Colț Alb

III Ținutul zeului

Prin firea lui, Colţ Alb era o fiinţă adaptabilă, iar pe lângă aceasta mai şi umblase mult
şi cunoştea rostul şi nevoia de adaptare. Aci, în Sierra Vista - aşa se numea locul pe care-l
stăpânea judecătorul Scott - Colţ Alb începu curând să se simtă la el acasă. Nu mai avu
nici un necaz mai serios cu ceilalţi câini. Aceştia ştiau mai multe despre rânduielile zeilor
din Ţara de jos decât el, şi îl acceptaseră în ziua în care îi întovărăşise pe zei în casă. Aşa
lup cum era şi cu toate că nu mai exista un alt precedent, zeii îi consfinţiseră prezenţa, iar
ei, câinii zeilor, nu puteau decât să se supună unei astfel de statorniciri.
La început, Dick se arătase ţeapăn prin forţa împrejurărilor, mai târziu însă îl acceptă
calm pe Colţ Alb, ca pe un bun în plus al stăpânului. Dacă ar fi fost după el, s-ar fi
împrietenit la cataramă cu Colţ Alb, numai că acesta se arăta cu totul potrivnic prieteniilor.
Colţ Alb nu cerea celorlalţi câini decât să-l lase în pace. În decursul întregii lui vieţi de
până atunci se ţinuse departe de cei din rasa lui, şi acum dorea acelaşi lucru. Bunăvoinţa
lui Dick îl plictisea, aşa că, mârâind la el, îl punea pe goană de fiecare dată. Prin părţile
Nordului, pe unde fusese, învăţase să-i lase în pace pe câinii stăpânului şi nu uita aceasta
nici aici. Nu voia decât să fie lăsat singur şi izolat, iar pe Dick nu-l lua în seamă, şi încă în
aşa măsură, încât fiinţa aceasta liniştită îl lăsă în pace, fără să-i dea mai multă atenţia
decât dădea stâlpului de lângă gard.
Lucrurile nu stăteau tocmai la fel şi cu Collie. Ea îl îngăduia pentru că aceasta era
hotărârea zeilor, totuşi acest lucru nu însemna că trebuie să-l lase în pace. În capul ei
stăruia amintirea nenumăratelor crime pe care el şi ai lui le săvârşiseră împotriva
strămoşilor ei. Într-o zi sau chiar într-o generaţie nu puteau fi uitate prădăciunile făcute în
ţarcurile de oi. Toate acestea o aţâţau şi o îmboldeau să plătească cu aceeaşi monedă.
Ea nu îi putea împiedica pe zei, care îl îngăduiau, dar nimic n-o împiedica să-i amărască
viaţa lui Colţ Alb prin tot felul de şicane mărunte. Îi despărţea o luptă de veacuri şi, în ce o
privea pe ea, avea grijă să-i amintească asta mereu.
Şi aşa, Collie profită de faptul că era căţea ca să-l poată sâcâi şi chinui pe Colţ Alb.
Instinctul lui îl împiedica s-o atace, dar îndărătnicia ei nu-i îngăduia să treacă cu vederea
toate acestea. Când se năpustea asupra lui, el se întorcea cu umărul apărat de blană spre dinţii ei ascuţiţi şi se depărta ţeapăn şi cu demnitate. Când se nimerea la strâmtoare, Colţ
Alb se vedea silit să facă un ocol, mergând cu umărul spre ea, cu capul întors, cu o
expresie de mare răbdare şi plictiseală pe faţă şi în privire. Totuşi, o muşcătură în şold îi
grăbea uneori retragerea, făcându-l să-şi piardă prestanţa. De obicei însă, Colţ Alb izbutea
să-şi păstreze demnitatea, luându-şi o înfăţişare aproape solemnă. Când putea, n-o lua în
seamă de fel pe Collie şi îşi făcuse chiar un obicei să nu-i iasă în cale. Ori de câte ori o
zărea sau o vedea venind, se ridica şi pleca.
Colţ Alb avea de învăţat încă multe şi în alte privinţe. Viaţa în Nord era simplitatea
însăşi în comparaţie cu activitatea complicată din Sierra Vista. În primul rând trebui să
cunoască familia stăpânului. Într-un fel, era pregătit pentru acest lucru. După cum Mit-sah
şi Kloo-kooh aparţineau lui Castor Cenuşiu cu care împărţeau hrana, focul şi păturile, tot
astfel acum, în Sierra Vista, toţi locuitorii casei aparţineau dascălului iubirii.
