Colț Alb

V Convenția

Decembrie trecuse de mult când Castor Cenuşiu se aşternu la drum în susul fluviului
Mackenzie, însoţit de Mit-sah şi de Kloo-kooch. Una din sănii, trasă de câinii pe care
Castor Cenuşiu şi-i cumpărase sau îi împrumutase, o mâna el. O a doua, mai mică, la
care trăgea un atelaj de căţei, era mânată de Mit-sah. Părea mai degrabă o jucărie, dar
era o plăcere de-a lui Mit-sah, care simţea că începe şi el să facă o treabă de bărbat pe
lumea asta. În felul acesta învăţa să mâie şi să dreseze câinii; iar căţeii erau dresaţi pentru
atelaj. De altfel, sania era şi ea de un folos, pentru că ducea aproape două sute de pfunzi
de echipament şi hrană.
Colţ Alb îi văzuse pe câinii din tabără ostenind în hamuri, astfel că nu prea luă în nume
de rău faptul că îl înhămară şi pe el. Îi puseră în jurul gâtului o gură de ham umplută cu
muşchi şi legată cu două hamuri de o curea care trecea în jurul pieptului şi peste spate.
De această curea era legată funia lungă cu care trăgea Ia sanie. Erau şapte căţei în atelaj.
Ceilalţi se născuseră înaintea lui şi aveau care nouă luni, care zece, pe când Colţ Alb nu
avea decât opt. Fiecare câine era legat de sanie cu o singură funie. Nu erau două de
aceeaşi lungime, iar diferenţa dintre două funii era egală cu cel puţin lungimea unui trup de
câine. Funiile erau făcute inel în partea de dinainte a saniei. Sania însăşi nu avea tălpici,
era construită din coajă de mesteacăn, iar în faţă era adusă în sus, ca să nu se afunde în
zăpadă. Această construcţie îngăduia ca greutatea saniei şi a încărcăturii să fie distribuită
pe o suprafaţă de zăpadă cât mai mare, pentru că zăpada era prăfuită şi foarte afânată.
Potrivit aceluiaşi principiu, al aşezării poverii pe o suprafaţă cât mai largă, la capetele
funiilor, câinii se desfăceau în evantai, de la botul saniei, aşa ca nici unul să nu calce pe
urmele celuilalt.
Formaţia aceasta în evantai mai avea un tâlc. Funiile de diferite lungimi îi împiedicau
pe câini să-i atace pe cei care goneau înaintea lor. Ca să poată ataca pe un altul, oricare
din câini ar fi trebuit să se întoarcă spre cel legat de o funie mai scurtă. În acest caz s-ar fi
aflat faţă în faţă cu câinele atacat şi ar fi avut de înfruntat biciul vizitiului. Dar avantajul cel
mai mare era că acela dintre câini care încerca să-şi atace tovarăşul din faţa lui trebuia să
tragă sania mai repede şi, cu cât sania mergea mai repede, cu atât câinele atacat fugea la
rându-i mai repede. Astfel, câinele din urmă nu putea niciodată să-l prindă pe cel din faţă.
Cu cât fugea mai repede, cu atât cel din faţă fugea şi el mai repede, şi împreună cu el
întregul atelaj. Aşa că sania mergea din ce în ce mai iute şi astfel, printr-un şiretlic omul îşi
sporea puterea asupra animalelor.
Mit-sah semăna cu tatăl lui, având mult din înţelepciunea gravă a acestuia. În trecut,
observase că Lip-Lip îl persecuta pe Colţ Alb, dar în acea vreme Lip-Lip era câinele altuia
şi Mit-sah nu îndrăznise niciodată mai mult decât să-i arunce ca din întâmplare câte o
piatră. Acum însă, Lip-Lip era câinele lui şi se porni să-şi pună în aplicare planul de
răzbunare, înhămându-l pe Lip-Lip la capătul funiei celei mai lungi. Lucrul acesta îl făcea
pe Lip-Lip să fie înaintaş, ceea ce, în aparenţă, însemna o cinste; în realitate însă îl lipsea
de orice cinste şi în loc să fie el tiranul şi stăpânul haitei, era acum urât şi persecutat de
aceasta.
