Colț Alb

V Neîmblânzitul

- Nu-i nici o speranţă - mărturisi Weedon Scott.
Şedea pe treapta colibei sale şi privea către dog-musher, care, dând din umeri, îi
răspunse la fel de deznădăjduit.
Se uitau amândoi la Colţ Alb, care mârâia zbârlit şi fioros la capătul lanţului întins,
străduindu-se să ajungă la câinii de sanie. Cum aceştia primiseră câteva lecţii din partea
lui Matt - în treacăt fie zis, aceste lecţii fuseseră administrate cu o bâtă - câinii de sanie se
deprinsesem să-l lase în pace pe Colţ Alb; şi în momentul acesta erau lungiţi departe de
el, ca şi cum ar fi uitat cu totul de existenţa lui.
- E lup şi nu poate fi domesticit - constată Weedon Scott.
- Nu ştiu dacă e chiar aşa - se împotrivi Matt. Orice ai spune tu, cred că e imposibil să
nu fie vreo rămăşiţă de câine în el. Un lucru ştiu sigur şi trebuie să ţinem seama de el.
Dog-musherul se întrerupse şi dădu din cap cu tâlc, privind spre muntele Moosehide.
- Nu ţine pentru tine ceea ce ştii - îi zise Scott, tăios, după ce aşteptase destul de mult
timp. Hai, dă-i drumul! Ce e?
Dog-musherul arătă spre Colţ Alb cu degetul cel mare întors înapoi.
- Lup sau câine e totuna, ăsta a mai fost domesticit.
- Nu mai spune!
- Te asigur că da, ba încă a fost deprins să tragă la ham. Ia uită-te bine colo. Vezi
semnele de pe piept?
- Ai dreptate, Matt. A fost câine de ham înainte ca Smith Frumosu să fi pus mâna pe el.
- Şi nu prea văd de ce n-ar ajunge iar câine de sanie.
- Cum adică? întrebă Scott, nerăbdător. Apoi, speranţa îi pieri şi, dând din cap,
adăugă: e la noi de două săptămâni, şi dacă poţi să spui ceva, e că acum pare mai
sălbatic ca oricând.
- Să mai facem o încercare - îl sfătui Matt. Dă-i drumul un timp.
Celălalt îl privi neîncrezător.
- Da - continuă Matt - ştiu că ai încercat, dar n-ai luat şi o bâtă.
- Atunci încearcă tu.
Dog-musherul luă o bâtă şi se îndreptă spre animalul legat în lanţ. Colţ Alb se uita la
bâtă aşa cum se uită leul din cuşcă la biciul îmblânzitorului.
- Fii atent cum se uită la bâtă - zise Matt. Ăsta-i semn bun. Nu-i prost. Nu îndrăzneşte
să mă atace, atâta timp cât am bâta în mână. Ăsta nu-i nebun de legat, cu siguranţă.
Pe măsură ce mâna omului i se apropia de ceafă, Colţ Alb se zbârlea, mârâia şi se ghemuia. Dar pe când se uita la mâna care se apropia, încerca să supravegheze bâta din
mâna cealaltă care atârna ameninţătoare deasupra lui. Matt desfăcu lanţul de zgardă şi se
dădu înapoi.
Colţ Alb abia îşi dădu seama că e liber. Se scurseseră multe luni de când trecuse în
stăpânirea lui Smith Frumosu şi în tot acest timp nu cunoscuse vreodată o clipă de
libertate în afară de împrejurările în care era lăsat liber ca să se lupte cu alţi câini. Şi
întotdeauna după asemenea lupte era imediat închis din nou.
Nu mai ştia ce să creadă. Poate că vreo noiţă drăcovenie de-a zeilor era pe cale să fie
săvârşită împotriva lui. Păşea încet şi cu grijă, aşteptându-se în fiecare clipă la vreun atac.
Nu ştia ce să facă - totul era atât de nemaipomenit! Avu grijă s-o tulească din faţa celor doi
zei care-l supravegheau şi se îndreptă cu băgare de seamă spre colţul colibei. Nu se
întâmplă nimic. Era pur şi simplu uluit; se întoarse din nou şi se apropie până la o duzină
de picioare, privindu-i pe cei doi oameni cu atenţie.
