Colț Alb

II Robia

Zilele erau pline de experienţe pentru Colţ Alb. Pe când Kiche stătea legată de băţ, el
gonea prin toată tabăra, cercetând, căutând şi învăţând. Află repede multe din rânduielile
animalelor-oameni, dar obişnuinţa nu-l făcu să-i dispreţuiască. Cu cât îi cunoştea mai bine,
cu atât ei îşi apărau mai mult superioritatea, cu atât îşi desfăşurau mai mult misterioasele
lor forţe şi îşi arătau mai vârtos asemănarea cu zeii.
Omului îi fusese dată adesea durerea de a-şi vedea zeii răsturnaţi şi altarele
sfărâmate; dar lupul şi câinele sălbatic care veniseră să se ghemuiască la picioarele
omului n-au încercat niciodată această durere. Spre deosebire de om - ai cărui zei sunt
nevăzuţi şi închipuiţi, fumuri şi neguri ale minţii, ce se feresc de haina realităţii, fantome
rătăcitoare ale bunătăţii şi puterii, pătrunderi ale eului în domeniul spiritului - lupul şi
câinele sălbatic care vin la foc îşi găsesc zeii în carne şi oase, ceva ce poate fi pipăit, ceva
ce ocupă un loc în spaţiu şi are nevoie de timp pentru a-şi îndeplini menirea şi existenţa.
Nu e nevoie de nici o strădanie pentru a crede în asemenea zei; nici un efort de voinţă nu
te-ar putea face să-ţi pierzi credinţa într-un asemenea zeu. Nu există altă cale. Iată-l stând
în două picioare, cu o bâtă în mână. Cu o forţă nesfârşit de mare, pătimaş şi mâniat,
îndrăgostit, dumnezeire, mister şi forţă, toate învăluite în carne ce sângerează când e
sfâşiată şi care e bună de mâncat ca orice carne.
Aşa s-a întâmplat şi cu Colţ Alb. Animalele-oameni erau fără îndoială zei, zei de care
n-ai cum să scapi. Tot aşa cum mama lui, Kiche, le arătase supunere când o strigaseră
pentru prima oară pe nume, la fel începu şi el să li se supună. Le făcea loc să treacă, ca
un drept neîndoielnic al lor. Când umblau, se dădea la o parte din calea lor. Când îl
chemau, venea. Când îl ameninţau se ghemuia. Când îi porunceau să plece, o tulea
degrabă. Pentru că în spatele oricărei dorinţe de-a lor stătea forţa, care le întărea dorinţa,
forţa care lovea, care se manifesta prin lovituri şi bâte, prin pietre ce zburau şi prin lovituri
usturătoare de bici. Le aparţinea şi el, aşa cum le aparţineau toţi câinii. Zeii aceştia îi porunceau ce trebuie
să facă. Ei aveau dreptul să-i stâlcească şi să-i calce în picioare trupul sau să-i arate milă.
Aceasta a fost o lecţie pe care şi-a însuşit-o cu iuţeală. I-a venit greu pentru că era
împotriva pornirilor bine dezvoltate şi precumpănitoare ale fiinţei lui; dar, deşi nu învăţa cu
plăcere această lecţie, o învăţă totuşi şi, fără să-şi dea seama, în cele din urmă se
acomoda.
Îşi încredinţă astfel soarta în mâinile altora, trecându-le şi răspunderile vieţii lui. Acest
lucru era în sine o compensaţie, pentru că întotdeauna e mai uşor să te sprijini pe altul
decât să fii singur. Dar această dăruire de sine - cu trup şi suflet -animalelor-oameni nu se
petrecu într-o singură zi. Puiul de lup nu se putu lepăda repede de moştenirea sălbatică şi
de amintirile wildului. Erau zile când se ţâra la marginea pădurii şi stătea ascultând ceva
care îl chema într-acolo, departe. Şi de fiecare dată se întorcea, plin de neastâmpăr şi
îndoială şi începea să geamă încet şi cu mult dor lângă Kiche şi să-i lingă botul cu limba,
nerăbdător şi cercetător.