Cum gonea la capătul funiei celei mai lungi, câinii îl vedeau tot timpul înaintea lor. De
fapt nu-i vedeau decât coada stufoasă şi picioarele dinapoi care goneau - o privelişte mult
mai puţin fioroasă şi înfricoşătoare decât coama-i zbârlită şi colţii care îi străluceau. Şi pe
lângă aceasta, pentru că aşa gândeau câinii când îl vedeau gonind, le venea şi lor să
alerge după el, având simţământul că fugea dinaintea lor.
În clipa în care sania pornea, atelajul o lua pe urmele lui Lip-Lip, într-o urmărire care
ţinea cât era ziua de lungă. La început, Lip-Lip era înclinat să se întoarcă împotriva
urmăritorilor, apărându-şi cu mânie rangul, dar în asemenea împrejurări Mit-sah îl lovea peste bot cu biciul făcut din maţe de caribu10
, lung de treizeci de picioare, silindu-l să
renunţe şi să gonească mai departe. Lip-Lip putea să înfrunte haita, nu însă şi biciul acela,
şi tot ceea ce îi rămânea de făcut era să-şi ţină întinsă funia cea lungă şi să-şi ferească
crupa de colţii tovarăşilor lui.
Dar în ungherele cele mai tainice ale minţii de indian se ascundea o viclenie şi mai
mare. Ca o încoronare a persecutării nesfârşite a înaintaşului, Mit-sah îl favoriză faţă de
ceilalţi câini. Aceste favoruri treziră în ei invidie şi ură. Mit-sah îi dădu carne de faţă cu ei şi
numai lui; treaba asta îi scotea din fire pe ceilalţi. Turbau de furie şi nu îndrăzneau să se
apropie la mai mult de o lungime de bici, în timp ce Lip-Lip înfuleca bucata de carne, iar
Mit-sah îl apăra. Dar chiar şi atunci când nu-i dădea carne, Mit-sah ţinea atelajul la
distanţă, lăsându-l să creadă că îl hrăneşte cu carne pe Lip-Lip.
Colţ Alb se puse cu nădejde pe treabă. Străbătuse o cale mai lungă decât ceilalţi câini
până ce să se supună legiuirii zeilor şi învăţase mai cu temei decât ei cât este de zadarnic
să te împotriveşti voinţei lor. Pe deasupra, persecuţia pe care o îndurase din partea haitei
îl făcuse să o considere mai puţin însemnată în ordinea lucrurilor şi să-l preţuiască mai
mult pe om. Cât priveşte prietenia, învăţase să nu depindă de cei de o seamă cu el. Iar pe
deasupra, pe Kiche o uitase aproape cu desăvârşire. Şi singura lui manifestare era
devotamentul faţă de zei, pe care îi încuviinţase ca stăpâni. Şi astfel muncea din greu, se
deprindea cu disciplina şi era ascultător. Credinţa şi zelul îi caracterizau truda. Acestea
alcătuiesc trăsăturile esenţiale ale lupului şi câinelui sălbatic când sunt domesticiţi, şi Colţ
Alb avea aceste trăsături într-o măsură neobişnuită.
Între Colţ Alb şi ceilalţi câini exista şi tovărăşie, dar o tovărăşie întemeiată pe bătaie şi
duşmănie. Nu învăţase să se joace niciodată cu ei. Ştia doar cum trebuie să lupte, şi acest
lucru îl făcea plătindu-le însutit muşcăturile şi semnele pe care i le lăsaseră pe trup în
vremea când Lip-Lip era capul haitei. Dar Lip-Lip nu mai era căpetenie - decât atunci când
fugea înaintea tovarăşilor lui de la capătul funiei sale, cu sania hurducându-se în urmă-i. În
tabără se ţinea pe lângă Mit-sah, Castor Cenuşiu sau Kloo-kooch. Nu cuteza să se
aventureze departe de zei, pentru că acum colţii tuturor câinilor îi erau potrivnici, şi sorbi
până la fund cupa persecuţiei de care Colţ Alb avusese parte odinioară. O dată cu
răsturnarea lui Lip-Lip, Colţ Alb ar fi putut ajunge căpetenia haitei. Era însă prea
morocănos şi prea singuratic pentru aşa ceva. Se mulţumea doar să-şi burduşească
tovarăşii de ham. Altminteri nu le acorda nici o atenţie. Se dădeau în lături când trecea el
şi nu cutezau vreodată, nici chiar cei mai îndrăzneţi dintre ei, să-i fure carnea. Dimpotrivă,
îşi înfulecau degrabă carnea, de teamă că le-ar putea-o lua el. Colţ Alb cunoştea bine
legea: asupreşte-l pe cel slab şi dă ascultare celui puternic. El îşi mânca porţia de carne
cât mai repede, şi apoi vai de câinele care nu terminase încă! Un mârâit şi o fulgerare a
colţilor, şi câinelui aceluia nu-i mai rămânea decât să-şi plângă mâhnirea la stelele
nepăsătoare, în timp ce Colţ Alb termina porţia pentru el.
