Colț Alb

V Legea cărnii

Puiul creştea repede. Se odihni două zile, apoi se aventură iar afară din vizuină. În
această nouă expediţie dădu peste puiul nevăstuicii pe care o mâncase împreună cu
mama lui, lupoaica, şi avu grijă ca şi puiul să aibă aceeaşi soartă. De data asta însă nu se
mai rătăci. Când simţi oboseala, îşi găsi drumul înapoi spre vizuină şi se culcă. De atunci,
în fiecare zi era pe afară, străbătând întinderi din ce în ce mai mari.
Începu să cunoască măsura exactă a puterii şi slăbiciunii lui şi să ştie când trebuie să
fie îndrăzneţ şi când cu băgare de seamă. Găsea că e mai nimerit să fie mereu cu băgare
de seamă, în afară de rarele momente când, sigur pe curajul său, se lăsa în voia micilor lui
accese de furie şi a desfătării.
De câte ori dădea peste un ptarmigan rătăcit, era asemenea unui mic diavol care se
dezlănţuie. Nu scăpa un prilej să nu răspundă cu sălbăticie la trăncănelile veveriţei pe care
o întâlnise prima oară pe pinul cel veşted, iar întâlnirea cu pasărea-elanului îl făcea aproape întotdeauna să se dedea la cea mai sălbatică furie, căci nu putea să uite cum îi
ciocănise nasul prima pasăre de soiul ăsta pe care o întâlnise.
Uneori i se întâmpla însă ca nici măcar o asemenea pasăre să nu-i mai trezească
interesul, şi aceasta de obicei când se simţea el însuşi ameninţat de vreun alt vânător de
carne care îi dădea târcoale. Nu-i ieşea din minte şoimul, iar umbra lui mişcătoare îl făcea
de fiecare dată să se ghemuiască în cel mai apropiat desiş. Nu se mai târa şi nici nu mai
mergea crăcănat, ci căpătase mersul mamei lui, un mers furişat şi tiptil, parcă neurmărind
nici un scop, lunecând totuşi cu o agilitate pe cât de amăgitoare, pe atât de imperceptibilă.
Cât despre vânat, norocul îi surâsese chiar de la început. Şapte pui de ptarmigan şi un
pui de nevăstuică - acesta era bilanţul uciderilor lui. Pofta de a ucide devenea pe zi ce
trecea tot mai puternică şi simţea cum îi creşte dorinţa lacomă de a mânca veveriţa care
flecărea cât o ţinea gura, dând de veste tuturor sălbăticiunilor că puiul de lup e pe
aproape. Dar cum păsările puteau să-şi ia zborul în văzduh şi veveriţele să se caţăre pe
copaci, puiul de lup nu putea decât să încerce să se târască neobservat pe urmele
veveriţei, când aceasta se afla pe pământ.
Puiul de lup avea un mare respect pentru mama lui. Ea se pricepea să facă rost de
carne şi niciodată nu uita să-i aducă şi lui câte ceva. Apoi, ei nu-i era frică de nimic, iar lui
nici prin cap nu-i trecea că neînfricarea ei se întemeia pe experienţă şi cunoaştere. Pentru
el, aceasta însemna forţă. Mama lui reprezenta forţa, şi când se făcu mai mare, o simţi pe
propria-i piele, în mustrarea mai aspră a labei ei, în timp ce ghiontul de dojană pe care i-l
dădea odinioară cu botul făcu loc tăişului colţilor ei. Din această pricină îşi respecta mama.
Ea îl obliga la supunere şi, pe măsură ce el creştea, mama devenea tot mai nervoasă.
Foametea se abătu din nou şi puiul de lup simţi iar, mai limpede, muşcătura ei.
Lupoaica se jigărise alergând mereu după vânat. Abia de mai dormea în vizuină,
cheltuindu-şi mai tot timpul pe urmele vânatului; în zadar însă. De astă dată foametea nu
dură mult, dar, atât cât ţinu, fu aprigă. Puiul nu mai găsea lapte la pieptul mamei şi nici nu
mai căpătă vreo îmbucătură de carne.
Înainte vânase în joacă, pentru plăcerea în sine; acum pleca la vânat cu o seriozitate
crâncenă, dar nu găsea nimic, încercările zadarnice îi grăbiră însă dezvoltarea. Cercetă
obiceiurile veveriţei cu mai multă atenţie şi se strădui să se strecoare cu mai multă
şiretenie în urma ei, ca s-o surprindă. Urmări cu luare-aminte şoarecii de câmp şi încercă
să-i dezgroape din găurile lor, apoi învăţă lucruri despre deprinderile păsării-elanului şi ale
ciocănitoarei.
