Colț Alb

I Pârtia cărnii

Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă de-a lungul malurilor îngheţate. Vântul
despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă, şi în lumina palidă a
asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau că se pleacă unul spre
altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii şi întreg ţinutul nu era decât o
pustietate nesfârşită şi fără de viaţă, încremenită, atât de însingurată şi rece, că nici
tristeţe nu mai trezea. Te îmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice
tristeţe, un râs fără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşluia
ceva din grozăvia celor nestrămutate. Era Wildul1
, sălbaticul wild de la miazănoapte, cu
inima de gheaţă.
Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. În josul apei
îngheţate trudea un atelaj de câini-lupi. Blana lor zburlită prinsese chiciură, iar răsuflarea
le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de aburi, aşternându-li-se apoi în
cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri2 de piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o
sanie fără tălpici, făcută din scoarţă groasă de mesteacăn, cu fundul de-a dreptul pe
zăpadă. Botul îi era adus în sus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie
coama de zăpadă afânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o
ladă lungă şi îngustă. Mai erau şi altele - pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie;
dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot locul.
Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. În urma săniei,
un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care truda se sfârşise, un om pe
care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se mai putea urni sau lupta vreodată.
Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea. Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa înseamnă
mişcare; şi wildul năzuieşte întotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a
o opri să alerge spre mare, alungă seva din arbori de-i face să îngheţe până-n măduvă,
dar cel mai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şi-l doboară wildul pe om - omul, făptura cea
mai neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după care mişcarea trebuie să ducă
până la urmă la nemişcare.
Totuşi, înaintea şi în urma săniei, neînfricaţi şi dârji, păşeau anevoie cei doi oameni
care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi piei moi. Genele, obrajii
şi buzele le erau atât de încărcate de cristalele răsuflării lor îngheţate, că nici nu li se mai
putea desluşi chipul. Ai fi spus că sunt nişte arătări, ciocli dintr-o lume a duhurilor, la
înmormântarea unei stafii. Nu erau însă decât oameni care răzbăteau prin pustietate, prin
ţinutul amăgirii şi tăcerii, bieţii vântură-lume, porniţi într-o aventură uriaşă, luptându-se cu străşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, străină şi încremenită precât e hăul văzduhului.
Mergeau fără vorbă, cruţându-şi suflarea pentru truda trupurilor. Pretutindeni domnea
tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simţeau cum le apasă creierii, întocmai cum
scafandrul simte în adâncuri o presiune de mai multe atmosfere3
. Îi strivea sub greutatea
imensităţii fără margini şi a unei sorţi de nestrămutat. Îi strivea până în cele mai tainice
ascunzişuri ale sufletului, storcând din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure,
toate patimile şi exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a omului, până ce şi-
au dat seama că sunt pieritori şi mărunţi, bieţi atomi, biete fire de praf ce se mişcă cu prea
puţină viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea jocului marilor elemente şi forţe oarbe
dezlănţuite.
Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare, începuse să
se destrame, când un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosfera încremenită. Urletul
crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltă notă, unde stărui tremurător şi
încordat, apoi se stinse încet. De n-ai fi simţit în el o sălbăticie jalnică şi o poftă
mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet rătăcit care se tânguie. Omul din faţă
întoarse capul până ce privirea lui o întâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii
lungi şi înguste, amândoi dădură din cap cu înţeles.
Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădură seama
dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadă peste care
trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot dinapoia lor, dar din stânga
celui de-al doilea urlet.
- Ne-au luat urma, Bill - spuse omul din faţă.
Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintr-o altă lume, iar ca să vorbească, se trudise de-a
binelea.
- Carnea e rară - îi răspunse tovarăşul său. N-am mai văzut urme de iepure nu ştiu de
câte zile.
După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la urletele de
pradă ce nu mai conteneau înapoia lor.
La căderea nopţii vârâră câinii într-un desiş de molift de pe malul apei şi înjghebară
tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de masă. Câinii-lupi,
înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiau între ei, dar nu prea se
arătau dornici să se afunde în beznă.
- Henry, mi se pare că se aţin pe lângă tabără mai aproape ca de obicei - observă Bill.
Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o bucată de
gheaţă, dădu din cap. Şi nici nu se grăbi să vorbească până ce nu-şi luă locul pe sicriu şi
nu începu să mănânce.
- Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să înfulece decât să fie înfulecaţi.
Câinii ăştia nu-s proşti deloc.
Bill dădu din cap.
- Eh, nu ştiu, zău.
Tovarăşul îl privi mirat:
- Nu te-am mai auzit până acum să te îndoieşti de deşteptăciunea lor.
- Henry - spuse celălalt, mestecându-şi tacticos fasolea -ai auzit ce larmă au făcut
când le-am dat de mâncare?
