Colț Alb

III Puiul cenuşiu

Era deosebit de fraţii şi surorile lui. Părul acestora trăda de pe acum nuanţa aceea
roşcată, moştenită de la mama lor, lupoaica; numai el semăna cu tatăl. Din tot culcuşul, el
era singurul puiuţ cenuşiu - viţă curată de lup - şi, de fapt, la trup, viţă curată din însuşi
chiorul, cu singura deosebire că el avea doi ochi, şi nu unul ca tatăl lui.
Puiul cenuşiu nu făcuse ochi de prea multă vreme, totuşi vedea cu multă siguranţă.
Încă înainte ca ochii să i se fi deschis, el simţise, gustase şi mirosise. Îşi cunoştea foarte
bine cei doi fraţi şi cele două surori. Începuse să se hârjonească cu ei, timid şi
neîndemânatic, ba chiar să se ciorovăiască, şi ori de câte ori se întărâta, scotea din micul
lui gâtlej un sunet ciudat şi răguşit (premergător mârâitului). Şi cu mult înainte de a fi
deschis ochii, învăţase cu ajutorul pipăitului, gustului şi mirosului să-şi recunoască mama
-izvor de căldură, hrană lichidă şi duioşie. Mama avea o limbă delicată, mângâietoare,
care îl alinta când trecea peste trupuşorul lui moale, făcându-l să se strângă bine lângă ea
şi să aţipească apoi.
Cea mai mare parte din prima lună de viaţă trecuse astfel, în somn; dar acum vedea
foarte bine şi stătea treaz timp mai îndelungat, începând să cunoască îndeaproape lumea.
Lumea în care trăia el era întunecoasă, dar nu-şi putea da seama de aceasta pentru
că nu cunoştea alta. Lumina era palidă, dar ochii lui nu simţiseră niciodată nevoia de o altă
lumină. Lumea lui era foarte mică. Marginile ei erau pereţii vizuinii, dar cum nu ştia nimic
despre lumea largă dinafară, nu se simţea stânjenit de hotarele strâmte ale existenţei sale.
Descoperi însă curând că un perete al lumii în care trăia se deosebea de ceilalţi. Era
gura văgăunii şi izvorul de lumină. Făcuse această descoperire cu mult înainte încă de a fi
avut gânduri proprii, de a fi avut o voinţă conştientă. Exercitase asupra lui o atracţie, căreia
nu i se putuse împotrivi, şi aceasta încă înainte ca ochii să i se fi deschis şi să o fi putut
vedea. Lumina acestui perete îi izbise pleoapele lipite, iar ochii şi nervii lui optici
palpitaseră la micile raze sclipitoare în care străluceau culori calde şi ciudat de plăcute.
Viaţa din trupul său, din fiecare fibră a trupului său, şi care era însăşi substanţa acestuia,
deosebită de viaţa lui sufletească, tânjise spre lumină, chemându-l spre ea la fel cum
iscusitele procese chimice ale plantei o cheamă spre soare.
La început, înainte de a fi căpătat o conştiinţă, se târâse spre gura văgăunii. Fraţii şi
surorile lui făceau la fel. Pe atunci, nici unul nu se ţâra spre colţurile întunecate ale
peretelui din spate. Lumina îi atrăgea de parcă ar fi fost plante; procesele chimice vitale
care se petreceau în trupurile lor cereau lumina - care le era necesară existenţei; şi
trupurile lor mici, ca de păpuşi, se târau orbeşte, călăuzite de procesele chimice, aidoma
cârceilor viţei de vie. Mai târziu, când fiecare îşi dezvoltă individualitatea, simţind imbolduri
şi dorinţe, atracţia luminii crescu. Puii se târau şi se întindeau necontenit spre ea, dar
mama lor îi gonea de fiecare dată înapoi.
