Colț Alb

I Meșterii focului

Dăduse peste ei pe neaşteptate şi din vina lui. Fusese neprevăzător. Părăsise vizuina
şi o luase în jos, spre râu, să bea apă. Poate că se întâmplase din pricină că nu fusese
atent, că nu se scuturase cu totul de somn. (Colindase toată noaptea după vânat şi abia
atunci se trezise.) Lipsa lui de prevedere se datorase poate şi faptului că era atât de
obişnuit cu poteca spre baltă; o bătuse adesea şi niciodată nu i se întâmplase nimic.
Aşa că merse la vale, trecând pe lângă pinul cel uscat, traversă luminişul şi o apucă
printre arbori. Apoi, în aceeaşi clipă, văzu şi adulmecă. In faţa lui, şezând în tăcere, se
aflau cinci făpturi cum nu mai văzuse vreodată. Vedea pentru prima oară oameni. Dar,
zărindu-l, cei cinci nu săriră în picioare, nu-şi arătară colţii şi nici nu mârâiră. Nu se
mişcară, ci rămaseră locului, tăcuţi şi parcă prevestind ceva rău.
Puiul nu se mişcă nici el. Toate instinctele lui naturale l-ar fi împins să o ia la goană
nebuneşte, dacă nu ar fi încolţit în el brusc, prima oară, un alt instinct.
Îl cuprinse o teamă nespusă, şi senzaţia copleşitoare a propriei lui slăbiciuni şi
nimicnicii îl ţintui locului. Ceea ce vedea însemna pentru el putere, forţă, ceva cu mult
deasupra lui.
Puiul de lup nu văzuse niciodată oameni şi totuşi în fiinţa lui sălăşluia instinctul
existenţei omului. Într-un fel nedesluşit, el recunoscuse în om pe animalul care luptase
pentru întâietate printre celelalte animale ale wildului. Puiul îl privea pe om nu numai cu
ochii lui, ci cu ai tuturor strămoşilor lui - cu acei ochi care încercuiseră în bezna nopţii
nenumărate focuri de tabără în miez de iarnă, care priviseră, de la o distanţă ce ferea de
primejdie şi din inima desişurilor, pe ciudatul animal cu două picioare ce domnea peste
vieţuitoare. Vraja unei moşteniri - alcătuită din teamă şi respect, ce erau născute din lupte
de veacuri şi din experienţa de generaţii întregi - puse stăpânire pe puiul de lup. Această
moştenire atârna greu pentru un lup care nu era decât pui. Dacă ar fi fost mai mare, ar fi
luat-o la fugă. Dar aşa cum era el, nu făcu decât să se ghemuiască, înlemnit de frică,
aproape gata să arate supunerea pe care rasa lui a arătat-o din acea zi în care primul lup
a venit să se aşeze la focul omului şi să se încălzească.
Unul din indieni se ridică, veni spre puiul de lup şi se aplecă asupra lui. Puiul se
ghemui la pământ cât putu mai mult. Era necunoscutul care, în cele din urmă, luase formă
şi îi apărea în carne şi oase, aplecat deasupra lui şi întinzând mâna să-l apuce. Părul i se
zbârli fără să vrea; buzele se traseră înapoi, descoperindu-i colţii mici. Mâna ce atârna
asupră-i ca un destin rămase în cumpănă şi omul zise râzând: „Wabam wabisca ip pit tah" („Ia te uită! Colţii albi!").
Ceilalţi indieni râseră zgomotos, îndemnându-l pe om să ridice puiul. Şi pe când mâna
se lăsa tot mai mult, în pui se dădu o luptă între instincte. Trăia două mari porniri - să
cedeze şi să lupte. Până la urmă avea să fie un compromis. Le făcu pe amândouă. Cedă,
până ce mâna era gata să-l atingă. Apoi angajă lupta: colţii îi fulgerară într-o muşcătură,
înfigându-se în mână. În clipa următoare primi o lovitură în cap care îl trânti la pământ. Îi
pieri orice chef de luptă. Tinereţea şi instinctul supunerii puseră stăpânire pe el. Se aşeză
câineşte, scâncind. Dar omul pe care-l muşcase de mână era supărat. Puiul primi o
lovitură în cealaltă parte a capului, după care se ridică şi chelălăi mai tare ca oricând.
Cei patru indieni râseră zgomotos; până şi omul care fusese muşcat izbucni în râs.
Făcură cerc în jurul lui râzând, pe când el se tânguia de groază şi durere. Şi în timp ce se
petreceau toate acestea, puiul auzi ceva. Indienii auziră şi ei. Puiul însă ştia ce e şi, cu un
ultim chelălăit prelung -mai mult de triumf decât de durere - încetă să mai scoată vreun
zgomot, aşteptând venirea mamei, a crudei şi neîmbânzitei lui mame, care lupta şi ucidea
totul şi părea mereu neînfricată. Lupoaica alerga mârâind. Auzise strigătul puiului ei şi
venea în goană să-l scape.
Sări în mijlocul lor: chinuita şi bătăioasa ei maternitate n-o făcea să fie prea plăcută la
vedere. Puiul se simţi bine văzându-i furia protectoare. Scoase un mic scâncet de bucurie,
sărindu-i în întâmpinare, în timp ce animalele-oameni se dădură în grabă cu câţiva paşi
înapoi. Lupoaica aştepta lângă puiul ei, înfruntându-i pe oameni, cu părul zbârlit şi scoţând
un mârâit adânc din gâtlej. Avea o expresie răutăcioasă şi schimonosită ameninţător -
chiar şi nasul i se încreţise de la vârf şi până la ochi de grozav ce mârâia. Apoi, unul din
oameni scoase un strigăt: „Kiche!" Era o exclamaţie de surprindere. Puiul simţi că mama
lui se face mică la auzul acestui strigăt.
