Colț Alb

IV Zidul lumii

Când lupoaica începu să părăsească văgăuna, pornind după vânat, puiul era deprins
să respecte legea care-l oprea să se apropie de intrare. Nu numai că această lege îi
fusese impusă în nenumărate rânduri de botul şi de laba mamei ţui, dar creştea în el şi
instinctul fricii. Niciodată în scurta-i existenţă din vizuină nu întâlnise ceva de care să se
teamă. Totuşi frica exista în el. O moştenise de la strămoşii îndepărtaţi prin mii şi mii de
vieţi. Era o moştenire directă de la chiorul şi de la lupoaică; dar şi ei, la rândul lor, o
moşteniseră de la generaţiile de lupi dinaintea lor. Frica! -această moştenire a wildului de
la care nu se poate sustrage nici un animal şi nici nu e cu putinţă să te descotoroseşti de
ea.
Astfel puiul cenuşiu cunoscu frica, deşi nu ştia din ce e făcută. O privea poate ca pe
una din opreliştile vieţii, pentru că aflase că existau asemenea oprelişti. Cunoscuse
foamea şi, când n-o putuse ostoi, simţise opreliştea. Piedica tare a zidului vizuinii,
ghionturile zdravene pe care maică-sa i le dăduse cu botul, lovitura ei de labă care-l
făcuse să se rostogolească, foamea neastâmpărată pe care o cunoscuse de atâtea ori îi
dăduseră să înţeleagă că pe lume nu există numai libertate, că în viaţă există anumite legi
şi oprelişti.
Aceste limite şi oprelişti erau lege. A o sluji însemna să scapi de durere şi să-ţi făureşti
fericirea.
Dar el nu se gândea în felul acesta omenesc. Se mulţumea să clasifice lucrurile în
două categorii - unele care loveau şi altele care nu loveau. În urma acestei clasificări, el se
ferea de lucrurile care loveau, limite şi oprelişti, drept care se bucura de satisfacţiile şi
răsplata vieţii.
Astfel, supunându-se legii statornicite de mama lui şi dând ascultare acelui lucru
necunoscut şi fără nume - frica - nu se apropia de gura văgăunii. Aceasta rămăsese pentru el un perete alb de lumină. Când mama lui lipsea, dormea mai tot timpul, iar când
se trezea, stătea foarte cuminte, înăbuşindu-şi chelălăielile care îi gâdilau gâtlejul, gata,
gata să se prefacă în zgomot.
Odată, pe când şedea întins şi treaz, auzi un zgomot ciudat în peretele alb. Nu ştia că
afară se afla un bursuc care tremura de propria-i îndrăzneală şi adulmeca cu luare-aminte
vizuina. Puiul ştia doar că sforăitul acesta de adulmecat era ceva straniu, ceva neclasificat
de el şi, prin urmare, necunoscut şi grozav - pentru că necunoscutul făcea parte din
elementele principale care alcătuiau frica. De unde ştia el că faţă de cel ce adulmeca afară
trebuie să se zbârlească?
Puiului i se zbârli părul pe spinare, dar rămase tăcut. Din propria-i experienţă nu
cunoştea aşa ceva, totuşi era expresia vădită a fricii ce sălăşluia în el şi pentru care în
propria lui viaţă nu exista vreo explicaţie. Dar frica era însoţită de un alt instinct - acela de
a se ascunde. Puiul era prada unei spaime nebune, totuşi rămase culcat şi nemişcat, mut,
îngheţat, încremenit, de parcă ar fi fost mort. Întorcându-se acasă şi dând de urmele
bursucului, maică-sa mârâi şi se năpusti în vizuină, începând să-l lingă şi să-şi frece botul
de botuţul lui, cu o dragoste neobişnuit de pătimaşă. Iar puiul simţi că într-un fel sau altul
scăpase dintr-o mare primejdie.
Erau însă alte forţe care acţionau în puiul de lup, şi între acestea cea mai puternică
era creşterea. Instinctul şi legea îi cereau să fie ascultător. Dar creşterea îi cerea să nu fie.
Mama şi frica îl sileau să nu se apropie de peretele cel alb.
Creşterea este viaţă, şi viaţa este sortită întotdeauna să tindă către lumină. Şi nimic nu
putea stăvili fluxul de viaţă care creştea în el, care creştea cu fiece îmbucătură de carne
pe care o înghiţea, cu fiece suflare. În cele din urmă, frica şi supunerea fură înlăturate într-
o zi de izbucnirea vieţii şi puiul o porni cu mers crăcănat, îndreptându-se spre gura vizuinii.
