Colț Alb

II Țara de jos

Colţ Alb coborî de pe vapor la San-Francisco. Era înmărmurit. În adâncul fiinţei lui,
dincolo de orice proces raţional sau act conştient, el asociase puterea cu divinitatea. Şi
niciodată oamenii albi nu i se păruseră zei atât de luminaţi cum i se păreau acum când
păşea pe caldarâmul încins din San-Francisco. Colibelor de lemn pe care le cunoştea le
luaseră locul clădiri uriaşe. Străzile erau pline de primejdii -trăsuri, căruţe, maşini, cai
puternici de povară care trăgeau camioane enorme şi monstruoase, tramvaie electrice
sunau şi zornăiau prin mijlocul străzii, scrâşnindu-şi ameninţarea lor încăpăţânată, aidoma
râşilor pe care îi cunoscuse odinioară în pădurile Nordului.
Toate acestea erau manifestări ale puterii. În toate şi îndărătul tuturor acestora se afla
omul, cârmuind şi supraveghind, exprimându-se pe sine, ca de obicei, prin dominaţia lui
asupra materiei. Era ceva grozav, ameţitor. Colţ Alb părea înspăimântat. Îl cuprinse
teama. Aşa cum pe vremea copilăriei lui fusese făcut să simtă cât era de mic şi de
neputincios, în prima zi când venise din wild în tabăra lui Castor Cenuşiu, tot astfel acum,
deşi în plină putere, se simţea mic şi slab. Şi vai, cât de mulţi zei erau! Iar furnicarul acesta
al zeilor îl ameţea. Vuietul străzii îl asurzea. Îl înnebunea această grozavă şi nesfârşită
agitaţie şi mişcare din jur. Simţea mai mult ca oricând că depinde de dascălul iubirii, pe ale
cărui urme călca acum şi pe care pentru nimic în lume nu l-ar fi scăpat o clipă din ochi.
Lui Colţ Alb nu-i era însă hărăzit să aibă despre oraş decât o viziune de coşmar - o
experienţă ca un vis urât, ireal şi teribil, care mult timp după aceea îl va urmări în visele lui.
Stăpânul îl sui într-un vagon de bagaje unde îl legă cu un lanţ într-un colţ, printre grămezi
de cufere şi valize. Acolo, puterea o deţinea un zeu scund şi musculos; acesta azvârlea cu
mult zgomot lăzi şi cutii, pe care le târa pe uşă înăuntru şi apoi le trântea peste grămadă
sau le arunca afară prin uşă, lovind şi izbind cu ele, iar alţi zei, care le aşteptau jos, le
prindeau.
Şi, în acest infern al bagajelor, Colţ Alb stătea părăsit de stăpânul lui. Sau cel puţin
aşa credea el, până ce mirosi alături sacii de pânză cu hainele stăpânului şi se puse să le
păzească.
- Era şi timpul să vii - mormăi zeul vagonului, un ceas mai târziu, când Weedon Scott
apăru în uşă, Câinele ăsta al dumitale nu mă lasă să mă ating de lucruri.
Colţ Alb ieşi din vagon. Era surprins. Oraşul de coşmar dispăruse. Vagonul nu fusese
pentru el decât o odaie într-o casă, şi când intrase în oraş, lumea se grămădise în jurul lui.
Între timp, oraşul dispăruse. Nu-l mai asurzea zgomotul lui. I se întindea înainte un ţinut
surâzător, cu soare plin de strălucire, o atmosferă ce te îmbia la lâncezeală. Numai că nu
avu timp să se minuneze de această transformare. O primi şi pe aceasta cum primea toate
faptele şi manifestările de neînţeles ale zeilor. Aşa era felul lor.
Îi aştepta o trăsură. Un bărbat şi o femeie se apropiară de stăpân. Femeia îşi desfăcu
braţele şi apoi le încrucişă pe după gâtul stăpânului - un gest duşmănos! în clipa
următoare, Weedon Scott se desprinse din îmbrăţişare şi se apropie de Colţ Alb, care
mârâia de parcă ar fi fost un diavol furios.