- S-au bătut pe ea mai mult ca de obicei - recunoscu Henry.
- Câţi câini avem, Henry?
- Şase.
- Bine, Henry... - Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate vorbelor sale. După
cum ţi-am spus, Henry, avem şase câini. Am scos din sac şase peşti şi am dat fiecărui
câine câte unul dar un câine a rămas fără peşte.
- Ai numărat greşit.
Avem şase câini - o luă celălalt de la capăt, calm. Am scos şase peşti. Ureche Tăiată
a rămas fără peşte. După aia m-am dus la sac şi i-am dat şi lui un peşte.
- Avem numai şase câini - spuse Henry.
- Henry - continuă Bill - nu vreau să spun că toţi erau câini, dar şapte au primit peşte.
Henry se opri din mâncat şi, aruncând o privire pe deasupra focului, numără câinii.
- Acum îs doar şase - spuse el.
- L-am văzut pe celălalt rupând-o la fugă prin nămeţi -zise Bill cu nepăsare. Am văzut
şapte.
Henry îl privi compătimitor şi spuse:
- Ce n-aş da să se termine odată drumul ăsta!
- Ce vrei să spui? întrebă Bill.
- Vreau să spun că încărcătura pe care o ducem cu noi îţi cam zdruncină nervii şi că ai
început să ai vedenii.
- M-am gândit la asta - răspunse Bill cu seriozitate. Şi cum îţi spuneam, când l-am
văzut că o tuleşte peste nămeţi, m-am uitat pe zăpadă şi i-am văzut urmele. După aia am
numărat câinii şi tot şase mi-au ieşit la socoteală. Urmele mai sunt şi acum pe zăpadă.
Vrei să le vezi? Hai să ţi le arăt.
Henry nu răspunse, ci mestecă mai departe, în tăcere, până ce îşi termină mâncarea.
O încheie cu o ceaşcă de cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul palmei şi zise:
- Adică, crezi că... - un urlet tânguitor, de o jale sălbatică, venind de undeva din beznă,
îi curmă vorba. Se opri să-l asculte, apoi îşi încheie fraza, arătând în direcţia de unde
venea urletul - era vreunul din ei?
Bill dădu din cap.
- Al dracului să fie dacă nu-i aşa. Doar ai văzut şi tu ce larmă au făcut câinii!
Urlet după urlet, şi altele care le răspundeau, transformară tăcerea într-un adevărat
balamuc. De pretutindeni se auzeau urlete, iar câinii îşi arătau spaima ghemuindu-se unul
într-altul şi atât de aproape de foc, încât dogoarea le pârlea părul. Înainte de a-şi aprinde
pipa, Bill mai azvârli câteva lemne pe foc.
- Mi se pare că te-ai cam pierdut cu firea - spuse Henry.
- Henry... - Bill trase gânditor din pipă şi după un răstimp urmă: Henry, mă gândeam...
zău că ăsta e cu mult mai fericit decât o să fim noi amândoi vreodată!
Făcu semn către cel de-al treilea, arătând cu degetul mare în jos, spre lada pe care
erau aşezaţi.
- Când om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea destui bolovani peste hoiturile
noastre, ca să ne apere de câini.
- Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte ca ăsta - adăugă Henry. Nu-i
de nasul nostru să ne ducă atâta cale ca să ne îngroape.
- Ce mă frământă pe mine, Henry, este ce caută la capătul pământului, prin locuri
uitate de Dumnezeu, unul ca ăsta, care la el acasă era cineva şi care n-ar fi avut nevoie
niciodată să-şi bată capul ce să mănânce sau cu ce să se acopere; asta nu pricep eu.
- Putea să trăiască până la adânci bătrâneţe dacă rămânea la el acasă - încuviinţă
Henry.
Bill dădu să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Se mulţumi să arate cu degetul spre
zidul de întuneric ce-i apăsa de pretutindeni. În bezna de nepătruns nu puteai desluşi vreo
formă, ci doar o pereche de ochi care străluceau ca jăraticul. Henry mai arătă cu capul o a
doua şi o a treia pereche. În jurul taberei se afla un cerc de ochi sclipitori. În răstimpuri, o
pereche de ochi se mişca sau dispărea, ca să reapară după o clipă.
Neliniştea câinilor crescuse şi, cuprinşi de spaimă, dădură buzna spre foc, târându-se
şi ghemuindu-se la picioarele oamenilor. În învălmăşeală, unul din câini nimeri peste foc şi
începu să schelălăiască de durere şi de spaimă când mirosul de păr pârlit se răspândi în
aer. Larma făcu o clipă ca cercul de ochi să dea înapoi neliniştit şi chiar să se retragă
puţin, pentru ca îndată ce câinii se liniştiră, să se apropie din nou. Henry, ce ghinion al dracului să ţi se termine muniţia!