Colţ Alb învăţă repede rânduielile taberei. Cunoscu nedreptatea şi lăcomia câinilor mai
bătrâni când i se arunca de mâncare: carne sau peşte. Ajunse să ştie că oamenii erau mai
drepţi, copiii mai cruzi şi femeile mai blânde şi mai dispuse să-i arunce o bucată de carne
sau un os, şi după două sau trei păţanii neplăcute cu mamele căţeluşilor tineri, îşi dădu
seama că întotdeauna era mai bine să le lase în pace, să se ţină cât mai departe de ele şi
chiar să le ocolească ori de câte ori le vedea venind.
Amărăciunea vieţii lui era însă Lip-Lip. Mai mare, mai vârstnic şi mai puternic, Lip-Lip
şi-l alesese pe Colţ Alb drept ţintă specială a persecuţiei lui. Colţ Alb era destul de dispus
să lupte, dar Lip-Lip îl depăşea. Adversarul lui era prea mare. De aceea devenise visul
urât şi plin de spaime al vieţii lui. De câte ori se aventura departe de mama lui, tiranul îşi
făcea apariţia negreşit, mergând pe urmele lui, mârâind, lovindu-l şi pândind prilejul când
nici un animal-om nu se află prin apropiere, ca să se năpustească asupra lui şi să-l
silească să dea lupta. Şi cum Lip-Lip câştiga întotdeauna, bucuria lui era fără de margini.
Îşi făcuse din aceasta cea mai mare plăcere, aşa cum pentru Colţ Alb el era cel mai mare
chin.
Colţ Alb nu se lăsă însă intimidat. Deşi el avea de suferit cel mai mult şi de fiecare
dată ieşea bătut, moralul rămânea neştirbit. Totuşi aceste bătăi avură şi o consecinţă
dăunătoare. Deveni răutăcios şi posac. De felul lui era sălbatic, dar din pricina acestor
nesfârşite persecuţii deveni şi mai sălbatic. Voioşia, zburdălnicia de căţel abia de se mai
vedeau. Nu se mai juca şi nu se mai hârjonea cu ceilalţi căţei din tabără. Nu i-ar fi dat voie
Lip-Lip. În clipa în care Colţ Alb apărea lângă ei, Lip-Lip se şi năpustea asupra lui,
terorizându-l şi chinuindu-l sau încăierându-se cu el până ce-l punea pe fugă.
Toate întâmplările acestea îl făcură pe Colţ Alb să-şi piardă mult din firea lui de căţel şi
începu să se poarte ca şi când ar fi fost mult mai matur. Cum nu era lăsat să-şi cheltuiască
energia la joacă, se închise în sinea lui, ascuţindu-şi mereu mintea. Deveni şiret; avea
timp ca să născocească tot felul de şiretlicuri. Împiedicat să-şi primească partea lui de
carne şi de peşte atunci când se dădea de mâncare tuturor câinilor din tabără, ajunse un
hoţ iscusit. Trebuia să scotocească şi scotocea bine, deşi adesea din pricina acestui lucru,
se dovedea o adevărată calamitate pentru femeile din tabără. Se deprinse repede să se
furişeze prin tabără, să fie viclean, să ştie ce se petrece pretutindeni, să vadă şi să audă
tot, să judece în consecinţă şi să găsească cu succes căi şi mijloace de a-l ocoli pe
neîmpăcatul lui asupritor.
Persecuţia era abia la început când, cu multă şiretenie, îi jucă prima festă, cu adevărat
mare, căpătând astfel gustul răzbunării. După cum Kiche, pe când mergea cu lupul,
ademenise, sortind pieirii câinii din taberele oamenilor, tot aşa Colţ Alb, într-un fel aproape
asemănător, îl ademeni pe Lip-Lip în fălcile răzbunătoare ale lui Kiche. Bătând în retragere
din faţa lui Lip-Lip, Colţ Alb o luă pe căi ocolite care duceau când înăuntru, când în afara
sau în jurul tipiilor taberei. Era un bun alergător, mai iute decât oricare căţel de talia lui şi chiar mai iute decât Lip-Lip. Dar în această cursă de urmărire, el nu fugea pe măsura
puterilor lui. Se ţinea doar la un salt de urmăritor.