- Nu-i nimic, mamă - făcu Scott în timp ce-l ţinea strâns pe Colţ Alb şi încerca să-l liniştească. A crezut că ai de gând să-mi faci vreun rău şi el nu poate îndura aşa ceva. Nu-i
nimic. O să se deprindă el, curând.
- Şi, între timp am să pot să-mi alint fiul doar atunci când câinele lui n-o să fie pe
aproape - râse ea, deşi se făcuse albă ca varul şi se simţea rău din pricina sperieturii pe
care o trăsese.
Se uită la Colţ Alb, care mârâia, se zburlea şi o privea cu răutate.
- Trebuie să înveţe şi va învăţa fără întârziere - zise Scott. Începu să-i vorbească lui
Colţ Alb cu blândeţe, până ce îl potoli. Apoi glasul îi deveni mai poruncitor: Jos! Culcat!
Acesta era unul din lucrurile pe care Colţ Alb le învăţase de Ia stăpânul lui şi dădu
ascultare, deşi se culcă în silă şi îmbufnat.
- Acum, mamă. Scott îşi deschise braţele ca s-o primească, dar nu-şi luă ochii de la
Colţ Alb! Culcat! îi porunci el. Culcat!
Zbârlindu-se tăcut, pe jumătate ghemuit în timp ce se ridica, Colţ Alb se lăsă înapoi şi
urmări repetarea gestului duşmănos. Dar nici aceasta şi nici îmbrăţişarea zeului, care
urmă după aceea, nu-l vătămară pe stăpân. Apoi, sacii cu haine fură urcaţi în trăsură, zeii
străini şi dascălul iubirii se suiră şi ei, iar Colţ Alb o porni pe urma lor, când gonind atent
după ei, când zbârlindu-se la caii ce alergau. Căuta să le atragă atenţia că el e de faţă şi
că veghează să nu i se întâmple vreun rău zeului pe care-l trăgeau cu atâta iuţeală peste
întinderea aceea.
După un sfert de ceas, trăsura trecu printr-o intrare de piatră şi apoi printre două
rânduri de nuci ce se bolteau deasupra drumului, înlănţuindu-se. De o parte şi de alta se
întindeau pajişti, iar suprafeţele lor mari erau presărate ici şi colo cu stejari voinici, cu braţe
lungi, puternice. Nu departe de acolo, pajiştile cu fâneţe, arse de soare, păreau bronzate,
aurii, contrastând cu verdele proaspăt al ierbii îngrijite; iar mai departe erau dealurile
roşcate şi păşunile de munte. La capătul pajiştei, pe primul dâmb de la marginea văii, se
zărea o casă cu terasă, mare şi cu multe ferestre.
Colţ Alb nu prea avu când să vadă toate acestea. Trăsura abia intrase pe moşie când
îl şi atacă un câine ciobănesc, cu ochii scăpărători şi cu botul ascuţit, pe bună dreptate
indignat şi plin de mânie. Stătea între el şi stăpânul lui, despărţindu-l. Colţ Alb nu mârâi
ameninţător, dar părul i se zburli pe trup în timp ce porni tăcut la asaltul ucigaş. Dar asaltul
n-avea să fie dus până la capăt. Se opri pe neaşteptate, stângaci, cu picioarele dinainte
ţepene, încordându-se împotriva avântului care-l ducea înainte. Aproape că se aşeză jos,
până într-atât dorea acum să se ferească de atingerea acelui câine pe care fusese cât pe
ce să-l atace. Era o căţea, şi legea rasei lui punea între ei o barieră de netrecut. S-o atace,
ar fi însemnat nici mai mult nici mai puţin decât o încălcare a propriului lui instinct.
