Colț Alb

I Dușmanul seminției sale

Dacă în firea lui Colţ Alb a existat vreo înclinare, oricât de uşoară, să lege frăţie cu cei
de o rasă cu el, o asemenea înclinare a fost cu totul înăbuşită atunci când a ajuns
căpetenia atelajului. Pentru că acum câinii îl urau - îl urau pentru suplimentul de carne pe
care Mit-sah i-l dădea, pentru toate favorurile, reale şi închipuite, pe care le primea, pentru
că întotdeauna gonea în fruntea atelajului, cu smocul cozii fluturând şi cu spatele
retrăgându-se neîncetat şi întărâtându-i.
Şi Colţ Alb îi ura la rându-i tot atât de aprig. Faptul că devenise înaintaş nu era ceva
care să-l mulţumească. Să fie silit să alerge înaintea haitei care urlă, a haitei pe ai cărei
câini îi burduşise unul câte unul şi pe care îi stăpânise timp de trei ani, era mai mult decât
putea să îndure. Dar trebuia să îndure acest lucru sau să piară, şi viaţa din el nu dorea de
loc să piară. În clipa în care Mit-sah dădu ordin de plecare, întregul atelaj ţâşni spre Colţ
Alb, cu urlete aprige şi sălbatice.
Nu era nici o scăpare. Dacă se întorcea spre ei, Mit-sah l-ar fi plesnit peste bot cu
biciul care pişcă. Nu-i rămânea decât să gonească înainte. Nu putea să se ciocnească cu
haita care urla, bizuindu-se pe coada şi pe picioarele lui dinapoi. Acestea nu erau arme
potrivite cu care să înfrunte colţii nemiloşi. Aşa că goni înainte, trecând peste propria-i fire
şi mândrie cu fiecare salt pe care-l făcea şi gonind cât era ziua de lungă.
Nu pot fi încălcate impulsurile firii cuiva fără a-l face să se închidă în sine. O astfel de
întoarcere la matcă seamănă cu aceea a firului de păr care, crescut din trup, se întoarce în
chip nefiresc spre locul de unde a ieşit, intrând în trup -lucru înveninat şi putred, care dă
naştere suferinţei. La fel se petrecură lucrurile şi cu Colţ Alb. Fiecare chemare a fiinţei lui îl
împingea să sară la haita care îi urla pe urme, dar era voinţa zeilor ca aşa ceva să nu se
întâmple, iar în spatele acestei voinţe, ca s-o întărească, era biciul făcut din maţe de
caribu, cu cureaua lui de treizeci de picioare, care muşca. Aşadar, Colţ Alb nu putu decât
să se roadă de amărăciune şi în suflet îi crescu o ură şi o răutate egale cu ferocitatea şi cu
imposibilitatea firii lui de a se lăsa domesticit.
Dacă o fiinţă a fost vreodată duşmană rasei sale, apoi Colţ Alb era acea fiinţă. El nu
cerea îndurare şi nici nu o arăta faţă de alţii. Era necontenit sâcâit de colţii haitei, care îşi
lăsa semne pe trupul lui, dar tot atât de înverşunat îşi lăsa el urmele pe trupurile celor din
haită. Spre deosebire de majoritatea înaintaşilor care, atunci când se aşeza tabăra şi câinii
erau deshămaţi, se grămădeau lângă zei spre a fi apăraţi, Colţ Alb dispreţuia o asemenea
apărare. Păşea cu îndrăzneală prin tabără, aplicând pedepse noaptea pentru tot ceea ce
suferise ziua. Înainte de a fi fost făcut înaintaşul atelajului, haita învăţase să se ferească
din calea lui. Dar acum lucrurile stăteau altfel. Aţâţaţi de urmărirea lui de o zi întreagă,
influenţaţi fără să-şi dea seama de faptul că-l vedeau necontenit fugind, stăpâniţi de
simţământul dominaţiei din cursul întregii zile, câinii nu se puteau hotărî să-i facă loc. De
câte ori apărea printre ei, se stârnea gâlceava. Mersul lui Colţ Alb era marcat de mârâituri
şi muşcături. Până şi aerul pe care-l respira era suprasaturat de ură şi răutate, şi asta nu
făcea decât să sporească ura şi răutatea din el.