Aţâţat de fugăreală şi de apropierea stăruitoare de victimă, Lip-Lip uită de prevedere şi
de locul unde se afla. Când îşi dădu seama, era prea târziu. Ţâşnind cu cea mai mare
iuţeală de după o tipie, nimeri cu capul înainte peste Kiche, care stătea culcată la capătul
băţului de care era priponită. Scoase un chelălăit de spaimă şi fălcile ei răzbunătoare i se
încleştară în trup. Kiche era legată, totuşi nu putu să scape de ea prea uşor. Îl buşi la
pământ ca să nu mai poată fugi şi îi sfâşie trupul, împlântându-şi colţii în el.
Când în cele din urmă izbuti să se rostogolească într-o parte şi să scape de ea, se târî
ciufulit şi rănit, atât trupeşte cât şi sufleteşte. Părul i se adunase smocuri, smocuri,
pretutindeni pe unde colţii ei îl împunseseră. Rămase în picioare pe locul unde izbutise să
se ridice, deschise gura şi slobozi cu scâncet puternic, prelung, sfâşietor, de căţel. Dar nici
măcar acest lucru nu-i era dat să-l sfârşească. Tocmai la mijlocul urletului, Colţ Alb,
repezindu-se, îşi înfipse colţii într-unui din picioarele dinapoi ale lui Lip-Lip, care nu mai
avea chef de luptă şi o tuli fără ruşine, cu victima pe urmele sale, hărţuindu-l tot drumul,
până la tipia lui. Aci, femeile îi săriră într-ajutor, şi Colţ Alb, care venea ca un diavol
dezlănţuit, fu gonit în cele din urmă numai datorită bombardamentului cu pietre.
Veni o zi în care Castor Cenuşiu socoti că nu mai e nici un pericol ca Kiche să fugă şi
îi dădu drumul. Nespus de mult se bucură Colţ Alb de eliberarea mamei lui. O întovărăşi
vesel prin tabără şi, atâta timp cât rămase alături de ea, Lip-Lip păstra o distanţă
respectuoasă. Ba Colţ Alb se mai şi zbârli odată la el şi păşi ţanţoş; Lip-Lip se făcu însă că
nu ia în seamă provocarea. Nu era nici el prost, şi oricare ar fi fost răzbunarea pe care o
dorea, putea să aştepte însă până ce-l va prinde pe Colţ Alb singur.
În aceeaşi zi, mai târziu, Kiche şi Colţ Alb rătăciră împreună pe la marginea pădurii de
lângă tabără. Îşi dusese mama într-acolo pas cu pas, şi acum, că se oprise, încerca s-o
atragă mai departe. Râul, vizuina şi codrii tăcuţi îl chemau şi ar fi vrut ca ea să-l urmeze.
Mai goni câţiva paşi, se opri şi privi înapoi. Kiche stătea nemişcată. Gemu rugător şi
începu să fugă jucăuş încoace şi încolo printre tufişuri. Fugi înapoi la ea, îi linse botul şi se
depărtă iarăşi. Kiche tot nu se mişca. Se opri privind-o cu mare atenţie şi cu o nerăbdare
vădită, dar care se topiră încet atunci când ea întoarse capul şi se uită înapoi spre tabără.
Ceva îl chema afară. Mama lui auzi şi ea, dar mai auzi şi cealaltă chemare, mai
puternică, chemarea focului şi a oamenilor - o chemare la care, dintre toate animalele,
numai lupului îi fusese dat să răspundă; lupului şi câinelui-lup, care sunt fraţi.
Kiche se întoarse şi porni încet spre tabără. Mai puternică decât strânsoarea fizică a
băţului era chemarea taberei din sufletul ei. Nevăzuţi şi tainici, zeii o ţineau strâns în
puterea lor şi nu-i dădeau drumul. Colţ Alb se aşeză la umbra unui mesteacăn şi scheună
încet. Mirosea tare a pin şi mireasma uşoară a pădurii umplea văzduhul, amintindu-i de
viaţa liberă pe care o trăise înainte de zilele robiei. Dar el nu era decât un căţeluş, şi mai
puternică decât chemarea omului sau a wildului era chemarea mamei. În fiece clipă a
scurtei lui existenţe era legat de ea. Nu sosise încă ziua libertăţii lui. Aşadar, se ridică şi,
cu aer nemângâiat, se înapoie spre tabără, oprindu-se o dată, de două ori, scheunând şi
ascultând chemarea care încă mai răsuna în adâncurile pădurii.
