Colț Alb

II Vizuina

Lupoaica şi chiorul mai dădură târcoale vreo două zilei taberei indienilor. El era
nemulţumit şi îngrijorat, dar pe tovarăşa lui tabăra o ademenea şi nu-i mai venea să plece.
Când însă într-o dimineaţă văzduhul fu străbătut de un pocnet de puşcă la doi paşi de ei şi
un glonte se turti de un trunchi de copac, la numai câţiva centimetri de capul chiorului, nu
mai stătură mult pe gânduri şi o luară la sănătoasa în salturi lungi, punând kilometri între ei
şi primejdie.
Nu merseră prea departe - cale de vreo câteva zile doar. Nevoia lupoaicei de a găsi
ceea ce căuta ajunsese imperioasă. Era din ce în ce mai grea şi nu putea să alerge decât
anevoie. Odată, pe când urmărea un iepure pe care înainte l-ar fi înhăţat cu uşurinţă,
renunţă şi se lăsă jos să se odihnească. Chiorul veni lângă ea, dar când îi atinse duios
ceafa cu botul, lupoaica hăpăi deodată cu atâta cruzime, încât, încercând să scape de
colţii ei, se rostogoli pe spate, într-o poziţie caraghioasă. Lupoaica devenise mai nervoasă
ca niciodată, dar el era mai răbdător şi mai atent ca oricând.
În sfârşit, ea găsi ceea ce căuta. Locul acela se afla la câteva mile în susul unui râuleţ,
care vara îşi vărsa apele în fluviul Mackenzie, dar care acum era îngheţat până în
adâncuri, până în fundul albiei lui stâncoase - un râu ţeapăn, un sloi de gheaţă de la izvor
până la vărsare. Lupoaica îşi târa paşii, sfârşită, de-a lungul râului, mergând mult în urma
tovarăşului ei, când ajunse la un mal lutos, înalt şi boltit deasupra capetelor lor. Se abătu
din drum şi porni într-acolo. Torenţii de primăvară şi zăpezile care se topeau mâncaseră
din mal şi, într-un loc, într-o crăpătură îngustă, scobiseră o mică văgăună.
Se opri la gura văgăunii şi cercetă peretele cu atenţie. Apoi, mergând când pe lângă
un perete, când pe lângă celălalt, coborî spre locul unde masa abruptă ieşea din linia
dulce a peisajului. Se întoarse la văgăună şi intră prin deschizătura îngustă. Se văzu
nevoită să înainteze pe brânci, pe o distanţă de trei picioare, apoi pereţii se depărtară şi se
înălţară, formând o încăpere mică, rotundă, cu un diametru de aproape şase picioare.
Tavanul era foarte jos şi aproape că dădea cu capul de el. Înăuntru era uscat şi plăcut.
Lupoaica cercetă locul cu mare grijă, în timp ce chiorul, care se întorsese, stătea la intrare
şi o urmărea răbdător. Îşi lăsase capul în jos, cu nasul în pământ şi privirea aţintită asupra
unui punct aproape de picioarele ei ghemuite, căruia îi dădu ocol de câteva ori; apoi, cu un
oftat obosit care aducea mai degrabă cu un geamăt, ea se ghemui înăuntru, îşi întinse
picioarele şi se lăsă pe pământ, cu capul spre intrare. Chiorul, cu urechile ciulite de
curiozitate, îi văzu profilându-se în lumina albă smocul de coadă care se mişca cu duioşie.
Urechile ascuţite ale lupoaicei se lăsară o clipă pe spate lipindu-se de cap cu o mişcare
molatică; limba îi atârna tihnită din gură, arătând astfel că era mulţumită şi satisfăcută.
Chiorului i se făcuse foame. Stătea culcat la intrarea în văgăună, dormind, dar somnul
îi era agitat. Se trezea, ciulea urechile spre lumea strălucitoare din jur, unde soarele de
april scânteia peste zăpezi. Când aţipea, îi ajungea la urechi murmurul îndepărtat al unor
şuvoaie de apă nevăzute şi atunci se trezea şi asculta atent. Soarele se întorsese pe
aceste meleaguri şi întregul ţinut de la miazănoapte, care se trezea acum, îl întâmpina.
