Colț Alb

IV Chemarea seminției

Lunile treceau. În Sud, hrana era destulă şi de lucru nimic, iar Colţ Alb se îngrăşase, îi
mergea bine şi se simţea fericit. Nu trăia numai în marginea de sud a lumii, ci şi în
marginea existenţei lui. Bunătatea omenească era ca un soare care strălucea deasupra
lui, iar el înflorea ca o plantă semănată în pământ roditor.
Şi totuşi se deosebea întrucâtva de ceilalţi câini. Cunoştea mai bine legea decât câinii
care nu duseseră o altă viaţă, şi o respecta mai strict; dar mai era în el o urmă de cruzime
ascunsă, ca şi cum wildul ar mai fi dăinuit în el, iar lupul din el ar fi fost doar adormit.
Nu se întovărăşea niciodată cu ceilalţi câini. Trăise singur printre cei de o rasă cu el şi
aşa îşi ducea traiul şi de-acum înainte. Faţă de câini avea o pornire de care nu se putea
dezbăra şi pe care o căpătase încă pe vremea când era pui, înfruntând persecuţia lui Lip-
Lip şi a haitei de căţei, precum şi zilele de încleştare cu Smith Frumosu. Cursul normal al
vieţii lui suferise o schimbare. Şi părăsindu-i pe ai săi, se alăturase omului.
Pe lângă aceasta, orice câine din Ţara de Jos îl privea cu neîncredere. Trezea în el
frica instinctivă de wild şi îl primea întotdeauna cu mârâituri şi cu o ură războinică. Colţ Alb
învăţase însă că nu era nevoie să folosească colţii împotrivă-le. Ajungea să-şi arate colţii
sau să-şi încreţească buzele şi arareori se întâmpla să nu izbutească să-l facă pe câinele
care lătrase şi se repezise la el să se ghemuiască de frică.
Dar Colţ Alb trebuia să mai îndure încă o încercare. Collie, căţeaua aceasta, nu-i
dădea pace o singură clipă. Nu era atât de supusă legii ca el. Ea zădărnicea toate
sforţările stăpânului de a o face să se împrietenească cu Colţ Alb. Tot timpul îi răsuna în
urechi mârâitul ei ascuţit şi nervos. Collie nu-i iertase întâmplarea cu uciderea puilor de
găină şi era convinsă că intenţiile lui nu puteau fi decât rele. Aşa că-l găsea vinovat încă
înainte de a fi făcut ceva şi îl trata ca atare. Ajunsese o adevărată ciumă pentru el, era ca
un poliţist care îl urmărea pe după gard şi în jurul moşiei, şi dacă ar fi aruncat măcar o
privire curioasă unui porumbel sau unui pui de găină, ea ar fi izbucnit într-un urlet de
indignare şi mânie. Felul preferat de a-i arăta că nu o ia în seamă era să stea întins cu
capul pe labele dinainte, prefăcându-se că doarme. Lucrul acesta îi închidea întotdeauna
gura şi o făcea să se liniştească. În afară de necazurile cu Collie, lui Colţ Alb totul îi mergea bine. Învăţase să se
controleze şi să fie cumpănit şi cunoştea rânduiala. Ajunsese serios, calm şi însufleţit de o
toleranţă filozofică. Nu mai trăia într-un mediu duşmănos. Pericolul, suferinţa şi moartea
nu-l mai pândeau la tot pasul. Cu timpul, necunoscutul încetă să mai reprezinte pentru el o
spaimă şi o ameninţare necontenită. Viaţa era plăcută şi uşoară. Se scurgea lin şi nu-l
pândeau nici spaima şi nici duşmanii.
Fără să-şi dea seama, îi lipsea zăpada.
„O vară necuvenit de lungă" - ar fi gândit el dacă ar fi putut să judece acest lucru, dar
aşa îi lipsea zăpada doar într-un fel vag, inconştient. Tot astfel simţea o urmă de dor
pentru Nord, mai ales când în arşiţa verii suferea din pricina soarelui. Singurul efect al
dorului era că-l făcea să simtă o nelinişte, tulburare, fără să ştie de ce.
Colţ Alb nu fusese niciodată prea zburdalnic. În afară de alintat şi de geamătul pe
care-l scotea şi care se prefăcea într-un mârâit de dragoste, nu avea nici o altă cale de a-
şi exprima dragostea. Şi iată că-i fu dat să descopere a treia cale. Îl supărase întotdeauna
râsul zeilor. Râsul acesta îl înnebunea, îl făcea să turbeze. Dar nu se putea supăra pe
dascălul iubirii, şi când zeul, bine dispus şi glumeţ, hotărî să râdă de el, Colţ Alb rămase
uluit. Simţea arsura şi înţepătura mâniei lui de altădată, care încerca să-şi facă loc şi să
biruie dragostea.
Nu putea fi mâniat, totuşi trebuia să facă ceva. La început se arătă plin de demnitate şi
stăpânul se porni să râdă şi mai tare. După aceea încercă să fie mai solemn, şi stăpânul
râse şi mai cu poftă decât înainte. În cele din urmă stăpânul râse până ce-l făcu să-şi uite
de demnitate. Fălcile i se desfăcură uşor, buzele i se ridicară puţin şi o expresie veselă,
care era mai aproape de dragoste decât de glumă, îi licări în ochi. Învăţase să râdă.