Astfel, puiul cel cenuşiu mai cunoscu şi alte atribute ale mamei sale decât limba
moale, mângâietoare. Tot târându-se spre lumină, descoperi că mama are şi un nas care
îl mustra, dându-i un ghiont colţuros, mai târziu descoperi laba care-l dobora la pământ şi-l
rostogolea o dată şi încă o dată, cu lovituri iuţi şi sigure. Astfel învăţă ce e durerea şi pe
deasupra se deprinse să se ferească de durere, întâi ocolind, apoi, dacă nu era posibil,
ferindu-se şi retrăgându-se. Acestea erau acţiuni conştiente, rezultatele primelor lui
generalizări în legătură cu lumea. Înainte se dădea automat înapoi din faţa durerii, aşa
cum tot automat se ţâra spre lumină. După aceea începu să se dea înapoi din faţa durerii,
pentru că ştia că este durere.
Era un puiuţ în care se simţea cruzimea, ca şi la fraţii şi la surorile lui, lucru de
aşteptat, pentru că era animal carnivor. Făcea parte dintr-un soi care ucidea şi mânca
vânat. Tatăl şi mama lui trăiau numai din vânat. Laptele pe care-l supsese cu prima pâlpâire de viaţă fusese lapte transformat direct din carne, şi acum, la o lună, când ochii i
se deschiseseră abia de o săptămână, începuse să mănânce şi el carne - bucăţi pe
jumătate digerate, pe care lupoaica le scuipa celor cinci pui pe care mamelele ei nu
puteau să-i sature.
Tot el era şi cel mai sălbatic din culcuş. Putea să scoată mârâituri răguşite, mai tare
decât toţi ceilalţi. Micile lui furii erau mult mai grozave decât ale fraţilor lui. Învăţă cel dintâi
cum să dea de-a dura un alt pui din vizuină, printr-o lovitură de labă iscusită. Şi tot el a fost
cel dintâi care a apucat un alt pui de ureche, trăgându-l, şi mârâind printre fălcile puternic
încleştate. Şi desigur, el îi dădea cel mai mult de furcă mamei sale, atunci când era vorba
să nu-i lase să se apropie de gura vizuinii.
Lumina îl fascina din zi în zi mai mult pe puiul cel cenuşiu. Pornea necontenit spre
aventuri - cale de un cot -spre intrarea vizuinii, şi de fiecare dată era alungat înapoi. Numai
că el nu ştia ce este o intrare. Nu ştia nimic despre intrări - locuri prin care se trecea dintr-
un loc într-altul. Nu ştia de existenţa unui alt loc şi încă mai puţin de vreun drum într-acolo.
Prin urmare, pentru el intrarea în vizuină era un perete de lumină. Ceea ce soarele era
pentru cei dinafară, era acest zid pentru lumea lui. Se simţea atras spre el, aidoma
gâzelor. Se trudea necontenit să ajungă acolo. Viaţa care creştea atât de iute în el îl
împingea fără preget spre zidul de lumină. Viaţa din el ştia că acesta era singurul drum
spre lumea dinafară, drumul pe care era sortit să păşească. El însă nu ştia nimic despre
aceasta. Nu ştia nici măcar că există un „afară".
Un singur lucru ciudat se petrecea cu peretele acesta de lumină. Tatăl lui (pentru că
ajunsese să-şi recunoască tatăl ca pe un alt locuitor al lumii, o fiinţă ca şi mama lui, care
dormea lângă lumină şi aducea carne) tatăl lui obişnuia să meargă chiar prin acest zid
albicios şi îndepărtat şi să dispară. Puiul cel cenuşiu nu putea pricepe aceasta. Deşi
mama lui nu-i dăduse voie niciodată să se apropie de peretele acela, el se apropiase de
ceilalţi pereţi, unde întâlnise o piedică tare în vârful nasului său gingaş. Aceasta făcu să-l
doară. Şi după ce se aventură astfel de vreo câteva ori, lăsă pereţii în pace. Nu se
preocupă de această dispariţie în perete, ci o privi ca pe o ciudăţenie a tatălui lui, după
cum laptele şi carnea pe jumătate digerată erau ciudăţeniile mamei.
De fapt puiului cenuşiu nu-i era dat să gândească - cel puţin în felul obişnuit
oamenilor. Creierul lui lucra pe căi întunecate. Totuşi concluziile lui erau tot atât de
pătrunzătoare şi de limpezi ca şi cele ale oamenilor. Avea un fel de a primi, fără să întrebe
de ce şi pentru ce. În realitate era un act de clasificare. Nu era tulburat niciodată de ce se
petrece un lucru. Cum se petrece el îi era de ajuns. Astfel, după ce se ciocni de câteva ori
cu nasul de peretele din fund, se resemnă la gândul că el nu va putea să dispară prin
pereţi. În acelaşi fel primi şi ideea că tatăl lui putea să facă acest lucru. Totuşi nu era
câtuşi de puţin tulburat de dorinţa de a descoperi cauza deosebirii dintre tatăl lui şi el.