Aici cunoştea însă o deosebire, poate chiar mai multe. Sierra Vista era o chestiune
mult mai complicată decât tipia lui Castor Cenuşiu. Trebuia să ţină seama de mai mulţi
oameni. Aşa, de pildă, de judecătorul Scott şi de soţia lui. Mal erau apoi cele două surori
ale stăpânului, Beth şi Mary, soţia acestuia, Alice, şi copiii lui, Weedon şi Mary, doi ţânci
de patru şi şase ani. Nimeni nu-i putea spune o vorbă despre aceşti oameni, iar despre
legăturile lor de sânge şi de rudenie nu ştia nimic şi niciodată n-ar fi fost în stare să ştie.
Totuşi pricepu repede că aparţineau stăpânului lui. După aceea, observându-i ori de câte
ori avea prilejul, urmărindu-i în cele ce făceau, cercetându-i cum vorbesc şi deprinzându-
se cu glasul lor, înţelese într-un răstimp destul de scurt cât de apropiaţi erau de stăpânul
lui şi de câtă bunăvoinţă se bucurau din partea lui. Şi luând seama la toate acestea. Colţ
Alb se purtă cu ei la fel ca şi cu stăpânul lui. Ceea ce era preţios pentru stăpânul lui,
preţuia şi el; ceea ce îi era drag lui, Colţ Alb îndrăgea şi el, păzindu-l cu grijă.
Aşa se petrecuseră lucrurile şi cu cei doi copii. Toată viaţa îi fusese silă de copii. Îi ura
şi se temea de mâinile lor. Lecţiile pe care le primise despre tirania şi cruzimea lor, în acea
vreme când trăise în satul indian, nu fuseseră tocmai blânde. Când Weedon şi Mary
veniseră spre el întâia dată, Colţ Alb mârâise ameninţător, săgetându-i cu o privire
mânioasă. Un ghiont de-al stăpânului şi o vorbă aspră îl forţaseră atunci să le primească
mângâierile, deşi continua să mârâie sub mânuţele lor, iar în mârâitul lui nu exista nici o
notă de plăcere. Mai târziu îşi dădu seama că băieţelul şi fetiţa aceea erau de mare preţ în
ochii stăpânului. Şi de atunci nu mai fu nevoie de nici un ghiont sau vorbă aspră ca să se
lase mângâiat.
Totuşi Colţ Alb nu arăta niciodată prea multe dovezi de dragoste. Îi îngăduia pe copiii
stăpânului cu neplăcere, dar cu supunere, şi le îndura toate caraghioslâcurile aşa cum unii
îndură o operaţie dureroasă. Când nu mai putea, se ridica şi pleca ţanţoş şi hotărât. De la
o vreme însă, copiii începură să-i placă, dar continua să nu arate asta. Nu s-ar fi apropiat
niciodată de ei. Pe de altă parte, când îi vedea, în loc să plece, îi aştepta să vină la el. Şi
ceva mai târziu, o licărire de mulţumire îi apărea în ochi, când îi vedea apropiindu-se, şi se
uita după ei cu o ciudată urmă de părere de rău, când îl părăseau ca să-şi caute alte
distracţii.
Toate acestea erau doar o chestiune de educaţie care cerea timp. După copii, Colţ Alb
mai arăta consideraţie şi judecătorului Scott. Probabil că două erau motivele care îl
împingeau la aceasta: în primul rând era fără îndoială un bun de preţ al stăpânului, iar în al
doilea rând era şi un om care se ţinea deoparte. Lui Colţ Alb îi plăcea să stea culcat la
picioarele lui, în tinda largă a casei, când acesta citea ziarul şi îi făcea hatârul din când în
când să-i arunce şi lui câte o privire sau câte un cuvânt - semne cu nimic supărătoare, dar
care arătau că recunoştea prezenţa şi existenţa lui Colţ Alb. Aceasta se întâmpla însă
când stăpânul nu era pe aproape. Cum apărea el, toate celelalte fiinţe încetau să mai
existe pentru Colţ Alb.