Când Mit-sah striga, poruncind atelajului să oprească, Colţ Alb asculta. La început,
treaba asta provocase agitaţie printre câini. Se năpustiseră cu toţii asupra înaintaşului pe
care-l urau atât, dar până la urmă văzură că lucrurile stau altfel. În spatele lui se afla Mit-sah,
care pocnea din biciul cel mare. Şi astfel, câinii înţeleseseră că atunci când atelajul era
oprit din poruncă, Colţ Alb trebuia lăsat în pace. Dar când Colţ Alb se oprea fără să fi
primit poruncă, le era îngăduit să sară la el şi, dacă puteau, să-l sfâşie chiar. După câteva
încercări, Colţ Alb nu se mai opri fără poruncă. Învăţă repede. Era în firea lucrurilor să
înveţe repede, dacă voia să supravieţuiască în acele condiţii nemaipomenit de aspre, în care fusese hărăzit să trăiască.
În tabără însă, câinii nu se puteau de loc deprinde să-i dea pace. Zi de zi, aţinându-se
pe urmele lui şi sfidându-l, tot ce învăţaseră noaptea trecută se ştergea, iar în noaptea
următoare trebuiau să înveţe din nou, pentru a da apoi totul uitării imediat. Pe de altă
parte, exista un puternic motiv pentru a-l urî. Simţeau o deosebire de rasă între ei - o
cauză de duşmănie suficientă în sine. Ca şi el, erau lupi domesticiţi. Dar ei fuseseră
domesticiţi de generaţii. Pierduseră multe din ale wildului, astfel încât pentru ei wildul era
necunoscutul cumplit, veşnic ameninţător şi veşnic pe picior de război. Pe când, după
aspect, după felul de a acţiona şi după imbolduri, Colţ Alb aparţinea încă wildului. Îl
simboliza, era însăşi personificarea wildului) aşa că atunci când îi arătau colţii, de fapt se
apărau pe ei înşişi împotriva forţelor distrugătoare ce pândeau în umbra pădurii şi în bezna
de dincolo de focul taberei.
Dar câinii mai învăţară ceva, şi anume, să stea mereu împreună. Colţ Alb era prea
cumplit pentru ca vreunul dintre ei să-l înfrunte de unul singur. Îi ieşeau în cale în grup,
altminteri i-ar fi ucis unul câte unul, într-o singură noapte. Dar aşa cum se înfăţişau
lucrurile, n-avea nici o şansă să-i poată ucide. Ar fi putut să dea peste cap vreunul din
câini, dar haita s-ar fi năpustit asupră-i, înainte ca el să fi putut continua lupta şi să aplice
muşcătura mortală la gâtlej. De cum se ivea un semn de gâlceavă, întregul atelaj se
aduna ca să-l înfrunte. Câinii se mai ciorovăiau între ei, dar totul era dat uitării când se
ivea vreo ceartă cu Colţ Alb.
Pe de altă parte, oricât s-ar fi străduit ei, pe Colţ Alb nu-l puteau răpune. Era prea iute
pentru ei, prea grozav, prea inteligent. Ocolea locurile strâmte şi întotdeauna se retrăgea
când se arătau hotărâţi să-l împresoare. Cât despre faptul de a-l pune la pământ, nici unul
din câini nu era în stare să facă asta. Picioarele lui se înţepeneau în pământ cu aceeaşi
îndârjire cu care se agăţau de viaţă. Viaţa şi pământul de sub picioare erau sinonime în
nesfârşita lui războire cu haita şi nimeni nu ştia mai bine acest lucru decât Colţ Alb.
Aşa ajunse el duşmanul celor din seminţia lui - lupii aceia domesticiţi, muiaţi de
focurile oamenilor şi slăbiţi de umbra protectoare a forţei omeneşti. Colţ Alb era crud şi
neîmpăcat; aşa fusese modelat lutul lui. Jurase răzbunare tuturor câinilor şi trăia atât de
cumplit această răzbunare, încât Castor Cenuşiu nu putea decât să se minuneze de
cruzimea de care era în stare Colţ Alb: jura că n-a existat vreodată un asemenea animal;
şi indienii din alte sate jurau şi ei acelaşi lucru când îşi aduceau aminte de istoriile cu
uciderile câinilor săvârşite de Colţ Alb.
Când Colţ Alb împlini aproape cinci ani, Castor Cenuşiu îl luă într-o lungă călătorie, şi
amintirea prăpădului pe care îl stârnise printre câinii din numeroase sate înşirate în lungul
fluviului Mackenzie, de dincolo de Rockies11 şi în jos de Porcupine12, până la Yukon13
,
rămase de pomină. Colţ Alb se desfăta răzbunându-se împotriva rasei lui. Erau câini de
rând, nebănuitori. Nu erau deprinşi cu iuţeala şi precizia lui, cu atacul lui prin surprindere.