Cu toate acestea, în răstimpuri, câte un câine se aprindea de revoltă, dar era pe dată
înfrânt. Astfel, Colţ Alb nu lâncezea niciodată. Era mândru de izolarea sa în sânul haitei şi
adesea lupta să şi-o păstreze. Dar asemenea lupte durau puţin. Era prea iute pentru
ceilalţi, care se pomeneau spintecaţi şi sângerau înainte de a-şi fi dat seama ce se
petrecuse. Erau biruiţi aproape înainte de a fi început să se bată.
Tot atât de severă pe cât era disciplina la sania zeilor, era şi disciplina menţinută de
Colţ Alb printre tovarăşii lui. Nu le îngăduia niciodată vreo libertate. Îi silea la un respect
neclintit faţă de el. Între ei puteau să facă orice voiau. Nu-l privea pe el. Îl privea doar să
fie lăsat în pace în izolarea lui, să i se facă loc atunci când binevoia să treacă printre ei şi
să-i fie recunoscută, întotdeauna, superioritatea asupra lor. Numai să fi schiţat vreun câine
un pas mai băţos, să fi ridicat din buză sau să-şi fi zbârlit cât de cât părul, că se şi
năpustea asupra lui, nemilos şi crud, convingându-l repede că apucase pe o cale greşită.
Era un tiran cumplit. Stăpânirea lui se dovedea dură ca oţelul. Îl apăsa cu înverşunare pe cel slab. Nu în zadar trăise el necruţătoarea luptă pentru viaţă pe vremea când fusese
pui, când mama lui şi el, singuri şi necăjiţi, ţinuseră piept meleagurilor sălbatice ale wildului
şi supravieţuiseră. Şi nu în zadar învăţase să păşească supus când trecea vreo forţă
superioară. Îl asuprea pe cel slab, dar îl respecta pe cel puternic. Şi în cursul îndelungatei
călătorii alături de Castor Cenuşiu, el păşi cu adevărat supus printre câinii cei mari din
taberele celorlalte animale-oameni pe care le întâlniră.
Lunile treceau. Călătoria lui Castor Cenuşiu continua încă. Forţa lui Colţ Alb sporise de
pe urma îndelungatelor ceasuri de drum şi a necontenitei trude la sanie; şi s-ar fi părut că
dezvoltarea minţii lui era aproape deplină. Ajunsese să cunoască în întregime lumea în
care trăia. Felul lui de a vedea era rece şi materialist. Lumea, aşa cum o vedea el, era
sălbatică şi brutală, o lume lipsită de căldură, o lume în care mângâierea, dragostea şi
luminoasa gingăşie sufletească nu existau. Nu-l iubea pe Castor Cenuşiu. E drept, era un
zeu, dar un zeu foarte crud. Colţ Alb se arăta bucuros să-i recunoască stăpânirea, dar era
o stăpânire bazată pe inteligenţa superioară şi pe forţa brutală. Era ceva în fiinţa lui Colţ
Alb, ceva care-l făcea să dorească această stăpânire, pentru că altminteri nu s-ar fi întors
din wild - atunci când a făcut-o - pentru a se supune. În firea lui existau unele adâncimi
care niciodată nu fuseseră explorate. O vorbă bună, o mângâiere din partea lui Castor
Cenuşiu ar fi putut găsi ecou în aceste adâncuri; dar Castor Cenuşiu nu mângâia şi nici nu
rostea vorbe calde. Nu-i stătea în fire. Domnia lui era sălbatică şi el cârmuia cu asprime,
împărţind dreptatea cu o bâtă, pedepsind încălcările prin suferinţa loviturii şi răsplătind
meritul nu cu blândeţe, ci nelovind.
Astfel, Colţ Alb nu cunoscu nimic din fericirea pe care mâna omului i-ar fi putut-o da.