El îngăduia membrilor familiei stăpânului să-l alinte şi să-i dea atenţie, dar el nu le
dădea niciodată ceea ce îi dăruia stăpânului. Nici o mângâiere de-a lor nu-i trezea ungeamăt în gâtlej care să însemne dragoste, şi oricât ar fi încercat ei, nu l-ar fi putut
îndupleca să se alinte şi în faţa lor. Acest semn de uitare şi de părăsire de sine, de
încredere desăvârşită îl arăta numai stăpânului. De fapt, pe membrii familiei acestuia nu-i
socotise niciodată altceva decât bunuri ale dascălului iubirii.
De asemenea, Colţ Alb începu curând să deosebească familia, de servitori. Acestora
le era frică de el, iar Colţ Alb se stăpânea să nu sară la ei, doar pentru că-i socotea şi pe
aceştia ca aparţinând stăpânului. Între Colţ Alb şi ei exista doar neutralitate. Pregăteau
mâncarea pentru stăpân, spălau tacâmurile şi făceau şi alte treburi, întocmai ca şi Matt în
Klondike. Pe scurt, erau dintr-ale gospodăriei.
În afară de cele ale gospodăriei, Colţ Alb mai avea de învăţat multe alte lucruri. Moşia
stăpânului era întinsă şi complicată, dar avea şi ea o margine. Pământurile se terminau în
şoseaua districtuală. Dincolo se întindea tărâmul comun al zeilor - drumurile şi şoselele,
apoi, după celelalte garduri, erau moşiile altor zei. Mii de legi cârmuiau aceste lucruri şi
statorniceau orânduiala; şi totuşi, el nu pricepea cuvântul zeilor şi nici nu exista vreo altă
cale de a învăţa decât aceea a experienţei. Dădea ascultare imboldurilor lui fireşti, până ce
acestea îl făceau să calce vreo lege. După ce faptul acesta se repeta de mai multe ori,
învăţa legea şi o respecta.
În educaţia lui însă, cele mai rodnice învăţăminte erau cearta şi ghionturile pe care i le
dădea stăpânul. Datorită dragostei lui mari pentru stăpân, un ghiont din partea acestuia îl
durea mult mai mult decât oricare din bătăile pe care i le administraseră vreodată Castor
Cenuşiu sau Smith Frumosu. Aceştia îi făcuseră doar carnea să sufere; sub această
carne, spiritul lui se dezlănţuia cumplit şi neînfrânt. Ghiontul stăpânului era însă
întotdeauna prea uşor ca să-i provoace durere în carne. Pătrundea însă mai adânc. Era
un semn că stăpânul se supărase, şi spiritul lui Colţ Alb părea că se întunecă ori de câte
ori i se întâmpla aşa ceva.
La drept vorbind, arareori primea ghionturi. Îi era de ajuns glasul stăpânului. Şi după
glasul lui, Colţ Alb afla dacă făcuse bine sau rău. Cu ajutorul lui îşi îndrepta purtarea şi îşi
potrivea faptele. Glasul acesta era pentru el busola după care se călăuzea şi cu ajutorul
căreia învăţa să deprindă obiceiurile vieţii şi ale ţinutului acestuia nou.
În Nord, singurul animal domestic era câinele. Toate celelalte animale trăiau în wild, şi
dacă nu se arătau prea cumplite, atunci deveneau prada care i se cuvenea câinelui, în
toată viaţa lui de până atunci, Colţ Alb nu făcuse altceva decât să dea iama printre
celelalte vieţuitoare în căutarea hranei. Şi nu-i putea intra în cap că în Sud era altfel. Dar
acest lucru avea să-l înveţe curând, în timpul şederii la Santa Clara Valley. Într-o
dimineaţă, devreme, pe când hoinărea, o coti pe după colţul casei dând peste un pui de
găină care scăpase din curtea păsărilor. Impulsul lui natural îl împinse să-l mănânce.
Câteva salturi, o fulgerare a colţilor, un ţipăt de spaimă, şi pasărea care o pornise prin
lume fu înghiţită! Era un pui de fermă, gras şi ademenitor; Colţ Alb îşi linse buzele, găsind
că hrana fusese bună.
Mai târziu, în aceeaşi zi, dădu peste un alt pui, rătăcit pe lângă grajduri. Unul din argaţi
sări să-l scape. Nu-i cunoştea felul lui Colţ Alb, aşa că luă ca armă un bici uşor de la
şaretă. La primă lovitură de bici, Colţ Alb lăsă puiul şi se năpusti asupra omului. O bâtă l-ar
fi putut opri, dar un bici... Fără să scoată un sunet şi fără să clipească, mai primi din viteză
încă o lovitură. Şi pe când se năpusti asupra argatului, acesta scoase un strigăt de spaimă
- „Doamne!" şi se dădu înapoi. Lăsă biciul să-i cadă din mână, apărându-şi gâtul şi braţele.