- Nu cumva vrea s-o şteargă? întrebă noul lui stăpân. Matt dădu din umeri:
- Trebuie să riscăm. Singura cale ca să afli ceva este să aştepţi, să vezi.
- Nenorocitul... - murmură Scott, compătimitor. Cred că îi trebuie o dovadă de bunătate
din partea omului - adăugă el, întorcându-se şi intrând în colibă.
Ieşi cu o bucată de carne pe care i-o aruncă lui Colţ Alb. Acesta sări într-o parte,
cercetând-o de la distanţă, bănuitor.
- Marş, Major! strigă Matt ameninţător, dar prea târziu.
Major se şi năpustise asupra cărnii. În clipa în care fălcile lui o prinseră, Colţ Alb îl lovi.
Acesta se dădu peste cap. Matt se repezi, dar mai iute decât el fu Colţ Alb. Major veni
clătinându-se la picioarele lui, dar sângele ce i se prelingea din gâtlej înroşea zăpada,
făcând o pată care se întindea mereu.
- Îmi pare rău, dar a meritat asta! zise Scott, în grabă.
Piciorul lui Matt însă îşi şi începuse traiectoria ca să-l lovească pe Colţ Alb. Urmă o
săritură, o fulgerare de dinţi şi un strigăt ascuţit. Mârâind sălbatic, Colţ Alb se târî înapoi
câţiva paşi, în timp ce Matt se apleca să-şi cerceteze piciorul.
- M-a apucat zdravăn - zise el, arătând spre pantalonii şi indispensabilii sfâşiaţi şi spre
pata roşie care creştea.
- Ţi-am spus eu că nu-i nimic de făcut cu ăsta, Matt - zise Scott, deznădăjduit. M-am
gândit eu la asta, deşi nu-mi venea să pomenesc de aşa ceva. Dar tot aici am ajuns. Vrei,
nu vrei, asta e !
În timp ce vorbea, îşi trase în silă revolverul, îi deschise butoiul şi se asigură că e
încărcat.
- Ascultă-mă, domnule Scott - se împotrivi Matt, câinele ăsta a trecut prin iad. Nu
cumva ai vrea să fie vreun înger alb şi strălucitor? Dă-i timp.
- Uită-te la Major - replică celălalt.
Dog-musherul cercetă câinele doborât. Se prăvălise în zăpadă într-o baltă de sânge şi
se vedea bine că-şi dă ultima suflare.
- Aşa-i trebuie! Ai spus-o şi dumneata, domnule Scott. A încercat să-i ia carnea lui Colţ
Alb şi s-a curăţat. Era şi de aşteptat. Eu unul nu aş da o para chioară pe câinele care nu s-ar
lupta pentru carnea lui.
- Dar uită-te la tine, Matt. Ai dreptate în ce priveşte câinele, dar trebuie să stabilim şi o
limită.
- Aşa-mi trebuie - se încăpăţâna Matt să susţină - ce mi-a venit să-l lovesc? Ai spus şi
dumneata că a făcut bine. Aşa că n-aveam nici un drept să-l lovesc.
- S-ar face o pomană cu el să fie omorât - stărui Scott. E cu neputinţă să-l îmblânzeşti.
- Ascultă aici, domnule Scott, dă-i nenorocitului prilejul să se îndrepte. Nu l-a avut
până acum. Abia a ieşit din iad şi e pentru prima oară liber. Dă-i prilejul să se îndrepte, dar
cu îngăduinţă, şi dacă nu se poate, atunci am să-l omor chiar eu. Asta e!
- Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să-l omor şi nici să fie omorât - răspunse Scott,punând deoparte revolverul. O să-i dăm drumul şi o să vedem ce o să poată face din el
blândeţea. Să încercăm!
Se îndreptă spre Colţ Alb şi începu să-i vorbească cu bunătate şi blândeţe.
- Ia mai bine şi o bâtă - îl povăţui Matt.
Scott dădu din cap şi continuă să încerce să câştige încrederea lui Colţ Alb.