Nu acelaşi lucru se întâmplă însă şi cu căţeaua. Fiind femelă, ea nu avea un
asemenea instinct. Pe de altă parte, fiind câine ciobănesc, frica ei instinctivă de wild şi mai
ales de lup era neobişnuit de puternică. Pentru ea, Colţ Alb era lup, tâlhar din moşi-
strămoşi, care prădase turmele ei încă din acele vremuri în care oile au fost adunate în
turmă pentru prima oară şi au fost păzite de vreunul din străbunii ei necunoscuţi. Aşa că,
atunci când Colţ Alb renunţă să mai atace şi rămase locului înţepenit, cu gândul să
ocolească ciocnirea, sări ea la el. Colţ Alb mârâi fără voie când îi simţi dinţii înfigându-i-se
în umăr, dar nu făcu nici o încercare s-o muşte. Se dădu înapoi conştient, cu picioarele
ţepene, şi încercă să se ferească de ea. Sărea când într-o parte, când într-alta, se ghemui
şi se învârti în juru-i, zadarnic însă. Căţeaua era mereu între el şi drumul pe care voia să-l
apuce.
- Aici, Collie! strigă străinul din trăsură.
Weedon Scott râse.
- Nu-i nimic, tată. E o bună disciplină. Colţ Alb are multe de învăţat şi e foarte bine că
a şi început. O să se obişnuiască.
Trăsura o porni, iar Collie îi aţinu din nou calea lui Colţ Alb. El încercă s-o întreacă
depărtându-se de drum şi gonind prin pajişte; dar ea alergă în cercul interior, mai mic, şiera mereu prezentă, înfruntându-l cu cele două şiruri de dinţi strălucitori. Colţ Alb dădu
ocol şi făcu cale întoarsă, traversă drumul apucând-o pe cealaltă pajişte şi din nou ea îi
ţinu piept.
Trăsura gonea, ducându-l pe stăpânul lui cu ea. Colţ Alb o zări dispărând printre
copaci. Situaţia era disperată. Încercă din nou să facă un ocol. Căţeaua se ţinu după el,
alergând cu repeziciune, apoi deodată, Colţ Alb se întoarse spre ea. Era un vechi vicleşug
de-al lui, pe care îl folosea la bătaie. O izbi zdravăn cu umărul. Nu numai că o dădu peste
cap, dar cum alergase repede, ea se rostogoli căzând când pe spate, când pe o parte,
zbătându-se să se oprească, agăţându-se cu picioarele de prundiş şi scoţând un urlet
ascuţit în care îşi plângea mândria rănită şi revoltată.
Colţ Alb nu aşteptă. Drumul era liber şi nici nu dorea altceva. Căţeaua se luă după el
fără să-şi curme o clipă urletul. Drumul se deschidea acum drept, şi cum era vorba de o
fugă adevărată, Colţ Alb avea ce s-o înveţe. Ea alergă ca o smintită, ca o apucată,
încordându-se la maximum, cu o strădanie vizibilă la fiecare săritură; Colţ Alb însă îi scăpa
mereu, pe nesimţite, fără nici un efort, alunecând deasupra pământului ca o nălucă.
Pe când dădea ocol casei spre poarta cea mare, nimeri peste trăsură. Aceasta se
oprise şi stăpânul tocmai cobora. În clipa aceea, cum era încă în plină viteză, Colţ Alb îşi
dădu seama că dintr-o parte se pornise un atac brusc împotriva lui. Duşmanul era un ogar
care se năpustise asupră-i. Colţ Alb încercă să-i ţină piept. Gonea însă prea tare şi ogarul
era prea aproape. Fu lovit într-o parte, dar avântul cu care gonea era atât de puternic şi
lovitura atât de neaşteptată, încât Colţ Alb se trezi la pământ, dându-se peste cap. Ieşi din
învălmăşeală cu o grimasă de răutate şi cu urechile lipite de cap, cu buzele şi nasul
încreţite, clămpănind cu dinţii în gol în clipa în care gâtlejul ogarului scăpase ca prin
minune de colţii lui.