Şi tot aşa învăţă el să zburde cu stăpânul, să se lase buşit la pământ şi dat peste cap,
să i se joace nenumărate feste neplăcute. La rândul lui se prefăcea că e supărat,
zbârlindu-se, mârâind fioros şi clămpănind din dinţi ca şi când ar fi fost gata să ucidă. Nu-şi
dădea însă frâu liber niciodată. Muşcăturile erau doar hăpăituri în gol. După o asemenea
hârjoneală, cu ghionturi şi lovituri, hăpăiturile şi mârâiturile aprinse şi furioase se
întrerupeau din senin şi, stând la câteva picioare distanţă unul de altul, se priveau. Apoi,
tot atât de brusc ca soarele care răsare pe o mare furtunoasă, începeau să râdă. Şi
aceasta se termina întotdeauna cu o încolăcire a braţului stăpânului in jurul gâtului şi
umerilor lui Colţ Alb, care scâncea mârâindu-şi cântecul lui de dragoste.
Nimeni însă nu se mai putea juca cu Colţ Alb. N-ar fi îngăduit el. Îşi păstra demnitatea,
şi dacă cineva încerca aşa ceva, mârâitul lui ameninţător şi coama zbârlită numai la joacă
nu îndemnau. Faptul că-i îngăduia stăpânului acest lucru nu însemna că trebuia să ajungă
aidoma unui câine oarecare, risipindu-şi dragostea în dreapta şi în stânga să fie la
cheremul oricui, ca să se hârjonească şi să se distreze cu el. El iubea sincer şi refuza să-şi
piardă demnitatea sau să-şi împartă dragostea. Stăpânul lui mergea adesea călare, şi
pentru Colţ Alb una din principalele îndatoriri era să-l însoţească. In Nord îşi arătase
credinţa ostenind la ham; în Sud însă nu erau sănii, iar câinii nu cărau poveri în spate. Aşa
că îşi arătă credinţa într-un fel nou, gonind pe lângă calul stăpânului. Oricât de lungă ar fi
fost ziua, Colţ Alb nu se sătura. Avea mersul lui de lup, lin, neostenit şi firesc, iar după
cincizeci de mile de alergare ajungea mândru înaintea calului.
În legătură cu călăritul, Colţ Alb învăţă încă un grai - şi acesta cu atât mai remarcabil
cu cât nu-l folosi în viaţă decât de două ori. Prima oară se întâmplă într-una din zile, când
stăpânul încercă să înveţe un pur sânge, plin de foc, cum să deschidă şi să închidă poarta
fără ca stăpânul, care era călare, să coboare. O dată şi încă o dată, acesta mână calul în
dreptul porţii, încercând să-l facă s-o deschidă, dar de fiecare dată calul se speria şi sărea
înapoi. Cu fiecare clipă devenea tot mai nervos şi mai iritat. Când se cabra, stăpânul îl
împungea cu pintenii, făcându-l să se lase pe picioarele de dinainte, după care calul
începea să azvârle cu picioarele de dinapoi. Colţ Alb urmărea ceea ce se întâmpla cu o
nerăbdare crescândă, până ce nu se mai putu stăpâni şi, sărind înaintea calului, începu sălatre sălbatic şi ameninţător.
După aceea, deşi mai încercă adesea să latre şi deşi stăpânul îl îndemna, nu mai
izbuti decât o singură dată, şi atunci în lipsa stăpânului. O goană peste păşune, un iepure
care ţâşnise printre picioarele calului, o cotitură bruscă, un pas greşit, o cădere la pământ
şi un picior rupt al stăpânului - acestea fuseseră cauza. Colţ Alb se năpusti furios la gâtul
calului vinovat, dar glasul stăpânului îl opri.
- Acasă! Du-te acasă! îi porunci stăpânul când îşi dădu seama că e rănit.
Lui Colţ Alb nici prin cap nu-i trecea să-l părăsească. Stăpânul ar fi vrut să scrie un
bilet, dar căută zadarnic prin buzunare creion şi hârtie. Aşa că-i porunci din nou lui Colţ Alb
să meargă acasă.
Acesta îl privi cu părere de rău, o porni din loc, apoi se întoarse şi gemu înfundat.
Stăpânul îi vorbi blând, dar serios, iar Colţ Alb îşi ciuli urechile, ascultând cu o încordare
dureroasă.
- Aşa, bătrâne, du-te acasă - continuă el - du-te acasă şi spune-le ce mi s-a întâmplat.
Du-te acasă, lupule. Acasă!
Colţ Alb ştia ce înseamnă „acasă" şi, deşi nu pricepea celelalte cuvinte ale stăpânului,
înţelese că voia să se ducă acasă. Se întoarse şi plecă în silă. Apoi se opri nehotărât şi
privi în urmă, peste umăr.
- Acasă! se auzi porunca tăioasă, şi de astă dată Colţ Alb ascultă.