În wild, vremea şederii mamei cu puiul ei este scurtă; dar sub stăpânirea omului ea
este uneori şi mai scurtă. Aşa se petrecură lucrurile cu Colţ Alb. Castor Cenuşiu avea de
plătit o datorie lui Trei Acvile, care pleca la drum în susul râului Mackenzie până la Marele
Lac al Sclavilor. O bucată de pânză stacojie, o piele de urs, douăzeci de cartuşe şi Kiche
plătiră datoria. Colţ Alb văzu cum o urcară pe mama lui într-una din canoele Iui Trei Acvile
şi încercă s-o urmeze. Cu o lovitură, Trei Acvile îl aruncă înapoi spre ţărm. Luntrea o porni
din loc. Colţ Alb sări în apă şi înotă după ea, surd la strigătele ascuţite ale lui Castor
Cenuşiu care îl chema să se întoarcă, îl uitase chiar şi pe animalul-om, pe zeu, atât de
mare îi era spaima că îşi pierde mama.
Dar zeii sunt obişnuiţi să li se dea ascultare şi Castor Cenuşiu porni mânios cu o canoe în urmărirea lui. Când îl ajunse, se aplecă şi îl trase din apă prinzându-l de ceafă.
Nu-l lăsă dintr-o dată pe fundul luntrei. Ţinându-l spânzurat cu o mână, începu să-l bată cu
cealaltă. Şi ce mai bătaie! Avea mână grea. Fiecare lovitură izbea straşnic, şi îi cără o
mulţime de lovituri.
Din pricina loviturilor care se revărsau asupra lui când dintr-o parte când din alta, Colţ
Alb se legăna încoace şi încolo, ca un pendul dezordonat şi descentrat. Simţămintele pe
care le încerca erau felurite. La început păru surprins, apoi îl cuprinse o frică trecătoare şi
chelălăi de câteva ori în timp ce mâna îl izbea. Dar acestei stări îi urmă repede furia. Firea
lui liberă se afirma şi Colţ Alb îşi arătă colţii mârâind cutezător la zeul mânios. Dar lucrul
acesta nu-i folosi decât ca să-l mânie şi mai tare pe zeu. Loviturile căzură mai repede, mai
grele, mai dureroase.
Castor Cenuşiu continuă să lovească, iar Colţ Alb să mârâie. Dar lucrurile nu puteau
merge aşa, la nesfârşit. Unul din doi trebuia să cedeze. A cedat Colţ Alb. Frica îl cuprinse
din nou. Era pentru prima oară când încăpuse pe mâna unui om. Loviturile cu băţul sau cu
pietre, pe care le suferise întâmplător în trecut, erau mângâieri pe lângă ceea ce se
petrecea acum. Se prăbuşi urlând şi chelălăind. O vreme, fiecare lovitură era urmată de un
chelălăit, dar frica se prefăcu în spaimă. Şi în cele din urmă, chelălăielile se transformară
într-un şir neîntrerupt, fără legătură cu ritmul pedepsei.
În cele din urmă, Castor Cenuşiu îşi potoli mânia. Colţ Alb, atârnând moale, continua
să urle. Aceasta păru să-l mulţumească pe stăpân, care îl aruncă cu brutalitate pe fundul
luntrei. Între timp, luntrea o luase la vale. Castor Cenuşiu apucă vâsla. Colţ Alb era în
drumul lui. Îl lovi sălbatic cu piciorul. În acea clipă, firea liberă a lui Colţ Alb scăpără din
nou şi puiul îşi înfipse colţii în piciorul încălţat cu mocasini. Bătaia primită nu însemna
nimic pe lângă aceea ce o primi acum. Mâna lui Castor Cenuşiu era cumplită, şi tot aşa
frica lui Colţ Alb. Îl lovea nu numai cu mâna, ci şi cu vâsla aceea tare, de lemn; era numai
vânătăi, şi când îl aruncă din nou în canoe îl durea tot trupul lui mic. Castor Cenuşiu îl lovi
din nou cu piciorul, şi de astă dată nu întâmplător. Colţ Alb nu-şi repetă atacul împotriva
piciorului. Robia îl mai învăţase o lecţie. Niciodată, oricare ar fi împrejurarea, să nu cuteze
să-şi muşte zeul, care îi era domn şi stăpân; trupul domnului şi stăpânului era sfânt şi nu
trebuia să fie necinstit de colţii unuia ca el. Fără îndoială că aceasta era crima crimelor, o
ocară ce nu putea fi iertată şi nici trecută cu vederea.
