă. Îţi spun eu, Henry, ăsta e de vină de tot necazul nostru. Dacă nu era
lupoaica asta, am fi avut acum şase câini în loc de trei. Şi-ţi mai spun, Henry, că am să
pun eu mâna pe ea! E prea vicleană ca s-o împuşti la loc deschis. Numai că am s-o
pândesc, şi să nu-mi mai spui mie Bill dacă n-o dobor.
- Să nu te duci prea departe pentru asta - îl preveni tovarăşul său. Dacă sare haita pe tine, cele trei gloanţe nu fac nici cât o ceapă degerată. Animalele astea îs al naibii de
flămânde şi, o dată asmuţite, s-a zis cu tine, Bill!
În seara aceea îşi aşezară tabăra mai devreme. Trei câini nu puteau trage sania tot
atât de repede şi tot atâtea ceasuri ca şase câini, şi dădeau semne vădite de osteneală,
iar oamenii se culcară devreme, după ce Bill avu grijă să lege câinii în aşa fel, încât să nu
se ajungă cu botul.
Dar lupii deveneau tot mai îndrăzneţi, iar oamenii fură treziţi din somn de mai multe
ori. Se apropiaseră atât de tare de ei, încât câinii fură cuprinşi de o spaimă nebună; din
când în când era nevoie să se mai aţâţe focul pentru a-i ţine pe tâlhari la distanţă.
- Am auzit marinari vorbind despre rechini care se ţin după vapoare - zise Bill,
vârându-se sub pătură după ce avusese grijă să mai arunce lemne pe foc. Eh, lupii îs
rechini de uscat. Îşi ştiu ei mai bine treaba decât noi şi nu se aţin pe urmele noastre doar
de florile mărului. Au să pună ei gheara pe noi. Sigur că au să pună, Henry.
- Pe jumătate au şi pus gheara pe tine, dacă vorbeşti aşa -îl repezi Henry. E pe
jumătate snopit în bătaie cel ce spune dinainte că e. Şi aşa cum vorbeşti tu, înseamnă că
te-au şi mâncat pe jumătate.
- Au pus ei gheara pe alţii mai ceva ca noi - răspunse Bill.
- Mai tacă-ţi gura şi nu mai cobi atât, că mă scoţi din sărite!
Henry se întoarse pe o parte, supărat, dar se miră că Bill nu e şi el la fel de înfuriat. De
obicei, Bill nu era aşa, se supăra repede când îi spuneai vorbe aspre. Henry căzu pe
gânduri şi-l obsedă ideea aceasta până ce adormi, când pleoapele i se închiseră. Se
gândea mereu în sinea lui: „Desigur că Bill e tare abătut. Mâine o să trebuiască să am
grijă de el, să-l mai înveselesc".