Colț Alb

I Calea cea lungă

Părea că pluteşte în aer. Colţ Alb simţea că nenorocirea se apropie, mai înainte de a fi
avut vreo dovadă, palpabilă. Îşi dădea seama în chip nelămurit că îl aştepta o schimbare.
Nu ştia cum, nici de ce, totuşi presimţea că ceva se apropie şi aceasta din însăşi purtarea
zeilor. Fără să-şi dea seama, ei îşi trădaseră intenţiile faţă de câinele-lup, care dădea
târcoale prispei şi care, deşi nu intra niciodată în colibă, ştia ce se petrece în mintea lor.
- Auzi! exclamă într-o seară, la cină, dog-musherul.
Weedon Scott ascultă. Prin uşă se auzi un scâncet slab, neliniştit, ca un suspin, abia
perceptibil. Colţ Alb începu apoi să adulmece îndelung, până ce se asigură că zeul lui era
tot înăuntru şi că nu plecase de acolo în chip misterios şi singur.
- Câinele ăsta cred că simte ce ai de gând - zise dog-musherul.
Weedon Scott se uită cu ochi aproape rugători la tovarăşul lui, deşi cuvintele îl
dezminţeau.
- Ce dracu să fac cu un lup în California! întrebă el.
- Aşa zic şi eu - răspunse Matt. Ce naiba să faci cu un lup în California?
Răspunsul nu-l mulţumi însă pe Weedon Scott. Părea că celălalt îl privea destul de
neîncrezător.
- Câinii albilor n-ar putea să-i ţină piept - confirmă Scott. I-ar ucide pe loc. Şi chiar
dacă nu m-ar zvânta în procese de daune, autorităţile mi l-ar lua în orice caz şi l-ar
electrocuta.
- E un ucigaş în toată puterea cuvântului - remarcă dog-musherul.
Weedon Scott îl privi bănuitor.
- Nu, e cu neputinţă aşa ceva - făcu el hotărât.
- N-o să meargă niciodată - încuviinţă Matt. Ar trebui să angajezi un ora special ca să
aibă grijă de el.
Bănuiala celuilalt se spulberă. Dădu din cap înveselit. În tăcerea care urmă se auzi
scâncetul slab, aproape ca un suspin, lângă uşă, apoi adulmecatul prelung cercetător.
- Fără doar şi poate - sări Matt - câinele ăsta ştie al naibii de multe lucruri despre dumneata.
Scott îl privi ţintă şi răbufni furios:
- Să le ia dracu pe toate, m-auzi! Ştiu eu ce am de făcut şi cum e mai bine!
- Şi eu zic tot aşa, numai că...
- Numai că... ce? îl întrebă Scott, iritat.
- Numai că... - începu dog-musherul cu blândeţe, dar se răzgândi, fiind şi el cuprins de
supărare. Ei, nu trebuie să te aprinzi chiar aşa pentru o nimica toată. După felul cum te
porţi, s-ar zice că nu prea ştii ce vrei.
Weedon Scott rămase în cumpănă o clipă, apoi adăugă pe un ton mai stăpânit:
- Ai dreptate, Matt. Nu ştiu nici eu ce vreau, şi aici e buba. Dar, la drept vorbind, ar fi
de-a dreptul caraghios să car câinele ăsta cu mine - izbucni el din nou, după un răstimp.
- Şi eu spun tot aşa - se auzi răspunsul lui Matt şi din nou stăpânul nu se arătă tocmai
mulţumit de el. Dar de unde dracu ştie ăsta că pleci? Mă tot sâcâie chestia asta - continuă
cu naivitate dog-musherul.
- Asta mă întreb şi eu - răspunse Scott, dând trist din cap. Veni apoi ziua când, prin
uşa întredeschisă a colibei, Colţ Alb zări pe jos geamantanul cu pricina şi pe dascălul
iubirii împachetându-şi lucrurile. Apoi începu un du-te-vino, şi în atmosfera, odinioară atât
de liniştită a colibei, domnea acum o tulburare, o agitaţie şi o nelinişte ciudată. Fără
îndoială că aceasta era o dovadă, şi Colţ Alb o simţise. Acum se gândea la ea. Zeul lui se
pregătea să fugă din nou. Şi cum nici altă dată nu-l luase cu el, se putea aştepta să-l lase
şi acum singur.
