Colț Alb

III Domnia urii

În stăpânirea zeului cel smintit, Colţ Alb deveni un demon. Era ţinut în lanţ, într-un ţarc
din spatele fortului, şi acolo Smith Frumosu venea să-l întărâte şi să-l necăjească până ce-
l scotea din minţi cu sâcâielile lui. Foarte curând, omul descoperi susceptibilitatea lui Colţ
Alb când se râdea de el şi îşi făcu un obicei să-şi râdă de el după ce mai întâi îi juca o
farsă usturătoare. Râdea zgomotos şi dispreţuitor şi în acelaşi timp arăta în bătaie de joc
cu degetul spre Colţ Alb. În asemenea clipe, judecata îl părăsea pe Colţ Alb şi în accesele
lui de furie devenea mai descreierat chiar decât stăpânul lui.
Odinioară, Colţ Alb nu fusese duşman decât celor din rasa lui, şi încă un duşman
aprig. Acum deveni duşmanul tuturor, mai crunt ca niciodată. Era chinuit atât de tare, încât
ura orbeşte şi fără cea mai slabă urmă de judecată. Ura lanţul cu care era legat, oamenii
care se uitau la el printre scândurile ţarcului, câinii care îi însoţeau pe oameni, mârâind
răutăcios la el, care stătea neputincios. Ura până şi lemnul ţarcului care îl îngrădea, cel
dintâi şi cel din urmă lucru pe care îl ura mai mult decât orice pe lumea asta era Smith
Frumosu.
Dar în tot ceea ce îi făcea lui Colţ Alb, Smith Frumosu urmărea un scop. Într-o bună zi,
mai mulţi oameni se adunară în jurul ţarcului. Smith Frumosu intră înarmat cu o bâtă şi
dezlegă lanţul de la grumazul lui Colţ Alb. După ce stăpânul ieşi, Colţ Alb, slobod, alergă
prin ţarc de parcă era apucat, încercând să ajungă la oamenii de afară. Era măreţ în
dezlănţuirea lui. Atingea cinci picioare în lungime când se ridica, şi două picioare şi
jumătate până la umeri când era în patru labe, depăşind cu mult mărimea unui lup de talie
corespunzătoare. Moştenise de la mama lui linia mai greoaie a câinelui, aşa încât
cântărea - fără nici un fel de grăsime şi fără o singură uncie de carne - peste nouăzeci de
pfunzi. Era tot numai muşchi, os şi tendoane - spiţă de luptător în cea mai bună formă.
Uşa ţarcului se deschise din nou. Colţ Alb se opri. Se petrecea un lucru neobişnuit.
Aştepta. Uşa se deschise mai larg. Apoi, un câine cât toate zilele fu împins înăuntru şi uşa
fu trântită cu zgomot în urma lui. Colţ Alb nu mai văzuse niciodată un astfel de câine (era
un adevărat dulău); dar nici mărimea şi nici înfăţişarea fioroasă a celui nou venit nu îl
înspăimântară. Exista ceva care nu era nici lemn, nici fier, asupra căruia putea să-şi verse
ura. Sări înainte cu o fulgerare a colţilor care sfâşiară grumazul dulăului. Acesta scutură
din cap, mârâi răguşit şi se năpusti asupra lui Colţ Alb. Dar Colţ Alb era când ici, când colo
şi pretutindeni, scăpând necontenit şi ferindu-se, sărind mereu înainte şi sfâşiind cu colţii,
apoi dându-se în lături la timp ca să scape de pedeapsă.
Oamenii de afară urlau şi aplaudau, în timp ce Smith Frumosu, stăpânit de o plăcere
nespusă, se desfăta privind cum Colţ Alb îşi sfârteca şi ciopârţea adversarul. Încă din
prima clipă era limpede că dulăul nu avea nici o speranţă. Era prea greoi şi prea încet. La
sfârşit, pe când Smith Frumosu îl împingea înapoi pe Colţ Alb cu bâta, dulăul era târât
afară de stăpânul lui. După aceea urmă plata rămăşagurilor şi banii zornăiră în palma lui Smith Frumosu.