Logica şi fizica nu făceau parte din bagajul lui mintal.
Ca mai toate vieţuitoarele din wild, cunoscu şi el de timpuriu foamea. Veni o vreme
când nu numai că se termină carnea, dar nici lapte nu mai ţâşnea din pieptul mamei. La
început, puii chelălăiră şi plânseră, răzbind-o mai mult cu somnul. Nu trecu prea mult şi-i
cuprinse agonia foamei. Uitate erau acum şi loviturile de labă, şi ciorovăielile, şi micile furii
sau încercările de a mârâi; uitate erau şi aventurile spre îndepărtatul zid alb. Puii dormeau,
în timp ce viaţa din ei pâlpâia şi se stingea.
Chiorul era disperat. Rătăcea departe, în lung şi în lat, şi nu dormea decât puţin în
vizuină, unde acum domnea jalea şi disperarea. Lupoaica părăsi şi ea culcuşul, plecând
după pradă. În primele zile de la naşterea puilor, chiorul se dusese de câteva ori până la
tabăra indiană şi jefuise cursele de iepuri; dar o dată cu topirea zăpezii şi cu dezgheţul
râurilor, tabăra plecase, şi această sursă de hrană se isprăvise.
Când puiul cel cenuşiu reveni la viaţă şi începu din nou să arate interes pentru
îndepărtatul perete alb, descoperi că populaţia lumii lui scăzuse. Nu-i mai rămăsese decât
o soră. Toţi ceilalţi pieriseră şi, pe măsură ce se înzdrăvenea se vedea nevoit să se joace singur, deoarece sora lui nu mai putea să-şi ridice capul şi nici nu mai mişca. Trupşorul lui
începu să se rotunjească de la carnea pe care o mânca; pentru ea însă, hrana venise prea
târziu. Dormea fără întrerupere - un schelet pricăjit acoperit cu piele, în care flacăra
pâlpâia din ce în ce mai slab şi în cele din urmă se stinse.
Apoi veni o vreme când puiul nu-şi mai văzu tatăl apărând şi dispărând în perete, nici
dormind în faţa intrării. Aceasta se petrecu pe la sfârşitul celei de a doua perioade de
foamete, care fu mai puţin grea. Lupoaica ştia de ce chiorul nu s-a mai întors, dar nu avea
cum să-i spună puiului celui cenuşiu întâmplările pe care le văzuse. Vânând ea însăşi în
susul braţului stâng al râului, prin locurile pe unde trăia râsul, urmase o potecă a chiorului,
veche de o zi. Îl găsise, sau mai degrabă găsise ce mai rămăsese din el, la capătul potecii.
Numeroase erau urmele luptei care avusese loc şi a retragerii râsului în vizuina lui, după
victorie. Înainte de a pleca, lupoaica îi descoperise vizuina, dar urmele arătau că râsul era
înăuntru şi nu cuteză să se aventureze.
Mai târziu, când pleca la vânat, lupoaica luase obiceiul să ocolească braţul stâng. Ştia
ea că în vizuina râsului era un culcuş de pui şi că râsul e o fiinţă fioroasă, precum şi un
luptător grozav. O jumătate de duzină de lupi era tocmai numărul trebuincios ca să pui pe
fugă un râs, să-l faci să se caţăre în copac, scuipând şi zbârlindu-se; dar ca un lup
singuratic să întâlnească un râs, aceasta e cu totul altceva - mai ales când e vorba de un
râs care are un culcuş de pui flămânzi.
Dar wildul e wild şi maternitatea e maternitate, întotdeauna apărându-şi puii cu
sălbăticie, fie în wild, fie în afara lui; şi va veni o vreme când lupoaica se va aventura
pentru puiul ei spre braţul stâng al apei, înfruntând vizuina dintre stânci şi mânia râsului.