Pe lângă aceasta, nici nu-i plăceau mâinile animalelor-oameni. Faţă de ele era binevoitor.
E drept că uneori mâinile acestea îi dădeau carne; de cele mai multe ori însă, ele îl loveau.
Mâinile erau ceva de care trebuie să te ţii departe. Ele aruncau pietre, umblau cu tot felul
de beţe, bâte şi bice, dădeau palme şi lovituri, iar atunci când îl atingeau, se pricepeau să-l
facă să sufere, ciupindu-l şi smucindu-l. Prin satele străine întâlnise mâini de copii şi
învăţase că ele lovesc cu cruzime. Şi odată, un copil cât o şchioapă, care abia se ţinea pe
picioare era cât pe-aci să-i scoată un ochi. În urma acestor experienţe deveni bănuitor faţă
de toţi copiii. Nu putea să-i sufere în apropierea lui. Când veneau spre el, cu mâinile lor
ameninţătoare, se ridica.
Odată se afla într-un sat de lângă Marele Lac al Sclavilor când, fiindu-i dat să sufere
de pe urma mâinilor animalelor-oameni, ajunse să-şi modifice legea pe care o învăţase de
la Castor Cenuşiu, şi anume că era o crimă de neiertat să muşti un zeu. În satul acela,
Colţ Alb - după obiceiul tuturor câinilor din toate satele - o porni după hrană. Un băieţaş
tăia mărunt cu o secure nişte carne îngheţată de elan. Bucăţelele cădeau prin zăpadă.
Furişându-se într-acolo, în căutare de carne, Colţ Alb se opri şi începu să înfulece
bucăţile. Îl văzu apoi pe băiat cum lăsă securea şi apucă o bâtă zdravănă. Sări într-o parte
tocmai la vreme ca să scape de lovitura ce cobora asupra lui. Băiatul îl urmări, iar el, un
străin în satul acela, o luă la fugă printre două tipii, pentru a se vedea apoi înghesuit în faţa
unui mal înalt de pământ.
Colţ Alb nu mai avea nici o scăpare. Singurul drum care îi mai rămăsese trecea printre
cele două tipii, dar băiatul îi aţinea calea. Stând cu bâta gata să lovească, el înainta spre
prada pe care o încolţise. Colţ Alb era furios. Îl înfruntă pe băiat, zbârlindu-se şi mârâind,
cu simţul dreptăţii din el batjocorit. Cunoştea legea prăzii. Toate resturile de carne, ca de
pildă bucăţile îngheţate, aparţineau câinelui care le găsea. Nu greşise cu nimic, nu
încălcase nici o lege şi totuşi băiatul se pregătea să-i tragă o chelfăneală. Colţ Alb abia îşi
dădu seama ce se petrece. Făcu un ocol într-un moment de furie şi atât de repede, încât
nici băiatul nu-şi dădu seama. Tot ceea ce ştiu băiatul era că se trezise răsturnat în
zăpadă, iar mâna în care ţinea bâta îi fusese sfâşiată de dinţii lui Colţ Alb.
Colţ Alb ştia însă că încălcase legea zeilor. Îşi înfipsese colţii în carnea sfântă a unuia
dintre ei şi nu se putea aştepta decât la cea mai cumplită pedeapsă. Dădu fuga la Castor Cenuşiu şi se ghemui după picioarele lui protectoare, când băiatul pe care îl muşcase şi
familia acestuia veniră să ceară răzbunare. Plecară însă fără să fi primit satisfacţie. Castor
Cenuşiu îl apărase pe Colţ Alb. Îl apăraseră şi Mit-sah şi Kloo-kooch. Ascultând
ciorovăiala şi urmărind gesturile furioase, pricepu că fapta pe care-o săvârşise era
îndreptăţită. Şi în felul acesta înţelese că existau zei şi zei. Erau zeii lui, şi mai erau şi alţi
zei, şi se deosebeau între ei. De la zeii lui el trebuia să primească totul, fie că era drept, fie
că era nedrept, dar nu era silit să primească nedreptatea din partea altor zei. În acest caz
era dreptul lui să se răzbune, folosindu-şi colţii.
Înainte ca ziua să se fi scurs, Colţ Alb mai învăţă ceva despre această lege. Pe când
Mit-sah aduna singur lemne de foc în pădure, întâlni pe băiatul care fusese muşcat.