Bill îşi sfârşi pipa şi-l ajută pe tovarăşul său să aştearnă culcuşul de blană şi păturile
peste crengile de molift pe care le aşezaseră pe zăpadă înainte de cină.
Henry mormăi ceva şi începu să-şi dezlege mocasinii.
- Câte cartuşe ziceai că ne-au rămas? întrebă el.
- Trei - se auzi răspunsul - şi aş fi vrut să fie trei sute. Le-aş fi arătat eu atunci, lua-i-ar
naiba!
Ridică pumnul ameninţător spre ochii ce sclipeau, apoi îşi puse cu grijă mocasinii în
faţa focului.
- De s-ar muia odată gerul - urmă el. Sunt 50F4
sub zero de două săptămâni. Ce bine
ar fi fost să nu mă fi pornit la drumul ăsta, Henry. Nu-mi place întorsătura pe care o ia. Nu
mă prea simt eu în apele mele. Şi cum îţi spuneam, aş vrea să se sfârşească odată
drumul ăsta, să putem sta amândoi în faţa focului la Fortul Mc. Gurry, aşa cum stăm
acum, şi să jucăm cărţi. Uite ce-aş vrea eu.
Henry mai mormăi ceva şi se vâri în culcuş. Nu aţipi bine, că-l trezi glasul tovarăşului
său.
- Ascultă, Henry, când a venit ăla de-a luat un peşte, de ce oare n-or fi sărit câinii pe
el? Asta mă frământă pe mine.
- Te frămânţi prea mult, Bill - răspunse Henry, somnoros. Nu erai aşa altădată. Mai
tacă-ţi gura şi culcă-te şi să vezi că mâine dimineaţă o să te simţi iară în apele tale. Cred
că nu stai bine cu stomacul şi d-aia eşti aşa.
Cei doi tovarăşi dormeau unul lângă altul, în acelaşi culcuş, răsuflând din greu; focul
sta să se stingă şi ochii strălucitori strângeau cercul în jurul taberei. De spaimă, câinii se
strânseseră grămadă şi din când în când mârâiau ameninţător la vreo pereche de ochi
care se apropiau. La un moment dat se făcu atâta larmă, încât Bill se trezi. Ieşi din culcuş
cu băgare de seamă, ca să nu-şi trezească tovarăşul, şi mai puse lemne pe foc. De îndată
ce flăcările se înălţară cercul de ochi se trase înapoi. Mai aruncă o privire spre câinii
ghemuiţi unul într-altul. Se frecă la ochi şi se uită la ei cu mai multă atenţie. Apoi se
strecură din nou sub pături.
- Henry - zise el. Ei, Henry!
Henry mormăi trezindu-se din somn şi întrebă:
- Ce s-a mai întâmplat?
- Nimic - se auzi răspunsul - numai că i-am numărat din nou şi iar sunt şapte.
Henry primi această noutate printr-un mormăit care se transformă în sforăială şi
adormi din nou.
Dimineaţa, Henry se trezi primul şi îl trase afară din culcuş şi pe tovarăşul său. Deşi
era şase dimineaţa, mai aveau încă trei ceasuri până să se lumineze de ziuă. Şi în bezna
nopţii, Henry începu să pregătească gustarea de dimineaţă, în timp ce Bill împăturea
aşternutul şi pregătea sania de plecare.
- Ascultă Henry - întrebă el pe neaşteptate - câţi câini ziceai că avem?
- Şase.
- Greşit - proclamă Bill, triumfător.
- Sunt iar şapte? întrebă Henry.
- Nu, cinci; unu a tulit-o.
- La naiba! strigă Henry, mânios, lăsând gătitul şi venind să numere câinii.
- Ai dreptate, Bill - spuse el. Grăsanul a şters-o.
- Şi a rupt-o la fugă, de parcă scapără în urma lui. Nu l-am putut vedea din pricina
fumului.
- N-are sorţi de scăpare - încheie Henry. L-au înghiţit de viu. Pun rămăşag că
schelălăia când le aluneca pe gâtlej, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată!
- Câinele ăsta a fost întotdeauna nebun - zise Bill.
- Dar oricât de nebun o fi un câine, chiar până într-atât nu cred să fie ca s-o tulească şi
să-şi facă singur felul! Aruncă o privire cercetătoare spre ceilalţi câini, prinzând într-o clipă
trăsăturile caracteristice ale fiecărui animal. Mă prind că nici unul din ăştia n-ar face aşa
ceva.
- Nici cu bâta nu-i poţi urni de lângă foc - încuviinţă Bill. Am spus eu întotdeauna că
Grăsanului îi lipseşte o doagă.
Iată epitaful unui câine mort pe o pârtie de la miazănoapte - şi câţi alţi câini, câţi
oameni nu vor fi avut parte nici măcar de unul ca acesta.