Ca nici un alt perete cu care avusese de-a face, acesta părea să se dea înapoi din
faţa lui pe măsură ce el înainta. Năsucul lui moale, pe care şi-l repezea înainte căutând,
nu se lovi de nici o suprafaţă tare. Substanţa din care era făcut peretele părea că poate fi
pătrunsă şi că poate ceda tot atât de uşor ca lumina. Şi cum în ochii lui aceasta avea
aparenţa unei forme, puiul intră în ceea ce pentru el fusese un perete şi se scăldă în
substanţa din care era alcătuit.
Era ceva uluitor. Se tăvălea prin materia solidă şi lumina strălucea din ce în ce mai
tare. Frica îl trăgea înapoi, iar creşterea îl împingea înainte. Se pomeni deodată la gura
vizuinii. Peretele în care credea că se află se dădu tot atât de brusc înapoi dinaintea lui, pe
o distanţă nemăsurată. Lumina deveni dureros de strălucitoare. Îl ameţea. Această
abruptă şi grozavă întindere îl ameţea şi ea. Ochii i se adaptară automat la strălucirea
aceasta, potrivindu-se să poată face faţă distanţei mărite la care se aflau lucrurile. La
început, peretele se retrase dincolo de vederea lui, acum îl zărea din nou, dar la o mare
depărtare şi înfăţişarea i se schimbase. Acum era un perete bălţat, alcătuit din arbori care
străjuiau râul, din muntele din faţă care domnea peste arbori şi din cerul care domnea
peste munte.
Îl cuprinse o spaimă nespusă şi aceasta mai ales din pricina necunoscutului care-l
înfricoşa. Se chirci lângă buza vizuinii şi privi lumea. Era tare speriat. Îi era necunoscută şi
deci duşmană. De aceea părul i se făcu măciucă pe spinare şi buzele i se încreţiră uşor,
scoţând un mârâit sălbatic de intimidare. Mic şi speriat cum era, el aruncă lumii largi
provocarea şi ameninţarea sa.
Nu se întâmplă nimic. Puiul continuă să privească, uitând să mai mârâie, stăpânit de
curiozitate. Uită şi de frică. Frica era acum gonită de creştere, iar creşterea îmbrăcase
haina curiozităţii. Începu să observe lucrurile mai apropiate - o parte descoperită a cursului
de apă care scânteia în soare, pinii uscaţi de la poalele povârnişului şi povârnişul însuşi,
care urca drept până la el, oprindu-se la două picioare sub buza văgăunii unde el stătea
ghemuit.
Puiul cel cenuşiu trăise însă până atunci pe un teren neted. Nu încercase niciodată durerea căderii. Nu ştia ce e căderea. Astfel călcă cu îndrăzneală pe aer. Picioarele
dinapoi îi rămaseră pe buza văgăunii, iar el căzu înainte, cu capul în jos. Se izbi straşnic
cu nasul de pământ şi începu să chelălăiască. Apoi se trezi rostogolindu-se pe povârniş la
vale, tot mai la vale. O panică îngrozitoare îl cuprinse. Necunoscutul îl înşfăcase în cele
din urmă. Îl apucase cu sălbăticie şi era pe cale să-i facă cine ştie ce rău cumplit.
Creşterea era acum dominată de spaimă şi scânci ca orice căţeluş speriat.
Necunoscutul îl împingea spre nu ştiu ce durere înfricoşătoare şi el chelălăia şi
scâncea într-una. Pentru puiul de lup, aceasta era o perspectivă cu totul nouă, diferită de
aceea de a sta ghemuit şi îngheţat de frică, în timp ce necunoscutul îl pândea chiar alături.
Acum, necunoscutul îl înhăţase zdravăn. Tăcerea nu mai era de vreun folos. De altfel nu
frica, ci groaza îl scutura.
Dar panta deveni mai lină, iar la poale era acoperită cu iarbă. Aci, puiul mai pierdu din
viteză. Când, în cele din urmă se opri, scoase un ultim urlet chinuit, urmat de un prelung
chelălăit plângăreţ şi, ca şi cum i s-ar fi întâmplat ceva cu totul obişnuit, ca şi cum până
atunci s-ar mai fi spălat de mii de ori în viaţa lui, începu să-şi lingă lutul uscat cu care se
mânjise.
Apoi se ridică şi privi în jur, de parcă ar fi fost primul pământean poposit pe Marte.