Când luntrea ajunse la mal, Colţ Alb zăcea scâncind nemişcat, şi aşteptând voinţa lui
Castor Cenuşiu. Era voinţa lui Castor Cenuşiu să ajungă la mal, căci îl aruncă acolo,
izbindu-l cu putere într-o parte şi lovindu-i iarăşi vânătăile. Se târî tremurând la picioarele
lui, cu un geamăt. Lip-Lip, care urmărise întreaga întâmplare de pe mal, se repezi la ei,
dându-l peste cap şi înfigându-şi colţii în el. Colţ Alb era prea slăbit ca să se apere şi n-ar
fi fost bine de ei dacă Castor Cenuşiu nu şi-ar fi repezit piciorul, zvârlindu-l pe Lip-Lip în
aer cu putere, încât acesta se prăbuşi la pământ la vreo douăzeci de picioare distanţă. Se
arăta dreptatea animalului-om; şi chiar atunci, în starea jalnică în care se afla Colţ Alb
simţi un mic fior de recunoştinţă. Şchiopătă supus pe urmele lui Castor Cenuşiu,
străbătând satul până la tipie, şi aşa învăţă Colţ Alb că dreptul de a pedepsi era un lucru
pe care zeii şi-l păstrau pentru ei şi nu-l îngăduiau făpturilor mai mici decât ei.
În seara aceea, pe când pretutindeni domnea tăcerea, Colţ Alb îşi aminti de mama lui
şi gemu după ea Gemu însă prea tare şi-l trezi pe Castor Cenuşiu, care îl bătu. După
aceasta, ori de câte ori se aflau zeii pe aproape, se tânguia mocnit. Câteodată însă,
rătăcind singur spre marginea pădurii. Colţ Alb îşi dădea frâu liber durerii, plângând-o cu
gemete şi scâncete puternice.
În această perioadă ar fi putut să plece urechea către amintirile vizuinii şi râului şi să
fugă înapoi în wild. Îl oprea însă amintirea mamei lui. Aşa cum animalele-oameni, atunci
când vânau, plecau şi se întorceau, tot aşa mama lui va reveni şi ea din când în când în
sat. Rămase deci în robie, aşteptând-o.
Dar această robie nu era cu totul nefericită. Erau şi multe lucruri care îl interesau. Se întâmpla mereu câte ceva. Lucrurile ciudate pe care le făceau aceşti oameni erau fără
sfârşit şi lui Colţ Alb îi trezeau întotdeauna curiozitatea. Pe de altă parte învăţa cum să se
descurce cu Castor Cenuşiu. Ascultare, ascultare neclintită şi fără abatere, iată ce i se
cerea, şi în schimb scăpa de lovituri şi vieţuirea îi era îngăduită.
Uneori, însuşi Castor Cenuşiu îi azvârlea câte o bucată de carne şi îl apăra de ceilalţi
câini pe când o mânca. Şi o asemenea bucată de carne era ceva de preţ. I se părea chiar
mai de preţ - şi nu ştia nici el de ce - decât o duzină de bucăţi de carne din mâna unei
femei. Castor Cenuşiu nu alinta niciodată şi nici nu mângâia. Poate că greutatea mâinii lui,
poate că dreptatea lui, poate că simpla putere asupra lui şi poate că toate acestea la un
loc îl impresionau pe Colţ Alb, deoarece se născu între el şi morocănosul lui stăpân o
anumită afecţiune.
Pe nesimţite şi pe ocolite, cu ajutorul băţului, al pietrelor şi al bătăilor cu mâna goală,
cătuşele robiei lui Colţ Alb se strângeau. Trăsăturile rasei lui, care la început au făcut
posibilă venirea lui la focurile oamenilor, erau trăsături ce puteau fi dezvoltate. Aceste
trăsături se dezvoltau în el şi el începu să îndrăgească tot mai mult viaţa de tabără, aşa
plină de necazuri cum era ea. Dar Colţ Alb nu-şi dădea seama de aceasta. Simţea doar
că-l doare că o pierduse pe Kiche, mijea în el speranţa că ea se va întoarce şi mai simţea
şi un dor năpraznic pentru viaţa liberă din trecut pe care o întruchipa ea.