Se alese cu antebraţul sfâşiat până la os.
O spaimă de moarte îl cuprinse pe argat. II cutremură nu atât cruzimea lui Colţ Alb, cât
tăcerea lui. Continuând să-şi apere gâtul cu braţul sfâşiat şi sângerând, încercă să se
retragă spre şură. Şi nu i-ar fi mers prea bine dacă Collie nu şi-ar fi făcut apariţia la locul
luptei. Aşa cum îl scăpase cu viaţă pe Dick, îl scăpă şi pe argat. Se năpusti asupra lui Colţ
Alb cuprinsă de o furie nebună. Avusese ea dreptate de la început. Ştiuse mai bine decât
zeii cei nechibzuiţi. Toate bănuielile ei se adevereau. Aveau de-a face cu un vechi tâlhar,gata să-şi reia şiretlicurile lui din totdeauna.
Argatul se refugie în grajd, iar Colţ Alb dădu înapoi din faţa colţilor căţelei, întorcându-se
cu grumazul spre ei şi dând târcoale. Collie însă nu se lăsă, aşa cum îi era obiceiul, după
ce trecea vremea cuvenită pedepsei. Dimpotrivă, se aprinse şi se mânie tot mai tare, şi în
cele din urmă, Colţ Alb, uitându-şi de mândrie, fugi de ea peste câmp.
- O să se deprindă el să dea pace puilor - zise stăpânul. Dar nu pot să-l învăţ asta
până nu-l prind asupra faptului.
După două nopţi se petrecu şi faptul, dar pe o scară mult mai mare decât îşi închipuise
stăpânul. Colţ Alb observase îndeaproape curtea păsărilor şi obiceiurile puilor. Noaptea,
după ce intrară în coteţ, el se caţără pe o stivă de scânduri aduse de curând. De acolo se
urcă pe acoperişul unui coteţ şi sări în curtea găinilor. O clipă mai târziu se afla în coteţ şi
măcelul începu.
Dimineaţa, când stăpânul ieşi în tindă, cincizeci de găini albe din rasa Leghom,
aşezate la rând la picioarele argatului, îi atraseră atenţia. Fluieră a pagubă ca pentru sine,
la început cu surprindere, dar mai apoi cu admiraţie. Se uită şi la Colţ Alb, dar acesta nu
arăta că i-ar fi ruşine sau că s-ar simţi vinovat. Şedea mândru, ca şi cum ar fi făcut într-
adevăr o faptă de ispravă şi demnă de laudă. Nu-şi putea închipui că ar fi săvârşit vreun
păcat. Buzele stăpânului se strânseră când văzu isprava nelegiuită. Apoi îi vorbi cu
asprime vinovatului fără voie şi în glasul lui nu era decât mânia de zeu. Îl împinse cu botul
spre găinile ucise şi în acelaşi timp îl înghionti zdravăn.
Colţ Alb nu mai dădu nici o raită pe la curtea găinilor. Era ceva împotriva legii şi acum
învăţase aceasta. Apoi, stăpânul îl luă în curtea găinilor. Imboldul lui natural când văzu
hrana vie bătând din aripi în juru-i, chiar sub nasul lui, îl împingea să sară la ele. Dădu
ascultare acestui impuls, dar glasul stăpânului îl opri. Îşi continuară timp de o jumătate de
oră plimbarea prin curte. Din când în când, Colţ Alb simţea din nou imboldul, dar de fiecare
dată când îi dădea urmare, glasul stăpânului îl oprea. Astfel cunoscu legea, şi înainte de a
fi părăsit curtea găinilor învăţase să uite că acestea existau.
- Un ucigaş de găini nu poate fi niciodată vindecat. Judecătorul Scott clătină din cap cu
tristeţe în timpul prânzului, când fiul lui îi povesti lecţia pe care i-o dăduse lui Colţ Alb. O
dată ce a luat obiceiul şi a prins gustul sângelui... - şi dădu din nou din cap cu tristeţe.
Weedon Scott nu era însă de aceeaşi părere cu tatăl său.
- Să vezi ce am să fac - îl înfruntă el în cele din urmă. Am să-l încui toată după-amiaza
cu găinile.
- Dar gândeşte-te la găini - se împotrivi judecătorul.