Puiul pătrunsese prin zidul lumii, necunoscutul îl slobozise din strânsoarea lui şi iată-l
nevătămat. Dar primul om poposit pe Marte ar fi arătat mai puţin stingherit decât el. Fără
să fi ştiut ceva dinainte, fără să i se fi spus că există aşa ceva, se văzu deodată explorator
într-o lume cu totul nouă.
Acum că îngrozitorul necunoscut îi dăduse drumul, uită că acesta era plin de spaime.
Îşi dădea seama doar de curiozitatea pe care i-o trezeau lucrurile din jur. Cercetă iarba de
sub el, muşchiul care creştea ceva mai încolo şi trunchiul mort al pinului uscat ce zăcea la
marginea unui luminiş între arbori. O veveriţă, care foşnea sprintenă în jurul rădăcinii
trunchiului, dădu peste el, speriindu-l foarte. Puiul se ghemui la pământ şi începu să
mârâie. Dar nici veveriţa nu era mai puţin înspăimântată. O zbughi în sus pe arbore şi de
acolo, unde se simţea în siguranţă, începu să trăncănească cât o ţinea gura.
Treaba asta îl făcu pe pui să prindă curaj şi, cu toate că ciocănitoarea pe care o întâlni
după aceea îl făcu să tresară, îşi continuă drumul încrezător. Încrederea lui era atât de
mare, încât atunci când o pasăre, pasărea-elanului7
, ţopăi obraznică spre el, puiul întinse
o labă jucăuşă. Urmarea a fost un ciocănit ascuţit în vârful nasului, care îl făcu să se
ghemuiască şi să scâncească. Zgomotul pe care-l făcu era prea mult pentru pasărea-
elanului1
şi aceasta se puse în siguranţă luându-şi zborul.
Dar puiul învăţă ceva. Mica lui minte înceţoşată făcuse fără să vrea o clasificare. Erau
lucruri vii şi altele care nu erau vii. Şi el trebuia să fie cu ochii în patru la cele vii. Lucrurile
care nu erau vii rămâneau mereu în acelaşi loc, pe când cele vii se mişcau şi nu se putea
şti de ce ar putea fi ele în stare. Din partea lor nu se putea aştepta decât la ceva
neprevăzut şi trebuia să fie pregătit pentru aceasta.
Înainta nespus de stângaci. Dădu peste vreascuri şi peste tot soiul de lucruri. O
rămurea, pe care o credea departe, în clipa următoare îl pocnea peste nas sau îi zgâria
coastele. Locul era plin de hârtoape. Uneori dădea în ele şi se lovea la nas. Şi tot de
atâtea ori se împiedica de câte ceva şi se lovea la labe. Mai erau apoi pietricelele şi
pietrele care i se rostogoleau sub labe; şi de la ele află că lucrurile care nu trăiesc nu sunt
toate în acelaşi echilibru stabil ca vizuina lui şi că lucrurile mici, care nu sunt vii, pot să
cadă sau să se răsucească mai degrabă decât cele mari. Dar cu fiecare păţanie mai
învăţa ceva. Cu cât mergea mai mult, cu atât mergea mai bine! Se adapta. Învăţa să-şi
calculeze mişcările muşchilor, să-şi cunoască posibilităţile fizice, să măsoare î distanţele
dintre obiecte şi dintre acestea şi el.
Avea norocul începătorului. Născut să fie vânător de carne (deşi nu o ştia), dădu peste carne chiar la ieşirea din văgăună - la prima lui incursiune în lume. Numai printr-o
întâmplare nimerise peste cuibul de ptarmigani, ascuns cu iscusinţă. Se trezise înăuntru.
Încercase să meargă de-a lungul unui pin prăbuşit. Coaja putredă cedase sub picioarele
lui şi, cu un urlet deznădăjduit, puiul se rostogoli pe panta rotunjită, prăvălindu-se printre
frunzele şi tulpinile unui mic tufiş, până ce ajunse chiar în inima lui, la pământ. Se ridică în
mijlocul a şapte pui de ptarmigan. Făceau mare zgomot şi la început se sperie de ei.