Colţ Alb era însă bănuitor. Ceva îl ameninţa. Ucisese câinele acestui zeu, îl muşcase
pe celălalt zeu - tovarăşul lui - şi la ce altceva se putea aştepta decât la o pedeapsă
grozavă? Dar în faţa ei era neîmblânzit. Se zbârli şi-şi arătă colţii, cu privirea cercetătoare
şi cu tot trupul încordat şi gata la orice. Zeul nu avea nici o bâtă şi de aceea îi îngădui să
vină foarte aproape. Mâna zeului se întinse şi se coborî deasupra capului său. Colţ Alb se
strânse şi se încorda pe măsură ce se ghemuia sub ea. Aici era primejdie, vreo perfidie
sau aşa ceva. Cunoştea el mâinile zeilor, puterea lor mult încercată, iscusinţa lor de a face
rău. În afară de aceasta, era şi vechea lui neplăcere de a se lăsa atins. Mârâi mai
ameninţător, se ghemui mai jos, dar mâna continuă să coboare. Nu voia să muşte mâna şi
îndură primejdia ei până ce izbucni instinctul din el, care puse stăpânire pe fiinţa lui, cu
nesăţiosu-i dor de viaţă.
Weedon Scott crezuse că e destul de iute ca să se ferească de orice muşcătură sau
sfâşiere. Dar avea să mai afle cât e de iute Colţ Alb, care-l lovi cu siguranţa şi cu
repeziciunea unui şarpe încolăcit.
Scott scoase un strigăt de surprindere, apucându-se de mâna sfâşiată şi strângând-o
cu cealaltă mână. Matt trânti o înjurătură tare şi sări lângă el. Colţ Alb se ghemui, dându-
se înapoi, zbârlindu-se, arătându-şi colţii, cu ochii scăpărând de o ameninţare răutăcioasă.
Acum se putea aştepta la o bătaie tot atât de cumplită, ca orice bătaie pe care o primise
de la Smith Frumosu.
- Ei! Ce vrei să faci? strigă deodată Scott.
Matt se repezi în colibă şi ieşi cu o carabină.
- Nimic - răspunse el încet, cu un calm prefăcut - nu fac decât să-mi ţin cuvântul. Cred
că e dreptul meu să-l ucid, aşa cum am spus.
- Nu!
- Ba da. Uite!
Aşa cum Matt stăruise pentru Colţ Alb când fusese muşcat, tot aşa stăruia acum
Weedon Scott.
- Spuneai să-i dăm prilejul să se schimbe. Ei bine, dă-i-l atunci. Abia ne-am apucat de
treabă şi nu ne putem lăsa de la bun început. De data asta am meritat-o pe bună dreptate,
şi uită-te la el!
La douăzeci de picioare de ei, la capătul colibei, Colţ Alb mârâia cu o răutate care îţi
îngheţa sângele în vine, şi nu mârâia la Scott, ci la dog-musher.
- Vai de mine, tot prost am să mor! exclamă dog-musherul, uluit.
- Uite cât e de inteligent - continuă Scott degrabă. Ştie ca şi tine la ce-s bune armele
de foc. Are cap, şi unui astfel de cap trebuie să-i dai prilejul să arate ce poate. Pune arma
la loc!
- Imediat m-am executat - consimţi Matt, sprijinind carabina de grămada de lemne.
- Ia te uită! exclamă el în clipa următoare.
Colţ Alb se liniştise şi nu mai mârâia.
- Treaba asta merită să fie cercetată mai îndeaproape. Ia priveşte.
Matt se întinse după carabină şi în aceeaşi clipă Colţ Alb mârâi. Se depărta de
carabină şi buzele ridicate ale lui Colţ Alb se lăsară acoperindu-i dinţii.
- Ei, şi-acum doar aşa, în joacă.
Matt apucă puşca şi începu să o ridice uşor spre umăr. Mârâitul lui Colţ Alb începu o
dată cu mişcarea, întărindu-se pe măsură ce aceasta se apropia de punctul ei culminant.
Dar cu o clipă mai înainte ca arma să fi ajuns în dreptul lui, dispăru pe după colţul colibei.
Matt rămase cu privirea aţintită spre locul gol din zăpadă pe care îl ocupase Colţ Alb.Dog-musherul puse carabina jos, cu un aer grav, apoi se întoarse, şi îşi privi stăpânul:
- Sunt de aceeaşi părere, domnule Scott. Câinele ăsta este prea inteligent ca să fie
ucis.