Nu ştiau ce fel de creatură aducătoare de pierzanie era. Se zbârleau la el, păşind ţeapăn
şi provocator, în timp ce el, fără să mai piardă vremea cu pregătiri de amănunt, trecea la
acţiune, ţâşnind ca un arc de oţel, îi înhăţa de gât, nimicindu-i înainte ca vreunul din ei să-
şi dea seama ce se întâmplă cu el, pradă încă surprizei.
Ajunsese foarte iscusit în luptă. Calcula. Niciodată nu-şi irosea forţele, niciodată nu se
pierdea în ciorovăieli de prisos.
Se vâra prea repede în luptă ca să mai aibă timp de aşa ceva, şi, dacă nu nimerea, o
tulea de asemenea cât mai repede. Simţea într-o măsură neobişnuită acea neplăcere pe
care o are lupul în încăierare. Nu putea să sufere atingerea mai îndelungată a altui trup.
Aceasta era aducătoare de primejdie. Îl scotea din fire. Simţea nevoia să fie departe, liber,
pe propriile lui picioare, fără să atingă vreo vietate. Era wildul care mai stăruia în el. Acest simţământ fusese accentuat de viaţa neînduplecată de care avusese parte încă de pe
vremea când era căţel. În jurul lui pândea primejdia. Era cursa, veşnica cursă, teama de
ea, care pândea în adâncul fiinţei lui, întreţesută cu firea lui.
Aşadar, ceilalţi pe care îi întâlnea nu aveau sorţi de izbândă în faţa lui. Se ferea de
colţii lor. Îi dobora sau pleca, şi el însuşi rămânea mereu neatins. În desfăşurarea normală
a lucrurilor au existat şi excepţii. Aşa de pildă, se întâmplă odată ca, năpustindu-se asupra
lui mai mulţi câini, să-l pedepsească înainte ca el să fi putut fugi; iar alte ori se întâmplă ca
un singur câine să-i lase semne adânci. Dar toate acestea nu erau decât accidente. În
general devenise un luptător atât de iscusit, încât ieşea neatins din luptă.
Mai avea încă un avantaj. Măsura exact timpul şi distanţa. Şi lucrul acesta nu-l făcea
în mod conştient. Nu calcula asemenea lucruri. Totul era mecanic. Ochii lui vedeau exact,
iar nervii transmiteau cu precizie imaginea în creier. Alcătuirea lui era mai bună decât a
câinilor de rând. Elementele din care era el făcut conlucrau mai bine şi mai sigur.
Coordonarea lui nervoasă, mintală şi musculară era mai bună, mult mai bună. Când ochii
lui trimiteau creierului imaginea mişcătoare a vreunei acţiuni, creierul, fără vreo sforţare
conştientă, ştia care este spaţiul în care se petrece acţiunea, precum şi timpul necesar
îndeplinirii ei. In felul acesta putea să evite săritura sau muşcătura vreunui alt câine şi în
chiar clipa aceea să prindă fracţiunea de timp, infinit de mică, în care să-şi dezlănţuie
atacul. Mecanismul trupului şi minţii lui era mai bine alcătuit. Şi pentru aceasta nu trebuia
să fie lăudat el. Natura fusese mai darnică cu el decât cu animalele obişnuite, şi atâta tot.
Era vară când Colţ Alb sosi la Fort-Yukon. Către sfârşitul iernii, Castor Cenuşiu
străbătu valea cea mare dintre Mackenzie şi Yukon, iar primăvara şi-o petrecu vânând
printre colţii de stâncă de la apus ai Munţilor Stâncoşi. Apoi, după ce gheaţa de pe râul
Porcupine crăpă, îşi dură o luntre şi vâsli în josul apei, spre locul unde râul se întâlnea cu
Yukonul, hăt-departe, chiar sub Cercul Arctic. Acolo se afla vechiul fort al Companiei
Hudson Bay şi erau mulţi indieni, multă hrană şi o nemaiîntâlnită agitaţie. Era în vara
anului 1898, şi mii de căutători de aur o luau în susul Yukonului, spre Dawson şi Clondike.
Se aflau încă la sute de mile de ţinta lor, deşi mulţi dintre ei erau pe drum de un an de zile,
iar drumul cel mai scurt pe care îl parcursese oricare dintre aceştia, spre a ajunge tocmai
acolo, era de cinci mii de mile, în vreme ce alţii veneau de la celălalt capăt al lumii.