Observă apoi că erau foarte mici şi deveni mai îndrăzneţ. Puii se mişcau. Puse laba pe
unul din ei; acesta îşi iuţi mişcările, ceea ce pentru el era un izvor de desfătare. Îl mirosi. Îl
ridică cu botul. Puiul de ptarmigan se zbătu, gâdilându-i limba. În aceeaşi clipă simţi o
senzaţie de foame, fălcile i se strânseră. Se auzi un trosnet de oase plăpânde şi sângele
cald i se prelinse în gură. Era bun la gust. Era carne, la fel cu aceea pe care i-o dădea
mama lui, numai că o simţea vie între dinţi şi era, deci, cu atât mai bună. Şi astfel mancă
ptarmiganul. Şi nu se opri până ce nu înghiţi tot cuibul. Se linse apoi pe bot, aşa cum
făcea şi mama lui, şi începu să iasă târâş.
Afară îl întâmpină o vijelie înaripată. Îl năuci şi-l orbi vârtejul ei şi aripile care îl loveau
cu furie. Îşi ascunse capul între labe şi chelălăi. Loviturile se înmulţeau. Mama puilor era
cuprinsă de furie. Se înfurie apoi şi el. Se ridică, mârâind şi lovind cu labele. Îşi înfipse
colţişorii într-o aripă, trăgând şi smucind cu putere. Ptarmiganul se bătea cu el, revărsând
asupra-i o ploaie de lovituri cu aripa rămasă liberă. Era prima lui bătălie. Puiul de lup era în
extaz. Uită totul despre necunoscut; nu-i mai era teamă de nimic. Lupta sfâşiind o fiinţă vie
care-l lovea, şi această fiinţă era vânat. Pofta de a ucide începea să pună stăpânire pe el.
Abia nimicise câteva făpturi mici. Acum va nimici o făptură mare. Era prea ocupat şi prea
fericit ca să-şi dea seama că e fericit. Fremăta şi nu mai putea de bucurie, dar simţea
aceasta într-un fel cum nu i se mai întâmplase până atunci.
Strângea bine de aripă şi mârâia printre colţii încleştaţi. Ptarmiganul îl trase afară din
tufiş. Când se întoarse şi încercă să-l tragă înapoi la adăpostul tufişului, el smuci pasărea
departe, la loc deschis. In tot acest timp, pasărea ţipa şi lovea cu aripa liberă, iar penele îi
zburau ca nişte fulgi de zăpadă. Teribilă era acum încordarea puiului de lup. Tot sângele
de luptător al rasei lui se trezise şi clocotea în el. Aceasta era viaţa, deşi el n-o ştia. Îşi
îndeplinea menirea lui pe lume, săvârşea lucruri pentru care era hărăzit - să ucidă prada şi
să se bată pentru a o ucide. Îşi justifica existenţa, lucru pe care nici viaţa nu-l putea face
mai desăvârşit, deoarece viaţa îşi atinge culmea atunci când înfăptuieşte cât mai deplin
lucrul pentru care a fost înzestrată.
După un timp, ptarmiganul încetă lupta. Puiul de lup îl mai ţinea de aripă. Zăceau
amândoi la pământ, privindu-se. Puiul încercă să mârâie ameninţător, sălbatic. Pasărea îi
ciocăni nasul care-l durea din pricina întâmplărilor de până atunci. Puiul tresări, dar ţinu cu
nădejde. Pasărea continua să-l ciocănească mereu, mereu.
După ce tresări, puiul începu să chelălăiască. Încercă să se tragă înapoi din faţa ei,
uitând că, ţinând de aripă, o trăgea după el. O ploaie de ciocănituri îi izbi nasul, şi aşa
destul de prăpădit. Avântul de luptă îi scăzu şi, dând drumul prăzii, întoarse spatele şi o
tuli prin luminiş, într-o retragere lipsită de glorie.
Se aşeză să se odihnească de cealaltă parte a luminişului, la marginea tufişurilor;
limba îi atârna, respiraţia grea îi umfla pieptul, iar nasul, care îl mai durea încă, îl făcea să
scâncească fără încetare. Şi cum zăcea el acolo, avu deodată sentimentul că ceva grozav
îl ameninţă. Necunoscutul, cu toate spaimele lui, se năpusti asupra puiului, iar el se trase
instinctiv înapoi, la adăpostul tufişului. În aceeaşi clipă îl atinse un curent de aer, şi un trup
mare, înaripat, trecu ca o furtună, ameninţător şi tăcut. Un şoim coborând din azur era cât
p-aci să-l înhaţe.