Viaţa începuse să se întoarcă pe aceste meleaguri. În aer plutea duhul primăverii - al vieţii
care creştea sub mantia de nea, al sevei care urca în arbori, al mugurilor care spărgeau
cătuşele de gheaţă. Lupul aruncă tovarăşei sale priviri neliniştite, dar aceasta nu arăta c-ar avea de gând
să se ridice. Privi afară; o jumătate de duzină de păsări de zăpadă fluturară din aripi în faţa
lui. Dădu să se ridice, apoi aruncă din nou o privire tovarăşei lui; se lăsă jos şi aţipi. Auzi
un ciripit ascuţit şi se frecă somnoros cu labele la nas, o dată, de două ori. Apoi se trezi.
Un ţânţar singuratic îi bâzâia pe la nas. Era un ţânţar cât toate zilele, care peste iarnă
zăcuse degerat într-o buturugă uscată şi pe care soarele tocmai îl dezmorţise. Bătrânul lup
nu se mai putu împotrivi chemării vieţii din jur. Şi pe deasupra mai era şi flămând.
Se târî spre tovarăşa lui şi încercă s-o înduplece să se ridice. Dar numai ce mârâi o
dată la el că lupul ieşi singur în lumina strălucitoare a soarelui, unde simţi că zăpada de
sub labe e afânată şi mersul mai anevoios. O luă în sus, de-a lungul albiei îngheţate a
râului, pe acolo pe unde zăpada umbrită de copaci era încă tare şi curată. Rătăci vreme
de opt ceasuri şi se întoarse după lăsatul serii, mai lihnit decât la plecare. Vânat găsise el,
dar nu-l putuse prinde. O luase peste crusta de zăpadă care se topea, înfundându-se în
omăt, în timp ce iepurii lunecau la suprafaţă mai uşor ca oricând.
Se opri la gura vizuinii cu o tresărire bruscă de neîncredere. Zgomote slabe, ciudate,
răzbăteau dinăuntru. Nu erau zgomote făcute de tovarăşa lui, şi totuşi îi erau vag
cunoscute. Se târî cu luare-aminte înăuntru. Lupoaica îl întâmpină cu un mârâit
ameninţător, care totuşi nu-l tulbură, dar rămase cuminte, la distanţă; stătea însă cu
urechea ciulită la alte zgomote - scâncete şi clămpănituri slabe ce răzbeau dinăuntru.
Tovarăşa lui îl vesti supărată să-şi ia tălpăşiţa şi el se încovrigă, adormind în faţa
intrării. Când se crăpă de ziuă şi o lumină slabă pătrunse în vizuină, se întrebă iarăşi de
unde ar putea să vină zgomotele acelea vag cunoscute. O notă nouă se simţea în mârâitul
ameninţător ale tovarăşei lui. O notă de gelozie, şi lupul se arătă foarte grijuliu să păstreze
o distanţă respectuoasă. Totuşi descoperi, adăpostiţi între picioarele ei, înşiraţi de-a lungul
trupului, cinci mici ghemotoace vii, ciudate, tare pricăjite şi slabe, cu nişte ochi ce nu
văzuseră încă lumina, şi care scheunau subţire. Rămase surprins. Nu era pentru prima
oară în lunga şi glorioasa lui viaţă că i se întâmpla aşa ceva. Mai cunoscuse aceasta de
câteva ori, şi totuşi, de fiecare dată era o surpriză pentru el.
Tovarăşa lui îl privi cu nelinişte. În fiece clipă scotea un mârâit gros şi câteodată, când
i se părea că el se apropie prea mult, mârâitul cel gros i se urca în gâtlej, devenind ascuţit.
Lupoaica nu-şi amintea din propria ei experienţă să i se mal fi întâmplat vreodată aşa
ceva, dar instinctul - experienţa oricărei mame de lup - o prevenea că există taţi care şi-au
mâncat puii nou-născuţi şi fără de apărare. Acest instinct se manifesta ca o teamă ce o
stăpânea cu putere şi care o făcu să-l oprească pe chior să cerceteze mal îndeaproape
puii al căror tată era.