Aci se opri Castor Cenuşiu. Îi ajunsese la urechi zvonul goanei după aur şi venise şi el
cu câteva baloturi cu blănuri, mănuşi şi mocasini cusuţi cu fir de maţe. Nu s-ar fi aventurat
el cale atât de lungă, dacă nu s-ar fi aşteptat la un câştig mare. Dar ceea ce nădăjduise el
era nimic pe lângă cele ce izbutise să realizeze. Nici în visul lui cel mai nebunesc nu
sperase un câştig mai mare de sută la sută; câştigă însă mie la sută. Şi ca un adevărat
indian, se instală să vândă cu grijă şi fără grabă, chiar dacă ar fi fost nevoie să stea toată
vara şi restul iernii pentru a scăpa de marfă.
La Fort-Yukon văzu Colţ Alb primii oameni albi.
Era foarte bănuitor faţă de ei. Nu se putea şti ce spaime tainice aveau în puterea lor,
ce suferinţe nebănuite puteau pricinui ei. Era curios să-i urmărească, temându-se să nu fie
simţit de ei. În primele ceasuri se mulţumi să dea târcoale pe furiş şi să-i urmărească cu
privirea, de la o depărtare sigură. Apoi văzu că nu se întâmpla nici un rău câinilor care le
dădeau târcoale şi se apropie.
La rându-i devenise şi el obiectul unei mari curiozităţi din partea lor. Înfăţişarea lui de
lup le atrăgea pe dată privirile, arătându-şi-l unul altuia. Lucrul acesta îl puse în gardă pe
Colţ Alb şi, când încercară să se apropie de el, le arătă colţii şi se dădu înapoi. Nici unul
din ei nu izbuti să pună mâna pe el, şi era bine că se întâmpla aşa.
Colţ Alb află curând că foarte puţini din aceşti zei - nu mai mulţi de o duzină, - trăiau
aici. La fiecare două sau trei zile, un vapor, o altă manifestare uriaşă a puterii, venea la
ţărm, oprindu-se câteva ceasuri. Oamenii albi coborau de pe vapoare şi plecau cu ele din
nou. Numărul acestor oameni părea nesfârşit. Cam în prima zi văzuse mai mulţi decât toţi
indienii pe care îi fusese dat să-i vadă în viaţa lui; şi pe măsură ce zilele treceau, ei continuau să vină în susul apei, să se oprească şi s-o pornească iar în sus, până ce se
pierdeau în depărtare.
Dar dacă zeii albi erau atotputernici, câinii lor nu prea făceau parale. Acest lucru Colţ
Alb îl descoperi curând, amestecându-se printre cei care coborau pe mal cu stăpânii lor.
Aveau forme şi mărimi felurite. Unii aveau picioare scurte - prea scurte; alţii aveau picioare
lungi - prea lungi; aveau păr în loc de blană şi unii dintre ei chiar foarte puţin. Şi nu era
unul care să ştie să se bată.
Ca duşman al rasei sale, lui Colţ Alb îi stătea în fire să se bată cu ei, ceea ce şi făcu,
şi curând după aceea simţi un puternic dispreţ faţă de ei. Erau blegi şi neputincioşi, făceau
larmă multă şi se zbăteau încolo şi încoace, încercând cu stângăcie să realizeze prin forţă
pură ceea ce el izbutea prin îndemânare şi viclenie. Se năpusteau lătrând la el, iar el
sărea în lături. Nu-şi dădeau seama unde dispărea; şi în aceeaşi clipă, el îi lovea în
grumaz, dându-i peste cap şi muşcându-i de gâtlej.
Uneori, lovitura izbutea şi câinele cădea în noroi, în timp ce haita de câini indieni, care
aştepta, tăbăra pe el, sfâşiindu-l în bucăţi. Colţ Alb era înţelept. Învăţase de mult că zeii se
supărau când le erau ucişi câinii. Oamenii albi nu erau o excepţie. Aşa că după ce
răpunea pe vreunul din câinii lor, sfâşiindu-i gâtlejul, se mulţumea să se dea deoparte şi să
lase haita să vină şi să-i desăvârşească opera. Atunci se năpusteau oamenii albi,
vărsându-şi toată mânia pe haită, în timp ce Colţ Alb rămânea teafăr. Se oprea la o mică
depărtare şi privea, în timp ce pietre, bâte, securi şi tot felul de arme se abăteau peste
tovarăşii lui. Colţ Alb era foarte înţelept.
Dar şi tovarăşilor lui le veni mintea la cap, în felul lor, şi o dată cu ei, Colţ Alb deveni şi
el mai înţelept. Înţeleseră că numai în timp ce se ancora vaporul la ţărm puteau petrece.
După ce primii doi sau trei câini străini erau trântiţi şi răpuşi, oamenii albi îşi înghesuiau
animalele înapoi pe bord, răzbunându-se cu furie pe ticăloşi. Unul din oamenii albi,
văzându-şi câinele, un prepelicar, sfârtecat în bucăţi sub ochii lui, scoase un revolver,
trase repede de şase ori, şi şase câini din haită zăceau morţi sau pe moarte - o altă
manifestare a puterii, care se întipărise în mintea lui Colţ Alb.