Stăpânul venea degrabă, dar era încă departe. Collie fu cea care îl scăpă cu viaţă pe
ogar. Înainte ca Colţ Alb să fi apucat să sară şi să dea lovitura mortală, sosi Collie. Fusese
trasă pe sfoară şi întrecută la alergătură, ca să nu mai vorbim că fusese dată peste cap
fără ruşine, în prundiş. Venea ca o furtună - o furtună izvorâtă din mândria revoltată, dintr-
o mânie lesne de înţeles şi dintr-o ură instinctivă faţă de acest tâlhar al wildului. Îl izbi pe
Colţ Alb în unghi drept, pe când el se pregătea să sară, şi din nou Colţ Alb se trezi doborât
la pământ, dându-se peste cap.
Stăpânul îl ajunse în clipa următoare şi-l apucă cu o mână pe Colţ Alb, în timp ce tatăl
lui chema câinii.
- Frumoasă primire, n-am ce zice, pentru un biet lup singuratic din Arctica! spuse
stăpânul, în timp ce Colţ Alb se liniştea sub palma lui mângâietoare. De când e el pe lume
n-a fost doborât de pe picioare decât o singură dată, şi iată că acum, în treizeci de
secunde a fost rostogolit de două ori!
Trăsura plecase, iar în casă apărură alţi zei străini. Unii se ţineau respectuos la
distanţă; doi dintre ei însă, două femei, săvârşiră actul acela vrăjmaş, agăţându-se de
gâtul stăpânului. Dar Colţ Alb începu să îngăduie acest lucru. Nu părea să însemne ceva
rău, iar zgomotele pe care zeii le făceau nu aveau nimic ameninţător. Îi arătară şi lui
bunăvoinţă, numai că el îi ţinu la distanţă cu un mârâit, ceea ce de altfel făcu şi stăpânul
cu vorba. În asemenea împrejurări, Colţ Alb se lipea de picioarele stăpânului, care îl bătea
uşor cu palma pe cap, liniştindu-l.
Când porunci „Dick culcat"!, ogarul care urcase treptele se culcă pe o parte în prag,
continuând să mârâie şi să-i arunce priviri întunecate nepoftitului acestuia. Collie fusese
lăsată pe seama uneia din femeile zeilor, care o prinsese cu braţele de gât, alintând-o şi
mângâind-o; căţeaua părea însă tare încurcată şi era supărată foc, gemea furioasă, jignită
că se îngăduise prezenţa acestui lup şi convinsă că zeii făceau o greşeală.
Zeii, toţi câţi erau, urcară scările ca să intre în casă. Colţ Alb nu se dezlipea de
stăpânul lui. De pe pragul unde era, Dick mârâi; Colţ Alb, care suia scara, se zburli
răspunzând şi el printr-un mârâit.
- Ia-o pe Collie înăuntru şi lasă-i pe ăştia doi să se bată până s-or sătura - fu de părere
tatăl lui Scott. Au să se împrietenească până la urmă.
- Numai că după aceea, ca să-şi dovedească prietenia, Colţ Alb o să trebuiască să
meargă la înmormântare - râse stăpânul.
Scott-tatăl privi cu neîncredere, mai întâi spre Colţ Alb, apoi spre Dick, iar în cele din
urmă spre fiul său:
- Vrei să zici că...
Weedon dădu din cap.
- Întocmai. L-ar omorî pe Dick într-un minut, cel mult două. Apoi se întoarse către Colţ
Alb: Hai, lupule! Tu trebuie să intri în casă.
Colţ Alb urcă treptele, străbătând culoarul cu paşi ţepeni şi cu coada încremenită în
sus. Nu-şi lua ochii de la Dick, păzindu-se de un atac dintr-o coastă, gata să se apere
împotriva oricărei manifestări sălbatice a necunoscutului, care se putea năpusti asupra lui
din casă. Dar nimic de care să se teamă nu se năpusti asupra lui din casă. Şi când ajunse
înăuntru, iscodi cu grijă în jur, căutând acel ceva, dar fără să-l găsească. Apoi se culcă cu
un mârâit de mulţumire la picioarele stăpânului, urmărind cele ce se petreceau, gata în
orice clipă să sară în picioare şi să lupte pentru viaţă, împotriva spaimelor pe care le
simţea el că trebuie să pândească, ca o cursă, sub podeaua locuinţei.