Dar nu exista nici o primejdie. Chiorul simţea un îndemn care, la rându-i, era un
instinct moştenit de la toţi taţii de lup. Nici nu-şi punea problema şi nici nu-şi bătea prea
mult capul cu puii. Exista acolo, în însăşi fiinţa lui; era cel mai firesc lucru din lume ca el
să-i dea ascultare, întorcând spatele proaspetei sale familii şi luând-o încolo, pe pârtia
vânatului din care trăia.
La cinci, şase mile de vizuină, râul se desfăcea în unghi drept, iar braţele sale o
apucau printre munţi. Chiorul o luă de-a lungul braţului stâng şi descoperi o urmă
proaspătă. O mirosi şi, dându-şi seama cât e de nouă, se ghemui iute, scrutând în direcţia
în care ea dispărea. Apoi se întoarse cu bună ştiinţă şi o luă de-a lungul braţului drept.
Urma era mai mare decât a labei lui şi-şi dădea seama că un vânat care lăsa astfel de
urmă nu prea era de nasul lui.
La o jumătate de milă în sus, în lungul braţului drept, auzul său fin prinse un zgomot
de dinţi care ronţăiau. Pândi vânatul şi descoperi că e un porc ghimpos, care stătea în
picioare lângă un copac, încercându-şi dinţii în scoarţă. Chiorul se apropie cu grijă, dar
fără să spere. Cunoştea el soiul, deşi nu-l mai întâlnise niciodată atât de sus, spre nord, şi
niciodată în lunga-i existenţă nu se ospătase cu carne de porc ghimpos. Învăţase însă de
mult că în viaţă există ceva care se cheamă întâmplare sau noroc, şi continuă să se apropie; nu se putea şti ce avea să se întâmple, întrucât cu cele vii, lucrurile se petrec cu
totul altfel decât te aştepţi.
Porcul ghimpos se înfăşură ca o minge, iţind în toate direcţiile ace lungi şi ascuţite
care înfruntau atacul. În tinereţe, chiorul adulmecase odată prea de aproape o minge de
ace ca aceasta, care la prima vedere părea nemişcată, şi se pomenise izbit din senin cu
coada drept în faţă. Un ac îi rămăsese înfipt în bot şi l-a purtat cu el săptămâni de-a
rândul, o adevărată flacără care îl ardea, până când în cele din urmă a ieşit. Aşa că se
ghemui jos, cât putu mai comod, cu nasul la depărtare de un picior de coada porcului.
Stătea astfel în aşteptare, într-o tăcere deplină, căci nimeni nu putea şti ce se va întâmpla.
S-ar putea totuşi să se întâmple ceva. S-ar putea ca porcul ghimpos să se descolăcească
şi ar fi un prilej pentru o îndemânatică şi ucigătoare lovitură de labă, ţintită în pântecul
moale pe care nimic nu-l ferea.
Dar la capătul unei jumătăţi de oră se ridică, mârâi mânios la mingea nemişcată şi
porni mai departe. În trecut, aşteptase de prea multe ori în zadar să se descolăcească
vreun porc ghimpos ca să-şi mai piardă astăzi vremea. Merse mai departe în susul braţului
de apă din dreapta. Ziua trecea şi vânătoarea lui rămânea fără răsplată.
Simţea cu putere imboldul instinctului de tată care i se trezise. Trebuia să găsească
vânat. După-amiază dădu peste un ptarmigan. Ieşind dintr-un tufiş, se întâlni faţă în faţă
cu pasărea aceea înceată la minte. Stătea pe o buturugă, la mai puţin de un picior de
nasul lui. Fiecare îl văzu pe celălalt.
Pasărea tresări, încercând să-şi ia zborul, dar el o lovi cu laba, izbind-o de pământ,
apoi tăbărî pe ea şi o prinse cu colţii, în timp ce ea încerca să o pornească repede prin
zăpadă şi să se înalţe din nou.