În noaptea aceea, Colţ Alb străpunse tăcerea cu un urlet prelung - un urlet de lup. Era
aidoma urletului de odinioară, când fusese mic şi fugise din wild înapoi în satul care nu
mai exista şi din care nu mai găsise decât o grămadă de resturi, mărturia locului unde
fusese tipia lui Castor Cenuşiu. Ca şi atunci, îşi aţinti botul spre stelele reci, împărtăşindu-
le durerea lui.
În colibă, cei doi bărbaţi tocmai se culcaseră.
- Ştii că iar nu mai mănâncă nimic - spuse Matt, de sub pătură.
Din celălalt colţ al odăii, unde se afla patul lui Weedon Scott, se auzi un bombănit şi un
foşnet de pături.
- După cât de nenorocit a fost data trecută când ai plecat, nu m-ar mira acum să şi
moară.
Din celălalt culcuş se auzi o mişcare plină de nervozitate.
- Dar mai taci odată! strigă Scott prin întuneric. Eşti mai cicălitor decât o femeie.
- Aşa zic şi eu - răspunse dog-musherul, iar Weedon Scott nu-şi dădu bine seama
dacă celălalt chicotise pe înfundate sau nu.
În ziua următoare, neliniştea şi neastâmpărul lui Colţ Alb crescură şi mai mult. Se ţinea
pe urmele stăpânului său ori de câte ori acesta părăsea coliba, iar când era înăuntru
dădea mereu târcoale pe prispa din faţă. Prin uşa deschisă putea să zărească bagajele de
pe jos. Lângă geamantan se mai adăugaseră doi saci mari de pânză şi o cutie. Matt
înfăşură păturile stăpânului şi şuba într-o mică prelată. Urmărind toate aceste pregătiri,
Colţ Alb scoase un suspin.
După aceea sosiră doi indieni. Nu-i scăpă din vedere în timp ce încărcau bagajul pe
umeri şi nici apoi când, însoţiţi de Matt care ducea aşternutul şi o valiză, o luară în josul
dealului. Colţ Alb însă nu-i urmă. Stăpânul lui era încă în colibă. După un timp, Matt se
întoarse. Stăpânul ieşi în prag şi-l chemă pe Colţ Alb înăuntru.
- Bietul de tine - îi zise el, cu blândeţe, scărpinându-l după urechi şi bătându-l uşor pe
spate. Eu plec la drum lung, bătrâne, acolo unde tu nu mă poţi urma. Hai, mai mârâie o
dată, ultimul mârâit de bun rămas.
Colţ Alb nu vru să mârâie. În schimb, după ce îi aruncă o privire cercetătoare, dar plină
de o nesfârşită căldură, se lipi de el, îngropându-şi capul între braţul şi trupul lui.
- O auzi cum şuieră? strigă Matt. Dinspre Yukon se ridică mugetul răguşit al sirenei depe vas. E timpul să te grăbeşti. Ai grijă de încuie uşa din faţă. Eu o să ies pe dindos. Hai,
dă-i drumul!
Amândouă uşile fură trântite în acelaşi timp, iar Weedon Scott îl aşteptă pe Matt, care
trebuia să dea ocol colibei. De după uşă răzbăteau scâncete slabe şi suspine. Apoi se
auzi un adulmecat prelung, adânc.
- Să ai mare grijă de el, Matt - îi zise Scott, când o porniră în josul dealului. Să-mi scrii
cum îi mai merge.
- Bineînţeles - îi răspunse dog-musherul. Dar ia stai, ascultă puţin!
Cei doi oameni se opriră. Colţ Alb scotea urlete tânguitoare, aşa cum urlă câinele la
moartea stăpânului. În glas i se desluşea o durere fără margini, iar urletul i se prăvălea în
şuvoaie nesfârşite care îţi sfâşiau inima, apoi se stingea într-un suspin de o jale
tremurătoare, pentru ca să izbucnească iarăşi, mereu mai îndurerat.