Şi iată că veni o zi când umbra şoimului nu-l mai făcu să se ghemuiască în desiş.
Devenise mai puternic, mai înţelept şi mai sigur pe sine. Şi, pe deasupra, îl cuprinsese
disperarea. Se aşeză deci la vedere, într-un loc deschis, şi-l provocă pe şoim să se lase
din înaltul cerului. Ştia el că acolo, plutind în albastrul cerului, deasupra lui, era carne,
carnea după care stomacul lui tânjea atât de mult. Dar şoimul refuza să coboare şi să dea
lupta, iar puiul de lup se târî într-un desiş, gemând de foame şi de ciudă.
Foametea încetă. Lupoaica se întoarse acasă cu vânat. Era o carne ciudată,
deosebită de cea pe care o aducea înainte. Un pui de râs, cam de o vârstă cu puiul de lup,
dar nu atât de voinic. Şi toată această pradă era numai pentru el. Mama îşi astâmpărase
foamea în altă parte, dar el nu ştia că îşi potolise foamea înfulecând ceilalţi pui ai râsului.
Şi nici deznădejdea actului ei nu o cunoştea. Nu ştia decât că puiul cu blana catifelată era
carne, şi mâncă desfătându-se cu fiecare îmbucătură.
Un stomac plin trage la lenevie, şi puiul zăcea în vizuină, alături de mama lui. Îl treziră
din somn mârâiturile ei -niciodată nu o mai auzise mârâind atât de cumplit. Era poate cel
mai cumplit mârâit de când o ştia. Existau şi motive pentru aceasta şi nimeni nu le
cunoştea mai bine decât ea. Vizuina unui râs nu poate fi jefuită fără să-ţi primeşti
pedeapsa. În strălucirea luminii de după-amiază, puiul văzu ghemuită la intrare pe mama
puiului de râs. Zărind-o, i se făcu părul măciucă pe spinare. Îl cuprinse frica şi nu era
nevoie de instinct ca să-şi dea seama de aceasta. Şi dacă ceea ce vedea înaintea lui nu ajungea, atunci strigătul de furie pe care nepoftitul oaspe îl scoase, începând cu un mârâit
şi izbucnind brusc într-un răcnet răguşit, avea să fie destul de convingător.
Puiul simţi imboldul vieţii din el, se ridică şi mârâi voiniceşte alături de mama lui. Ea
însă îl împinse răutăcioasă înapoi. Din pricina intrării scunde, râsul nu putea sări înăuntru,
şi când încercă să se năpustească târâş, lupoaica se azvârli asupra lui, ţintuindu-l locului.
Din toată lupta, puiul abia zări ceva. Cele două jivine mârâiau una la cealaltă, urlau şi se
împroşcau, se răsuceau, îmbrâncindu-se, râsul sfâşiind şi rupând cu ghearele, folosindu-
se şi de dinţi, în timp ce lupoaica se folosea numai de colţi.
O dată, puiul se repezi şi el şi îşi înfipse colţii într-unui din picioarele dinapoi ale
râsului. Se agăţă de el urlând sălbatic. Fără să-şi dea seama, greutatea lui stânjenea
acţiunea piciorului, fiindu-i astfel mamei lui de mult ajutor. O întorsătură neaşteptată a
luptei îl prinse sub cele două trupuri, şi puiul trebui să dea drumul strânsorii. În clipa
următoare, cele două mame se despărţiră şi, înainte de a se repezi din nou una asupra
celeilalte, râsul îl pocni pe pui cu uriaşa lui labă de dinainte, sfâşiindu-i umărul până la os
şi izbindu-l de perete. La întreaga larmă ce domnea se mai adăugă şi chelălăitul ascuţit,
de durere şi spaimă, al puiului. Lupta ţinu însă atât de mult, încât avu timpul să
chelălăiască până nu mai putu şi să încerce o nouă izbucnire de curaj: sfârşitul luptei îl
găsi din nou agăţat strâns de un picior dinapoi al râsului, mârâind printre dinţi cu furie.