Când colţii i se înfipseră în carnea fragedă şi oasele moi, chiorul se porni s-o mănânce
de-a binelea, aşa cum făcea întotdeauna. Îşi aminti însă deodată de ceva şi, întorcându-se
pe drumul pe care venise, o porni spre casă cu ptarmiganul în gură.
La o milă în susul confluenţei apelor, înaintând cu paşi catifelaţi, după cum îi era
obiceiul - ca o umbră ce aluneca cercetând prudent fiecare colţ nou al potecii - lupul cel
bătrân dădu peste urme proaspete pe potecile pe care le descoperise de dimineaţă. Merse
încotro îl ducea poteca, gata să-l întâlnească la fiecare cotitură a râului pe cel care îşi
lăsase urmele.
Îşi strecură capul pe după un colţ de stâncă, acolo unde râul făcea un cot neaşteptat
de mare, şi vederea lui ascuţită descoperi ceva care-l făcu să se ghemuiască repede jos.
Era cel care bătătorise poteca, un râs femelă uriaş, ghemuit, aşa cum stătuse şi el mai
înainte, în cursul zilei, în faţa mingei cu ţepi, înfăşurată strâns. Dacă până atunci chiorul
fusese o umbră care aluneca, de data asta se prefăcu în stafia unei asemenea umbre,
care se târa, dând ocol şi ivindu-se tocmai în contra vântului ce bătea dinspre cele două
trupuri nemişcate şi tăcute.
Se întinse în zăpadă, punând ptarmiganul alături şi, privind printre acele unui molift cu
coroana joasă, urmări jocul vieţii ce se desfăşura sub ochii lui - râsul care aştepta şi porcul
ghimpos care aştepta şi el, amândoi agăţându-se de viaţă. Aceasta era ciudăţenia jocului;
felul de viaţă al unuia era să-l mănânce pe celălalt, iar felul de viaţă al celuilalt era să nu
fie mâncat. Şi chiorul cel bătrân, lupul, ghemuit, îşi juca între timp rolul lui pe-ascuns,
aşteptând acelaşi capriciu ciudat al întâmplării care-l putea ajuta pe pârtia vânatului -şi
acesta era felul lui de viaţă.
Trecu o jumătate de ceas, un ceas, şi nimic nu se întâmplă. Mingea de ghimpi ar fi
putut fi luată drept o piatră, până într-atât era de nemişcată; râsul ar fi putut să pară şi el o
stană de piatră; iar chiorul cel bătrân ar fi putut să pară mort. Şi totuşi cele trei jivine erau
stăpânite de o încordare aproape dureroasă încât cu greu li s-ar fi putut întâmpla vreodată
să fie mai treze decât erau acum, în aparenta lor încremenire.
Chiorul se mişcă uşor şi privi cu o mai mare încordare. Se întâmplă ceva. Porcului
ghimpos i se păru în cele din urmă că duşmanul a plecat. Încet, cu atenţie, el îşi desfăcu mingea - armură de nepătruns. Nu-l înfiora nici o presimţire. Încet, încet, mingea cea
zbârlită se întinse lungindu-se. Chiorul, care sta la pândă, simţi deodată că i se umezeşte
botul şi, fără să vrea, începură să-i curgă bale, stârnite de vânatul viu care se întindea ca
un ospăţ dinaintea lui.
Porcul ghimpos nu apucase să se desfăşoare cu totul, când îşi descoperi duşmanul. În
aceeaşi clipă râsul lovi. Lovitura fu fulgerătoare. Laba cu gheare ţepene, încovoiate ca
ghearele de pasăre, ţâşni sub pântecul moale şi se trase cu o mişcare repede, spintecând
carnea. Dacă porcul ghimpos s-ar fi desfăşurat în întregime sau dacă nu şi-ar fi descoperit
duşmanul cu o fracţiune de secundă înainte de lovitură, laba ar fi scăpat neatinsă; dar pe
când se retrăgea, o lovitură piezişă de coadă înfipse în ea ace ascuţite.
Totul se petrecu într-o clipită - lovitura, răspunsul, urletul de agonie al porcului, urletul
de durere năprasnică şi de uimire al pisicii celei mari. Chiorul tresări, uluit, se ridică pe
jumătate, cu urechile ciulite, cu coada ţeapănă şi tremurândă. Pe râs îl cuprinse furia.