În timp ce puiul de lup zăcea în tufiş, venindu-şi în fire după spaima pe care o trăsese,
şi privea cu teamă afară, ptarmiganul îşi lua zborul din cuibul pustiit, de cealaltă parte a
luminişului. Din cauza pierderii pe care o suferise, pasărea nu dădu nici o atenţie săgeţii
înaripate venită din cer. Dar puiul o văzu şi luă aceasta drept un avertisment, o lecţie; văzu cum şoimul se năpusteşte cu iuţeală în jos, cum trupul lui pluteşte o clipă chiar deasupra
pământului, cum ghearele se înfig în trupul ptarminganului, auzi ţipătul de agonie şi
spaimă al acestuia şi văzu cum şoimul ţâşneşte în sus, în înaltul cerului, ducând
ptarmiganul cu el.
Trecu vreme îndelungată până ce puiul îşi părăsi adăpostul. Învăţase multe. Lucrurile
vii însemnau carne. Ele erau bune de mâncat. De asemenea înţelese că lucrurile vii, când
sunt destul de mari, pot face rău. Era mai bine să mănânce făpturi mici, ca puii de
ptarmigan, şi să lase în pace făpturile mari, ca de pildă ptarmiganul cel mare. Totuşi, simţi
că-l încearcă puţin ambiţia, o dorinţă ascunsă de a se mai lupta o dată cu acel ptarmigan,
numai că şoimul îl luase cu el. Poate că mai erau şi alte mame de ptarmigan. Se va duce
să vadă.
Coborî un povârniş spre râu. Nu mai văzuse niciodată apă. Terenul părea bun. Era
neted. Puiul de lup păşi cu îndrăzneală şi se cufundă urlând de frică, prins de necunoscut.
Îi era frig şi gâfâia respirând repede. Apa îi năvăli în plămâni, în locul aerului care îi
întovărăşise întotdeauna actul respiraţiei. Sufocarea pe care o simţi era ca durerea morţii.
Pentru el, aceasta însemna moarte. În mod conştient el nu ştia nimic despre moarte, dar,
ca orice vietate a wildului, avea instinctul morţii. Pentru el, acesta era cel mai mare rău.
Era însăşi esenţa necunoscutului, suma spaimelor necunoscutului, nenorocirea cea mai
mare şi de neînchipuit care se putea întâmpla, despre care nu ştia nimic şi din cauza
căreia se temea de toate.
Ieşi la suprafaţă şi aerul plăcut îi năvăli în gura deschisă. Nu se mai cufundă a doua
oară. Ca si cum ar fi fost un vechi obicei de-al lui, dădu din toate cele patru labe şi începu
să înoate. Malul apropiat era la o distanţă de aproape un metru. Puiul ieşise însă cu
spatele la el şi primul lucru asupra căruia i se opriră privirile fu malul de dincolo, spre care
începu de îndată să înoate. Râul era mic, dar în dreptul bălţii se lărgea, ajungând până la
douăzeci de picioare.
Pe la mijlocul albiei, puiul fu luat de apă, care-l purtă la vale. Simţi cum îl prinde
cascada în miniatură ce se afla la pragul bălţii. Nu prea existau sorţi să poţi înota aci. Apa
liniştită devenise dintr-o dată furioasă. Puiul era când la fund, când la suprafaţă. Ceva îl
scutura cu putere şi fără întrerupere, fiind când răsturnat şi răsucit, când izbit de câte o
stâncă. Şi ori de câte ori era izbit, se pornea să chelălăiască. Înaintarea era marcată printr-
o serie de chelălăieli, după care s-ar fi putut deduce numărul stâncilor ce-i ieşiseră în cale.
Sub cascadă era o a doua baltă. Şi aci, prins de curent, fu purtat domol şi depus tot
atât de domol pe un pat de prundiş. Se târî afară din apă ca apucat şi se aşeză. Învăţase
încă ceva despre lume. Apa nu era însufleţită. Totuşi se mişca. De asemenea arăta tot
atât de solidă ca şi pământul, dar solidă nu era de loc. Trase concluzia că lucrurile nu erau
întotdeauna ceea ce păreau a fi. Teama de necunoscut a puiului era o neîncredere
moştenită, care acum fusese întărită de experienţă. De aci înainte, în ce priveşte natura
lucrurilor, el va arăta o neîncredere constantă faţă de ceea ce este aparenţă. Va trebui să
cunoască realitatea unui lucru înainte de a avea încredere în el.