- Ba mai mult chiar - continuă fiul - pentru fiecare găină ucisă am să-ţi dau un dolar-aur
canadian.
- Dar şi tata trebuie să pună ceva în rămăşagul ăsta -interveni Beth.
Cealaltă soră se alătură şi ea lui Beth şi un cor aprobator se ridică în jurul mesei.
Judecătorul Scott căzu la învoială, înclinând din cap.
- Bine, cumpăni o clipă Weedon Scott. Dacă până seara Colţ Alb nu face rău nici unei
găini, pentru fiecare zece minute pe care le-a petrecut în curtea lor va trebui să spui cu
toată seriozitatea şi convingerea, ca şi cum ai fi la tribunal şi ai pronunţa o sentinţă: „Colţ
Alb, eşti mai bun decât mi-am putut închipui!"
Familia urmărea de sus, fără să fie văzută, ceea ce se petrecea. Nu se întâmplă însă
nimic. Încuiat în ţarc şi părăsit de stăpânul lui, Colţ Alb se culcă şi adormi. La un moment
dat se ridică şi merse până la jgheab să bea apă. Pe găini nici nu le luă în seamă. Nici nu
existau pentru el. La ora patru făcu un salt din plină viteză, atinse acoperişul coteţului şi
ajunse pe pământ de partea cealaltă, după care o luă agale spre casă. Învăţase legea.
După aceea, pe terasă, înaintea întregii familii care făcea haz, judecătorul Scott rosti încet
şi solemn, de şaisprezece ori, în faţa lui Colţ Alb: „Colţ Alb, eşti mai bun decât îmi
închipuiam".
Legile atât de numeroase îl zăpăceau însă pe Colţ Alb şi adesea îl făceau să se deade ruşine. Trebuia să înveţe că nu avea voie să se atingă nici de puii altor zei. Apoi erau
pisicile, iepurii de casă şi curcanii; pe toţi trebuia să-i lase în pace. După ce învăţă câteva
din aceste legi, i se păru că trebuie să lase în pace toate vietăţile. Afară, pe păşunea din
spate, prepeliţele puteau să-i zboare pe sub nas nevătămate. Şi oricât ar fi fost el de
încordat, tremurând de nerăbdare şi poftă, îşi stăpânea instinctul şi stătea locului. Dădea
ascultare voinţei zeilor.
Apoi, într-o zi, venind din nou pe păşunea dinapoia casei, îl văzu pe Dick care băgase
în sperieţi un iepure şi gonea după el. Stăpânul privea fără să se amestece. Ba chiar îl
încuraja pe Colţ Alb să se alăture vânătoarei. Şi aşa învăţă el că iepurii nu sunt tabu. În
cele din urmă învăţă legea în întregime. Între el şi toate celelalte animale domestice nu
trebuia să existe duşmănie. Dacă nu era cu putinţă să fie prietenie, trebuia să existe cel
puţin neutralitate. Celelalte animale însă - veveriţele, prepeliţele şi iepurii - erau creaturi
ale wildului, care nu s-au supus niciodată omului. Erau prada legiuită a oricărui câine. Zeii
apărau numai animalele domestice şi nu-i era îngăduit să se repeadă la ele. Zeii aveau
drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor lor şi erau geloşi de puterea lor.
Viaţa de la Santa Clara Valley era complicată în comparaţie cu existenţa simplă din
Nord. Şi principalul lucru pe care îl impunea acest labirint al civilizaţiei era controlul,
constrângerea - un echilibru interior, tot atât de delicat ca o urzeală de păianjen care
unduieşte în suflarea vântului, dar în acelaşi timp e tare ca oţelul. Viaţa avea mii de
aspecte, la care Colţ Alb trebuia să se adapteze - aşa de pildă era mersul la oraş, la San-
Jose, gonind în spatele trăsurii sau hoinărind pe străzi când trăsura se oprea. Viaţa luneca
pe lângă el, profundă, vastă şi variată, biciuindu-i simţurile, cerându-i fără încetare să se
deprindă şi să facă faţă imediat, silindu-l aproape totdeauna să-şi înăbuşe pornirile fireşti.