Acesta mai era întovărăşit şi de alţi băieţi. Urmă un schimb de cuvinte aprinse. Apoi toţi
băieţii îl atacară pe Mit-sah. Era vai de el. Loviturile plouau din toate părţile. La început,
Colţ Alb privi. Găsea că aceasta este o treabă a zeilor şi că nu-l priveşte pe el. Apoi îşi
dădu seama că Mit-sah, unul din zeii lui, mănâncă bătaie. Nu dintr-un imbold al raţiunii
făcu Colţ Alb ceea ce făcu. Un val de furie nebună îl împinse între cei ce se luptau. Cinci
minute mai târziu peisajul era presărat de băieţi care fugeau: mulţi lăsau dâre de sânge pe
zăpadă, semn că dinţii lui Colţ Alb nu-şi pierduseră vremea. Când Mit-sah îşi povesti
păţania în tabără, Castor Cenuşiu porunci să i se dea carne, multă carne, lui Colţ Alb,
care, stând sătul şi somnoros lângă foc, înţelese că legea şi-a primit confirmarea.
Prin aceste încercări, Colţ Alb ajunse să cunoască datoria de a apăra proprietatea. De
la apărarea trupului zeului său şi până la apărarea bunurilor lui nu era decât un pas, şi
acest pas fusese şi el făcut. Ceea ce aparţinea zeului său trebuia apărat împotriva întregii
lumi - chiar muşcându-i pe alţi zei. Dar un asemenea act nu numai că era în sinea lui o
nelegiuire, ci şi plin de primejdii. Zeii erau atotputernici şi un câine nu se putea măsura cu
ei; totuşi Colţ Alb învăţă să-i înfrunte, fioros de războinic şi de neînfricat. Datoria trecu
peste sentimentul fricii, şi aceia dintre zei care obişnuiau să fure învăţară să nu se atingă
de avutul lui Castor Cenuşiu.
În legătură cu aceasta, Colţ Alb a învăţat repede că zeul care fură este de obicei un
zeu laş, gata s-o rupă de fugă atunci când se dă alarma. A mai învăţat că, din momentul
când el dădea alarma şi până ce Castor Cenuşiu sărea în ajutor, trecea foarte puţin timp.
Şi a înţeles că nu teama de el, ci de Castor Cenuşiu îl făcea pe hoţ să fugă. Colţ Alb nu
dădea niciodată alarma lătrând. El nu lătra niciodată. Sistemul lui era să se repeadă de-a
dreptul la cel nepoftit şi să-şi înfigă colţii în el, dacă putea. Fiind de felul lui morocănos şi
singuratic şi neavând nimic de-a face cu ceilalţi câini, el era deosebit de nimerit să
păzească avutul stăpânului său şi în acest scop era încurajat şi dresat de Castor Cenuşiu.
Ca urmare, Colţ Alb deveni şi mai crud, mai neîmblânzit şi mai singuratic.
Lunile se scurgeau, întărind tot mai mult convenţia dintre câine şi om. Aceasta era
vechea convenţie pe care primul lup venit din wild o făcuse cu omul. Şi asemenea tuturor
lupilor şi câinilor sălbatici care i-au urmat şi au făcut şi ei la fel, Colţ Alb statornici o
învoială, care-l privea doar pe el. Condiţiile erau simple. Pentru a avea un zeu în carne şi
oase îşi dăruia propria-i libertate. Hrană şi foc, apărare şi tovărăşie erau câteva din
lucrurile pe care le primea de la zeu. În schimb păzea avutul zeului, îl apăra, muncea
pentru el şi îi dădea ascultare.
Să ai un zeu, înseamnă să ai obligaţii. Obligaţiile lui Colţ Alb erau să-şi facă datoria şi
să se teamă, dar nu să iubească. Nu ştia ce înseamnă dragostea. Nu o încercase
vreodată. Kiche era o amintire îndepărtată. În afară de aceasta, nu numai că părăsise
wildul şi propria lui seminţie când se supusese omului, dar condiţiile convenţiei erau de
aşa natură, încât, dacă ar mai fi întâlnit-o vreodată pe Kiche, nu şi-ar fi părăsit zeul ca să
plece cu ea. Credinţa faţă de om părea o lege a însăşi fiinţei lui, mai puternică decât
dragostea de libertate, de seminţie şi rudenie.