Puiului de lup îi era hărăzit să mai aibă o aventură în ziua aceea. Îşi aduse aminte că
pe lumea aceasta exista ceva care era mama lui. Şi atunci simţi că o doreşte mai mult
decât orice pe lume.. Nu numai trupul îi era obosit din pricina întâmplărilor prin care
trecuse, dar şi micul lui creier. Toate zilele pe care le trăise până atunci nu aduseseră
vreodată atâta trudă pentru creierul lui cât îi adusese această singură zi. Şi, pe deasupra,
îi mai era şi somn. Aşa că o porni în căutarea vizuinii şi a mamei lui, simţind în acelaşi timp
un val de singurătate şi de neputinţă copleşitoare.
Se târî printre tufişuri, când deodată auzi un strigăt ascuţit care îl sperie. Un fulger
galben îi trecu prin faţa ochilor. Văzu o nevăstuică, sărind cu iuţeală dinaintea lui. Era o
făptură mică şi nu-i era teamă de ea. Apoi, ceva mai departe, zări la picioarele lui o făptură
foarte mică, de-abia de câţiva centimetri - un pui de nevăstuică ce plecase, ca şi el,
neascultător, spre aventură. Puiul de nevăstuică încercă să se dea în lături din faţa lui. El îl întoarse cu laba. Acesta scoase un sunet ciudat, neplăcut. În clipa următoare, fulgerul cel
galben îi apăru din nou înaintea ochilor, auzi iarăşi ţipătul de intimidare şi primi în acelaşi
timp o lovitură în grumaz; simţi cum dinţii ascuţiţi ai nevăstuicii, mama puiului, îi sfârtecau
carnea.
Pe când chelălăia şi scâncea, târându-se înapoi, o văzu pe mama puiului sărind la
acesta, şi făcându-se nevăzută împreună cu el, în desişul învecinat. Îl mai durea încă
ceafa din pricina muşcăturii dinţilor ei, dar amorul propriu îi era şi mai greu rănit şi se
aşeză plângând înfundat. Această nevăstuică-mamă era atât de mică şi de sălbatică!
Trebuia să mai înveţe încă ceva, şi anume, că în ciuda mărimii şi greutăţii sale mici,
nevăstuica era cea mai feroce, mai răzbunătoare şi mai grozavă dintre toţi ucigaşii
wildului. Şi curând va avea parte de ceva din această învăţătură.
Puiul de lup mai scâncea încă în clipa în care nevăstuica-mamă se ivi din nou. Acum,
când puiul ei era în siguranţă, ea nu-l mai atacă. Se apropie cu mai multă luare-aminte şi
puiul de lup avu prilejul să-i observe trupul slab, ca de şarpe, şi capul ridicat lacom, ce
părea de asemenea a fi de şarpe. Ţipătul ei ascuţit făcu să i se zbârlească părul pe spate
şi mârâi la ea ameninţător. Nevăstuica se apropia din ce în ce mai mult. Un salt mai iute
decât vederea lui lipsită de experienţă, şi trupul cel slab şi galben dispăru pentru o clipă
din faţa ochilor săi. În clipa următoare îi atârna de gât, cu dinţii înfipţi în părul şi în carnea
lui.
La început mârâi şi încercă să lupte, dar era prea tânăr -era doar prima lui zi în lume;
mârâitul i se transformă într-un scâncet, iar lupta - într-o sforţare de a se salva. Nevăstuica
nu-l slăbea din strânsoare. Se agăţase de el, încercând să pătrundă cu dinţii spre vâna
mare prin care clocotea viaţa. Nevăstuica era un băutor de sânge şi prefera să bea direct
din gâtlejul unde era viaţă.
Puiul cel cenuşiu ar fi murit şi n-ar fi avut ce povesti dacă nu s-ar fi ivit lupoaica, sărind
printre tufişuri. Nevăstuica dădu drumul puiului şi ţâşni spre gâtul lupoaicei, pe care nu-l
nimeri însă, apucând-o în schimb de falcă. Lupoaica îşi smuci capul ca un şfichi de bici,
desfăcându-se din strânsoare şi zvârlind nevăstuica în aer. Şi pe când mai era în aer,
fălcile lupoaicei încleştară trupul slab şi galben, şi nevăstuica cunoscu moartea între colţii
care o sfărâmau.
Puiul era din nou obiectul unui acces de dragoste din partea mamei. Bucuria ei că-l
descoperise părea mai mare chiar decât a lui că fusese descoperit. Îl frecă cu nasul, îl
mângâie şi îi linse rănile pe care i le făcuseră dinţii nevăstuicii. Apoi, mama şi puiul
mâncară amândoi pe băutorul de sânge, după care se întoarseră la vizuină şi se culcară.