Râsul era mort. Lupoaica părea însă foarte slăbită şi se simţea rău. La început îşi
mângâie puiul şi îi linse umărul rănit, dar sângele pe care-l pierduse o vlăguise şi timp de o
zi şi o noapte rămase nemişcată, abia respirând, zăcând lângă [duşmanul ei răpus. O
săptămână încheiată nu părăsi văgăuna decât ca să bea apă, şi atunci mişcările îi erau
anevoioase şi dureroase. La capătul acestei săptămâni râsul era devorat, iar rănile
lupoaicei îndeajuns de vindecate ca să-şi poată reîncepe goana după carne.
Puiul îşi simţea umărul ţeapăn şi îl durea; şchiopăta o vreme de pe urma loviturii
grozave pe care o primise. Dar acum, lumea îi părea schimbată. Se mişca cu mai multă
siguranţă, cu un simţământ de vitejie, pe care nu-l cunoscuse în zilele de dinaintea luptei
cu râsul. Trăise viaţa sub unul din cele mai frumoase aspecte ale ei: se bătuse, îşi
înfipsese colţii în carnea unui duşman şi supravieţuise, şi datorită acestor întâmplări se
ţinea acum mai ţanţoş, cu o urmă de sfidare, care era ceva cu totul nou pentru el. Nu se
mai speria de lucruri mărunte şi o bună parte din sfială îi dispăruse, deşi necunoscutul nu
încetă o clipă să-l urmărească cu misterele şi spaimele lui de nepătruns, veşnic
ameninţător.
Începu să-şi însoţească mama în urmărirea cărnii şi cunoscu multe din cele ce se
întâmplau la vânătoare, din care îşi avea şi el acum partea. Şi pe căile lui înceţoşate
începu să desluşească legea cărnii. Erau două soiuri de viaţă - al lui şi celălalt. Soiul lui
cuprindea pe mama lui şi pe el. Celălalt, cuprindea toate lucrurile vii care se mişcau. Dar
celălalt era şi el împărţit: o parte cuprindea făpturile pe care soiul lui le ucidea şi le mânca.
În aceasta intrau animalele care nu ucideau sau micile animale de pradă. Cealaltă parte
ucidea sau mânca pe cei din soiul lui sau era ucisă şi mâncată de cei din soiul lui. Şi din
această clasificare răsări legea. Scopul vieţii era carnea. Viaţa însăşi era tot carne. Viaţa
trăia din viaţă. Existau unii care mâncau şi alţii care erau mâncaţi. Legea era: MĂNÂNCĂ
ORI VEI FI MÂNCAT. El nu formulă legea desluşit, nu statornici condiţii şi nici nu făcu
reflecţii morale asupra ei. Nici măcar nu se gândea ce este aceea lege: el o trăia pur şi
simplu, fără a se gândi câtuşi de puţin la ea.
Văzu legea acţionând în jurul lui, pretutindeni. El mâncase pui de ptarmigan. Şoimul
mâncase ptarmiganul - mamă Şoimul ar fi vrut să-l mănânce şi pe el. Mai târziu când se
făcu şi el mai grozav, vru să mănânce şoimul. Mâncase puiul de râs. Mama puilor l-ar fi
mâncat pe el, dacă n-ar fi fost ea însăşi ucisă şi mâncată. Şi aşa mergeau lucrurile. Toate
vietăţile din jurul lui trăiau această lege, iar el însuşi era o parte, o bucată din această lege.
Era un animal de pradă. Singura hrană era carnea, carnea vie, care alerga cu iuţeală
înaintea lui, sau zbura în aer, se căţăra pe copaci, sau se ascundea în pământ, îl înfrunta şi se lupta cu el, sau se întorcea şi gonea după el.
Afară de legea cărnii însă, mai existau sumedenie de alte legi mai mărunte pe care el
trebuia să le înveţe şi cărora era nevoit să le dea ascultare. Lumea era plină de surprize.
Clocotul vieţii din el, freamătul muşchilor săi însemnau fericire fără sfârşit. Dobândirea
vânatului însemna să treci prin momente de înfrigurare şi exaltare. Momentele lui de furie
ca şi luptele lui însemnau tot atâtea plăceri. Spaima însăşi şi taina necunoscutului îl
făceau să simtă că trăieşte.
Dar mai existau şi momente de destindere şi mulţumire. Să ai stomacul plin, să
picoteşti alene în bătaia soarelui -toate acestea însemnau o răsplată deplină pentru
strădania şi zbuciumul lui, ele însele o răsplată ca manifestări ale vieţii, şi viaţa fiind
întotdeauna fericită atunci când se realizează pe sine. De aceea, puiul nu se sfădi cu
mediul înconjurător potrivnic. Era foarte vioi, foarte fericit şi foarte mândru de el.