Colţ Alb privi cu încordare la oamenii strânşi în jurul ţarcului său. Mirosea a luptă; şi
aceasta era acum singura cale ce i se încuviinţa pentru a-şi manifesta viaţa din el. Chinuit,
aţâţat la ură, era ţinut prizonier, aşa încât nu avea alt mijloc de aşi satisface această ură
decât atunci când stăpânul lui găsea cu cale să-i opună vreun câine. Smith Frumosu îi
cântărise bine forţele, căci de fiecare dată ieşea învingător. Într-una din zile fură vârâţi
peste el trei câini, unul după altul. În altă zi fu vârât prin uşa ţarcului o matahală de lup,
prins de curând în wild. Iar într-o altă zi fură aduşi doi câini în acelaşi timp şi azvârliţi
împotriva lui. Aceasta a fost cea mai cruntă luptă pe care a dat-o vreodată şi, cu toate că
până la urmă îi ucise pe amândoi, el însuşi era mai mult mort decât viu.
Toamna, când căzu prima zăpadă şi sloiuri de gheaţă curgeau pe râu, Smith Frumosu
plecă împreună cu Colţ Alb pe un vapor care mergea în susul Yukonului, spre Dawson.
Colţ Alb îşi câştigase acum renume în întreg ţinutul. Se făcuse cunoscut în lung şi în lat ca
„lupul cel bătăuş", şi nenumăraţi curioşi stăteau grămadă în jurul cuştii în care era ţinut el
pe puntea vaporului. Se înfuria şi mârâia la ei sau zăcea liniştit, cercetându-i cu o ură rece.
Şi de ce nu i-ar fi urât? Nu-şi pusese niciodată întrebarea asta. Nu cunoştea decât ura şi
se lăsa călăuzit de patima ei. Pentru el, viaţa devenise un iad. Nu fusese plămădit pentru
aspra captivitate pe care animalele sălbatice o aveau de îndurat din partea oamenilor. Şi
tocmai astfel era el tratat. Oamenii îl priveau, îl întărâtau împungându-l cu băţul printre
gratii ca să-l facă să mârâie, şi apoi râdeau de el.
Oamenii aceştia erau mediul lui şi ei îi plămădeau lutul, făcând din el o fiinţă cu mult
mai feroce decât o hărăzise natura. Cu toate acestea, natura îi dăduse supleţe. În
condiţiile în care multe alte animale ar fi murit ori s-ar fi pierdut cu firea, el se adaptă şi trăi.
Şi aceasta fără să-i zdruncine moralul. Poate că Smith Frumosu, ca un tartor şi călău ce
era, ar fi fost în stare să i-l zdruncine, dar până una-alta nu exista nimic care să arate că ar
fi putut izbuti.
Dacă Smith Frumosu avea un diavol în el, Colţ Alb avea şi el unul, şi cei doi turbau de
furie unul împotriva celuilalt, neîncetat. Odinioară, Colţ Alb avusese înţelepciunea să se
plece şi să se supună unui om care avea o bâtă în mână; dar acum, această înţelepciune
îl părăsi; doar simplul fapt că îl vedea pe Smith Frumosu era de ajuns ca să-i stârnească
accese de furie. Iar când se aflau unul în faţa altuia şi era împins înapoi cu bâta, el
continua să mârâie şi să-şi arate colţii. Nimic nu izbutea să-l facă să nu mai mârâie. Oricât
de crunt ar fi fost bătut, întotdeauna el mai scotea un mârâit, iar când Smith Frumosu
renunţa şi se retrăgea, în urma lui se auzea un mârâit provocator, iar uneori Colţ Alb se
repezea la gratiile cuştii, lătrându-şi ura.
Când vaporul ajunse la Dawson, Colţ Alb coborî pe uscat. Continua să aibă o viaţă
publică, într-o cuşcă, înconjurat de oameni curioşi. Era expus ca „lupul cel bătăuş" şi
oamenii plăteau câte cincizeci de cenţi, în praf de aur, că să-l vadă. Nu avea o clipă de
răgaz. Dacă se culca, era întărâtat cu un băţ ascuţit - pentru că spectatorii voiau să ştie pe
ce au dat banii. Şi ca spectacolul să fie interesant, furia lui era întreţinută mai tot timpul.
Dar mai rea decât toate acestea era atmosfera în care trăia. Era privit ca cel mai
înspăimântător dintre animalele sălbatice, dar sălbăticia îi fusese sădită în suflet de gratiile
cuştii. Orice cuvânt, orice gest precaut al oamenilor trezea în el o cruzime cumplită. Era
gaz turnat peste focul cruzimii lui. Toate acestea nu puteau să aibă decât o singură
urmare, şi aceasta era că ferocitatea lui se alimenta din ea însăşi şi sporea. Era încă o
dovadă a supleţei lutului din care fusese modelat şi a capacităţii lui de a se modela sub
presiunea mediului înconjurător.