Când sosi Colţ Alb, familia stătea pe terasă, bucurându-se de răcoarea după-amiezii.
Se vârî printre ei, răsuflând din greu, plin de praf.
- S-a întors Weedon - exclamă bătrâna doamnă Scott.
Copiii îl primiră pe Colţ Alb cu strigăte de bucurie şi alergară în întâmpinarea lui. Colţ
Alb se feri însă şi se îndreptă spre terasă, dar ei îl înghesuiră între scaunul leagăn şi
balustradă. Mârâi şi începu să fugă dintre ei. Mama copiilor îi privea cu îngrijorare.
- Mărturisesc că sunt neliniştită ori de câte ori îl văd printre copii - făcu ea. Mi-e teamă
că într-o zi o să se repeadă la ei pe neaşteptate.
Mârâind sălbatic, Colţ Alb sări din locul în care fusese înghesuit, răsturnându-i pe băiat
şi pe fată. Mama îi chemă la ea, liniştindu-i şi povăţuindu-i să nu-l sâcâie pe Colţ Alb.
- Lupul rămâne lup - observă judecătorul Scott. Nu poţi avea încredere în el.
- Dar el nu e lup - interveni Beth care îi ţinea parte fratelui ei, în lipsa acestuia.
- Numai Weedon e de părerea asta - continuă judecătorul. El presupune doar că
există vreo urmă de câine în Colţ Alb, dar, aşa cum mărturiseşte el însuşi, nu ştie nimic
precis despre asta. Cât despre înfăţişarea lui...
Nu-şi termină fraza. Colţ Alb stătea dinaintea lui, mârâind fioros.
- Cară-te de aici! Culcat! porunci judecătorul Scott.
Colţ Alb se întoarse către soţia dascălului iubirii. Aceasta scoase un strigăt de spaimă
când văzu că o apucă cu dinţii de rochie, trăgând de ea până ce sfâşie ţesătura fragilă.
Colţ Alb deveni centrul atenţiei tuturor celor din jur. Nu mai mârâia, ci privea în faţă, cu
capul ridicat. Gâtlejul i se încorda spasmodic, dar nu putu scoate nici un sunet şi făcea
eforturi din tot trupul, cuprins de convulsiuni din pricina sforţărilor de a se elibera de acel
lucru pe care nu-l putea grăi şi care se zbătea să iasă la lumină.
- Sper că nu turbează - zise bătrâna doamnă Scott. I-am spus eu lui Weedon că clima
asta caldă nu se potriveşte unui animal din Nord.
- Parcă ar vrea să vorbească - observă Beth.
În aceeaşi clipă, Colţ Alb căpătă glas izbucnind într-un lătrat puternic.
- Să ştii că i s-a întâmplat ceva lui Weedon - conchise soţia acestuia.
Săriră cu toţii în picioare, iar Colţ Alb o luă la goană pe scări, privind înapoi să vadă
dacă-l urmează cineva. Lătrase pentru a doua şi ultima oară în viaţa lui şi se făcuse
înţeles.
După această întâmplare, oamenii din Sierra Vista îl priviră cu mai multă căldură şi
chiar argatul al cărui braţ îl sfârtecase încuviinţă că era un câine deştept, chiar dacă eralup. Judecătorul nu-şi schimbă însă părerea, aducând argumente, spre nemulţumirea
tuturor, prin măsurătorile şi descrierile luate din enciclopedie sau din diferite lucrări de
ştiinţele naturii.
Zilele treceau una după alta, scăldând necontenit în soare Santa Clara Valley. Dar pe
măsură ce se micşorau şi cea de a doua iarnă a lui Colţ Alb în Sud se apropia, făcu o
descoperire ciudată. Dinţii lui Collie nu mai erau atât de ascuţiţi. Muşcăturile ei erau
jucăuşe şi blânde şi nu-l mai făceau să sufere. Colţ Alb uită că ea îi făcuse viaţa amară şi,
ori de câte ori zburda pe lângă el, răspundea cu seriozitate, încercând să fie şi el
zburdalnic, dar neizbutind să fie decât caraghios.
Într-una din zile, Collie îl porni într-o goană nesfârşită prin păşunea din spate şi prin
pădure. Era într-o după-amiază în care stăpânul pleca călare, lucru pe care Colţ Alb îl ştia.
Calul aştepta înşeuat în faţa uşii. Colţ Alb şovăi. Se petrecea însă în el ceva mai adânc
decât legea pe care o învăţase, decât obiceiurile care îl plămădiseră, decât dragostea
pentru stăpânul lui, decât însăşi dorinţa lui de viaţă: şi în clipa în care, deşi încă nehotărât,
Collie îl prinse uşor cu dinţii, tulind-o apoi încolo, el se întoarse şi îi luă urma.
În acea zi stăpânul călări singur, iar în pădure, grumaz lângă grumaz, Colţ Alb goni
alături de Collie, tot aşa cum mama lui, Kiche, şi bătrânul chior goniseră, cu mulţi ani în
urmă, în codrii tăcutului Ţinut de la Nord.