„Aurora" era primul vapor din anul acela care pleca dincolo, iar pe punţile lui se
înghesuiau aventurieri în căutarea norocului şi căutători de aur ruinaţi. Şi unii şi alţii erau la
fel de cuprinşi de aceeaşi frenezie de a părăsi locul acela, pe cât fuseseră la început
venind acolo. Lângă pasarela vaporului, Scott îi strângea mâna lui Matt, care se pregătea
să coboare pe ţărm. Dar mâna lui Matt se lăsă deodată moale în strânsoarea celuilalt, în
timp ce privirea i se aţinti spre ceva care venea din spate. Scott se întoarse să vadă. Pe
punte, la câţiva paşi mai departe de ei, şedea Colţ Alb, care se uita la ei cu o privire
înflăcărată.
Dog-musherul slobozi printre dinţi o înjurătură, speriat. Scott rămase încremenit.
- Eşti sigur că ai încuiat uşa din faţă? întrebă Matt. Celălalt dădu afirmativ din cap şi
întrebă:
- Dar pe cea din dos?
- Te cred şi eu! se auzi răspunsul enervat.
Colţ Alb îşi lipi urechile, gudurându-se, dar rămase locului fără să încerce să se
apropie.
- Trebuie să-l iau cu mine pe mal.
Matt făcu câţiva paşi spre Colţ Alb, dar acesta o zbughi. Dog-musherul se repezi după
el; Colţ Alb se pierdu printre picioarele oamenilor. Fofilându-se pe unde putea, dând ocol
sau luând-o pieziş, el alunecă de-a lungul punţii, zădărnicind strădania aceluia care voia
să-l prindă.
Când însă dascălul iubirii îi vorbi, Colţ Alb veni la el şi-l ascultă fără crâcnire.
- Nu vrea să vină la mâna care i-a dat de mâncare în toate lunile astea - murmură dog-
musherul, mâniat. Şi apoi, dumneata... dumneata nu i-ai dat de mâncare decât în primele
zile, când te-ai împrietenit cu el. Al dracului să fiu dacă înţeleg eu de ce îi trece prin cap că
dumneata îi eşti stăpân!...
Scott, care-l mângâia pe Colţ Alb, se aplecă deodată asupra lui, descoperind nişte
tăieturi proaspete pe bot şi o rană între ochi.
Matt se aplecă şi el şi-şi trecu palma pe sub burta lui Colţ Alb.
- De fereastră am uitat. E tăiat tot şi crestat pe burtă. Pesemne că a trecut cu capul
prin geam. Pe Dumnezeul meu!
Dar Weedon Scott nu-l asculta. Îşi făcu în minte o socoteală grabnică. Sirena „Aurorei"
anunţă pentru ultima oară plecarea. Oamenii se grăbeau pe pasarelă spre uscat. Matt îşi
desfăcu basmaua de la gât ca să-l lege pe Colţ Alb, dar Scott îl prinse pe dog-musher de
mână, spunându-i:
- Rămâi cu bine, Matt, bătrâne. Şi să ştii că nu mai e nevoie să-mi scrii despre lup.
Vezi, îl...
- Ce? izbucni dog-musherul. Nu cumva vrei să zici!...
- Chiar aşa. Ţine-ţi basmaua. Am să-ţi scriu eu ţie despre el.
Matt se opri la mijlocul drumului, pe pasarelă.
- Nu ştiu dacă o să poată îndura clima! strigă el spre bord. Poate doar să-l tunzi cânde tare cald!
Pasarela fu ridicată şi "Aurora" se dezlipi de ţărm. Weedon Scott mai făcu un ultim
semn de rămas bun cu mâna. Apoi se întoarse şi se aplecă asupra lui Colţ Alb, care
stătea lângă el.
- Acum mârâie, afurisitule, mârâie - zise el, lovindu-l uşor cu palma pe cap şi
scărpinându-l între urechi, pe care Colţ Alb şi le lipise de plăcere.