Pe lângă faptul că trebuia să îndure privirile curioşilor, mai era şi luptător de profesie.
În răstimpuri destul de neregulate, ori de câte ori se putea organiza câte o luptă, era scos
din cuşcă şi dus într-o pădure, la câteva mile de oraş. Lucrul acesta se petrecea de obicei
noaptea, ca să se evite amestecul poliţiei-călare teritoriale. După câteva ceasuri de
aşteptare, când începea să se crape de ziuă, soseau spectatorii şi câinele cu care trebuiasă se bată. În felul acesta ajunsese să se bată cu toate mărimile şi speciile de câini.
Ţinutul era sălbatic, oamenii - sălbatici şi ei şi de obicei luptele se dădeau pe viaţă şi pe
moarte.
Cum Colţ Alb continua să mai lupte, e limpede că ceilalţi câini plăteau tributul morţii. El
nu cunoscu niciodată înfrângerea. Deprinderea lui timpurie, de pe vremea când se bătea
cu Lip-Lip şi cu întreaga haită de căţei, îi prindea bine. Îl ajuta îndărătnicia cu care îşi
înfigea picioarele în pământ. Nu existat câine care să-l doboare de pe picioare. Acesta era
şiretlicul preferat al seminţiei lupilor - să se năpustească asupra duşmanului, fie direct, fie
făcând un ocol neaşteptat, în speranţa de a-l izbi în umăr şi a-l da peste cap. Copoi de
vânătoare de pe Mackenzie, câini eschimoşi şi de Labrador, câini laponi şi malemuţi - toţi
au încercat să lupte cu el şi toţi au dat greş. Nu se ştia ca el să fi fost vreodată dat peste
cap. Oamenii îşi mărturiseau unii altora acest lucru, aşteptând de fiecare dată să vadă
întâmplându-se şi aşa ceva; dar Colţ Alb îi dezamăgea mereu.
Apoi mai era iuţeala lui fulgerătoare. Faptul acesta îi dădea un avantaj nespus de
mare asupra duşmanilor. Oricâtă experienţă de luptă ar fi avut ei, nu întâlniseră vreodată
un câine care să se mişte atât de iute. Mai era şi faptul că atacul lui pornea fulgerător.
Câinele de rând era deprins cu preliminariile de mârâituri, zbârlituri şi sforăieli, şi de aceea
era doborât şi terminat înainte de a începe lupta sau de a-şi fi venit în fire de pe urma
atacului prin surprindere. Lui Colţ Alb i se întâmpla atât de des să procedeze astfel, încât
devenise un obicei ca el să fie ţinut până ce câinele celălalt îşi termina preliminariile şi era
gata de luptă, ba chiar dădea el primul atac.
Dar cel mai mare avantaj al lui Colţ Alb era experienţa. Ştia despre luptă mai mult
decât oricare dintre câinii care îl înfruntau. Se bătuse de mai multe ori, ştia cum să
preîntâmpine mai multe trucuri şi strategii şi poseda el însuşi mai multe şiretlicuri; cât
despre metoda lui, abia de mai trebuia îmbunătăţită.
Pe măsură ce timpul trecea, avea de dat tot mai puţine lupte. Oamenii căutau în zadar
un egal şi Smith Frumosu se văzu nevoit să-i opună lupi. Erau prinşi în cursă de indieni în
acest scop şi o luptă între Colţ Alb şi un lup se dovedea o bună atracţie pentru mulţime.
Odată a fost adusă o femelă de râs şi de astă dată Colţ Alb trebui să lupte pentru propria-i
viaţă. Agerimea ei o egala pe a lui; cruzimea ei era la fel cu a lui; el lupta doar cu colţii, în
timp ce ea se lupta şi cu labele, care aveau gheare ascuţite.
Dar după lupta cu râsul, orice altă luptă încetă pentru Colţ Alb. Nu mai existau animale
cu care să se bată - cel puţin nu exista nici unul care să fie socotit vrednic să se măsoare
cu el. Aşa că rămase ca un obiect de expoziţie până în primăvară, când un oarecare Tim
Keenan, un individ care umbla cu „uite popa, nu e popa", poposi în ţinut. O dată cu el
apăru şi primul buldog care călcase vreodată prin Klondike. Nu se putea ca acest câine să
nu se întâlnească cu Colţ Alb, şi timp de o săptămână înaintea luptei pe care o aşteptau
cu toţii, acesta era principalul subiect de conversaţie în anumite cartiere ale oraşului.