Făcu un salt fioros către jivina care îl lovise, dar porcul ghimpos, urlând şi grohăind, cu
trupul sfârtecat, încercând anevoie să se înfăşoare în mingea care îl apăra, izbi cu coada
din nou şi din nou pisica cea mare urlă de durere şi de uimire. Apoi se trase mai departe şi
strănută, cu botul plin de ţepi, ca o enormă pernă de ace. Îşi freca botul cu labele,
încercând să scoată ţepii care îl ardeau, şi-l vârî în zăpadă şi-l frecă de rămurele şi ramuri
şi, în furia durerii şi spaimei, sărea fără încetare încoace şi încolo, înainte şi înapoi, în sus
şi în jos.
Râsul strănuta fără întrerupere şi ciotul lui de coadă biciuia cât putea aerul, cu lovituri
iuţi şi violente. Apoi, trecându-i furia, se linişti pentru o clipă nesfârşit de lungă. Chiorul
pândea, şi nici chiar el nu se putu opri să nu tresară şi să nu i se zburlească părul când
râsul, fără vreun alt semn premergător, făcu un salt în aer, scoţând totodată un urlet
prelung şi înfricoşător. Apoi sări, luând-o în susul potecii şi urlând la fiecare salt.
Abia după ce larma stârnită de râs se pierdu în depărtare, chiorul cuteză să scoată
capul. Păşea cu atâta grijă, ca şi când întreaga întindere de zăpadă ar fi fost presărată cu
ţepi de porc ghimpos, ameninţătoare, gata să-i împungă perniţele moi ale labelor. Porcul îl
întâmpină cu un urlet furios, clănţănind din dinţii lui lungi. Izbutise să se înfăşoare la loc, ca
o minge, dar nu mai era aceeaşi minge strânsă de mai înainte; prea îi fuseseră sfârtecaţi
muşchii. Era sfâşiat aproape în două şi sângera încă din plin.
Chiorul scormoni guri întregi de zăpadă muiată în sânge, pe care o mestecă cu multă
plăcere şi o înghiţi. Pentru el, aceasta însemna doar o gustare care abia îi deschidea pofta
grozavă: dar era os prea bătrân ca să uite de pază. Aşteptă. Se pitula, la pândă, în timp ce
porcul ghimpos scrâşnea din dinţi şi grohăia, icnind şi scoţând din când în când mici
gemete ascuţite. Mai trecu puţin şi chiorul văzu că ţepii se lasă, că trupul porcului e
cuprins de un tremur puternic. Tremurul încetă brusc. Pentru ultima oară, dinţii cei lungi
clănţăniră sfidători. Apoi, acele se lăsară cu totul şi trupul se destinse rămânând
încremenit.
Cu o labă nervoasă şi nesigură, chiorul întinse porcul în toată lungimea lui şi-l întoarse
pe spate. Nu se întâmplă nimic. Era mort de-a binelea. Îl examină cu atenţie o clipă, apoi îl
apucă grijuliu cu colţii şi o porni în josul râului, mai cărându-l mai trăgându-l, ţinându-şi
capul într-o parte ca să nu calce pe masa ghimpoasă. Îşi aminti de ceva, lăsă prada să-i
cadă şi o zbughi înapoi, spre locul unde îşi lăsase ptarmiganul. Nu şovăi nici o clipă. Ştia
bine ce avea de făcut, aşa că mâncă degrabă ptarmiganul. Apoi se întoarse şi îşi luă în
primire povara.
După ce târî rodul vânătoarei lui din ziua aceea în văgăună, lupoaica îl cercetă, îşi
întoarse botul spre el şi-l linse uşurel pe ceafă. Dar în clipa următoare îl goni de lângă pui
cu un mârâit mai puţin aspru ca de obicei şi care mai curând cerea iertare decât ameninţa.
Frica instinctivă de tatăl copiilor ei scădea: se purta aşa cum se cuvine pentru un lup-tată,
nearătând nici o dorinţă nelegiuită de a devora tinerele fiinţe pe care ea le adusese pe
lume.