Erau măcelării unde carnea atârna îmbietoare. Nu avea voie să se atingă de această
carne. În casele pe care stăpânul le vizita existau pisici cărora trebuia să le dea pace, şi
pretutindeni se aflau şi câini care mârâiau la el şi pe care nu-i era îngăduit să-i atace. Apoi,
pe trotuarele aglomerate umblau nenumăraţi oameni, cărora prezenţa lui le atrăgea
atenţia. Se opreau, îl priveau arătându-şi-l, îl cercetau, îi vorbeau şi, mai rău ca orice, îl
băteau uşor cu palma. Şi el trebuia să îndure contactul plin de primejdii al tuturor acestor
mâini străine. Izbuti să îndure toate acestea. Mai mult chiar, izbuti să-şi înfrângă stângăcia
şi sfiala. Acceptă cu semeţie atenţiile mulţimii de zei străini. Respectului lor le răspundea şi
el cu respect. Pe de altă parte, era ceva în el care împiedica crearea unei prea mari
familiarităţi. Îl băteau uşor şi treceau mai departe, încântaţi de îndrăzneala lor.
Nu toate aceste lucruri erau însă uşoare pentru Colţ Alb. Când alerga înapoia trăsurii,
pe la periferia oraşului San-Jose, se întâmpla să dea peste nişte băieţaşi care luaseră
obiceiul să arunce cu pietre după el. Ştia totuşi că nu-i era îngăduit să se ia după ei şi să-i
facă una cu pământul. În aceste împrejurări era silit să treacă peste instinctul lui de
conservare, ceea ce şi făcea, pentru că se domesticea pregătindu-se să facă şi el parte
din lumea civilizată.
Totuşi Colţ Alb nu era pe deplin mulţumit de această rânduială. El nu avea noţiuni
abstracte despre dreptate şi despre lupta cinstită. Există însă în viaţă o anume urmă de
dreptate şi tocmai aceasta îl făcea să urască nedreptatea că nu-i era îngăduit să se apere
de cei ce azvârleau cu pietre în el. Uita că în înţelegerea dintre el şi zei, aceştia trebuiau
să aibă grijă de el şi să-l apere. Într-una din zile însă, stăpânul lui sări din trăsură cu biciul
în mână şi le dădu o lecţie zdravănă celor care aruncau cu pietre. După aceea nu mai
aruncară cu pietre în el, iar Colţ Alb pricepu acest lucru şi se arătă foarte mulţumit.
Şi mai avu parte de o experienţă asemănătoare. Pe drumul spre oraş, dând târcoale
crâşmei de la răscruce, trei câini îşi făcură un obicei de a se năpusti asupra lui ori de câte
ori trecea pe acolo. Cum îi cunoştea felul lui de luptă, ucigaş, stăpânul nu încetă să-l
înveţe legea că nu trebuie să se bată. Urmarea fu că, după ce învăţase bine legea, se
găsea la mare strâmtoare ori de câte ori trecea prin faţa crâşmei de la răscruce. După
primul atac, mârâitul lui îi ţinea de fiecare dată la distanţă pe cei trei câini; ei însă se luaudupă Colţ Alb, urlând, sâcâindu-l şi supărându-l. O vreme îndură şi aceasta. Oamenii din
cârciumă îi aţâţau pe cei trei câini să-l atace. Într-o zi îi asmuţiră chiar făţiş. Stăpânul opri
trăsura.
- Pe ei! îl îndemnă pe Colţ Alb.
Lui Colţ Alb nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se uită la stăpânul lui, apoi la cei trei
câini. Îşi întoarse din nou privirile spre stăpân, plin de nerăbdare şi întrebător.
Stăpânul dădu din cap:
- Pe ei, bătrâne! înghite-i!
Colţ Alb nu mai aşteptă. Se întoarse şi făcu un salt, fără să mârâie, printre duşmanii
lui. Îi înfruntă pe toţi trei deodată. Se auziră mârâituri grozave, clănţănit de dinţi; era o
învălmăşeală grozavă. Praful din drum se ridică în văzduh ca un nor, ascunzând bătălia.
După câteva minute, doi dintre câini se zvârcoleau în praf, iar al treilea o lua la sănătoasa.
Sări peste un şanţ, se strecură printr-un grilaj de fler şi o tuli peste câmp. Colţ Alb îl urmări,
alunecând deasupra pământului ca un lup, ca o săgeată şi fără să facă zgomot. În plin
câmp îşi doborî duşmanul şi-l ucise.
O dată cu acest triplu asasinat, principalele lui necazuri cu câinii încetară. Se dusese
zvonul prin întreaga vale şi oamenii începură să aibă grijă ca nu cumva câinii lor să-l
supere pe lupul cel bătăuş.