Dar toate acestea îi făceau plăcere. Nu-şi iubea seminţia şi era destul de îndemânatic
să scape nevătămat. La început, uciderea câinilor oamenilor albi era o plăcere. După un
timp, deveni o ocupaţie. N-avea nimic de făcut. Castor Cenuşiu era prins cu negustoria lui
şi voia să se îmbogăţească, aşa încât Colţ Alb umbla haimana de-a lungul debarcaderului,
însoţit de haita de câini indieni, care îşi făcuse o faimă înfricoşătoare şi aştepta sosirea
vapoarelor. Îndată ce veneau, se porneau pe petrecere. După câteva minute, când
oamenii albi îşi reveneau din surpriză, haita era împrăştiată. Petrecerea se curma până la
sosirea vaporului următor.
Nu se putea spune că din această haită făcea parte şi Colţ Alb. Nicicând nu se
amesteca cu ea, sta deoparte, întotdeauna singur şi chiar temut de ea. E drept că lucra cu
haita. El începea cearta cu câinele străin, în timp ce haita aştepta. Şi după ce-l dobora pe
străin, ceilalţi veneau să termine treaba. Dar e tot atât de adevărat că atunci el se
retrăgea, lăsând pe cei din haită să încaseze pedeapsa din partea zeilor jigniţi.
Nu trebuia să se străduiască prea mult ca să provoace gâlceavă. Tot ce avea de făcut
atunci când câinii străini coborau pe mal, era să se arate. Cum îl vedeau, se repezeau la
el. O făceau din instinct. El era wildul - necunoscut, cumplit, veşnic ameninţător, făptura
care dădea târcoale în beznă, în jurul focurilor lumii primitive, când ei, ghemuiţi lângă foc,
îşi adaptau din nou instinctele, învăţând să se teamă de wildul din care veniseră şi de care
se depărtaseră şi-l trădaseră. Generaţie după generaţie, de-a lungul tuturor generaţiilor,
această teamă de wild se imprimase în firea lor. De secole, wildul însemna teroare şi
nimicire. Şi în tot acest timp, stăpânii lor le îngăduiseră să ucidă făpturile wildului. Făcând
asta, ei se apărau atât pe sine, cât şi pe zeii a căror tovărăşie o împărtăşeau.
Şi astfel, proaspăt poposiţi din sudul molatic, aceşti câini, coborând pe pasarelă şi apoi
pe malul Yukonului, cum îl zăreau, simţeau imboldul irezistibil de a se năpusti asupra lui ca să-l nimicească. Chiar de erau câini crescuţi la oraş, ei simţeau totuşi frica instinctivă
de wild. Nu vedeau numai cu ochii lor, în lumina limpede a zilei, făptura aceea care
aducea a lup şi care stătea dinaintea lor. O vedeau cu ochii strămoşilor, şi din amintirea
moştenită de la ei îl cunoşteau pe Colţ Alb drept lup şi vechea ură se redeştepta în ei.
Toate acestea îi făceau viaţa plăcută lui Colţ Alb. Dacă, văzându-l, se simţeau
îndemnaţi să sară la el aceşti câini străini, cu atât mai bine pentru el şi cu atât mai rău
pentru ei. Îl priveau ca pe o pradă care li se cuvenea, şi tot ca pe o pradă care i se
cuvenea îi primea el.
Nu în zadar văzuse el pentru prima oară lumina zilei într-o vizuină singuratică şi
dăduse primele lui bătălii cu ptarmiganul, nevăstuica şi râsul. Şi nu în zadar copilăria îi
fusese amărâtă de persecuţia lui Lip-Lip şi a întregii haite de căţei. Ar fi putut să fie altfel,
şi atunci ar fi fost şi el altfel. De n-ar fi existat Lip-Lip, şi-ar fi putut petrece vremea printre
căţei atunci când era pui şi s-ar fi dezvoltat aducând mai mult a câine şi arătând mai multă
bunăvoinţă faţă de câini. Dacă Castor Cenuşiu i-ar fi arătat afecţiune şi dragoste, acestea
ar fi găsit ecou în adâncurile firii lui Colţ Alb, scoţând la lumină tot felul de însuşiri
minunate. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa. Lutul lui Colţ Alb a fost plămădit altfel;
făcându-l să fie aşa cum era, ursuz şi singuratic, lipsit de sentimentul dragostei şi crud - un
duşman al seminţiei sale.