„Kiche!" strigă omul din nou, de astă dată cu asprime şi cu autoritate.
Apoi puiul o văzu pe mama lui, lupoaica neînfricată, ghemuindu-se jos, până ce burta
îi atinse pământul, chelălăind, dând din coadă şi făcând semne de împăciuire. Puiul nu
putea pricepe. Era speriat. Teama de oameni îl năpădi iarăşi. Instinctul nu-l înşelase.
Mama lui o dovedise. Se supusese şi ea animalelor-oameni.
Omul care vorbise se îndreptă spre lupoaică. Îi puse mâna pe cap şi ea se ghemui mai
mult, şi nici nu muşcă, nici nu mârâi măcar. Ceilalţi oameni se apropiară, făcând roată în
jurul ei, punând mâna pe ea, lucru pe care lupoaica nu-l primi cu duşmănie. Oamenii erau
foarte agitaţi şi scoteau multe zgomote din gură. Aceste zgomote nu arătau să fie vreun
pericol - stabili puiul pe când se ghemuia lângă mama lui, mai zburlindu-se câteodată, dar
dându-şi toată silinţa să fie cât mai supus.
- Nu este ciudat - grăi un indian. Tatăl ei a fost lup. E adevărat că mama ei a fost
căţea; n-o lega oare fratele meu în pădure la fiecare trei nopţi în vremea împerecherii?
Aşa că tatăl lui Kiche a fost lup.
- Castor Cenuşiu, e un an de când a fugit - începu al doilea indian.
- Nu e ciudat, Limbă de Somon - răspunse Castor Cenuşiu. Era pe vremea foametei şi
carne pentru câini nu se găsea.
- A trăit printre lupi - zise al treilea indian.
- Aşa s-ar părea, Trei Acvile - răspunse Castor Cenuşiu, punând mâna pe pui - şi ăsta
este dovada.
Puiul mârâi puţin la atingerea mâinii şi aceasta se retrase ca să-l lovească. Puiul însă
îşi acoperi colţii şi se lăsă, supus, în timp ce mâna care veni din nou îl scarpină după
urechi, apoi în sus şi în jos pe spate.
- Asta este dovada - urmă Castor Cenuşiu. De bună seamă, Kiche e mama lui. Dar
tatăl lui a fost lup, aşa că în el e puţin câine şi mult lup. Colţii îi sunt albi şi Colţ Alb să-i fie
numele. Am zis. Este câinele meu. N-a fost Kiche câinele fratelui meu? Şi n-a murit fratele
meu?
Puiul, care primise astfel un nume pe lumea asta, zăcea şi aştepta. O vreme, animalele-oameni îşi continuară zgomotele lor din gură. Castor Cenuşiu scoase un cuţit
dintr-o teacă ce îi atârna pe după gât, intră în desiş şi tăie un băţ. Colţ Alb îl urmărea cu
privirea. Omul crestă băţul la cele două capete şi în crestături strânse nişte curele din piele
netăbăcită. O curea o legă în jurul gâtului lui Kiche. Apoi o duse spre un puiet de pin, în
jurul căruia legă cealaltă curea.
Colţ Alb o urmă şi se întinse lângă ea. Mâna lui Limbă de Somon veni spre el şi-l dădu
pe spate. Kiche privea îngrijorată. Colţ Alb simţi din nou că i se face frică. Nu-şi putu
stăpâni cu totul un mârâit, dar nu făcu nici o încercare să muşte. Mâna cu degetele
încovoiate şi răsfirate îl mângâie jucăuşă pe burtă, rostogolindu-l pe o parte şi pe alta. Aşa
cum zăcea el acolo pe spate, cu picioarele în sus, arăta caraghios şi stângaci. Şi pe
deasupra, era o poziţie care îl făcea să fie atât de neputincios, încât întreaga fire a lui Colţ
Alb se revoltă. Nu putea face însă nimic pentru a se apăra. Dacă acest animal-om ar fi vrut
să-i facă vreun rău, Colţ Alb ştia că n-ar fi putut scăpa. Cum ar fi putut să sară în lături
când stătea cu picioarele în aer? Dar supunerea îl făcu să-şi stăpânească frica şi se
mulţumi să mârâie încet. Nu-şi putuse opri acest mârâit, dar nici animalul-om nu-l lovi în
cap supărat. Ba mai mult încă, oricât de ciudat ar părea, Colţ Alb încercă o neînţeleasă
senzaţie de plăcere când mâna îl scarpină în sus şi în jos. Când îl rostogoli pe o parte,
încetă cu totul să mai mârâie, apoi, când degetele îl ciupiră de capătul de jos al urechii,
senzaţia plăcută crescu; iar când, după ce-l mângâie şi îl scărpină pentru ultima oară,
omul îi dădu pace şi plecă, lui Colţ Alb îi pierise orice urmă de frică. Avea să mai cunoască
de multe ori frica în relaţiile lui cu oamenii, dar era pentru el un semn că în cele din urmă
se va întovărăşi cu omul, fără să-i fie teamă.
După un timp, Colţ Alb auzi zgomote ciudate apropiindu-se. Le clasifică cu
repeziciune, deoarece le recunoscu numaidecât că sunt zgomote făcute de animalul-om.
Trecură câteva clipe şi întregul trib înşirat pe potecă pornise la drum. Erau mai mulţi
bărbaţi, multe femei şi copii, în total patruzeci de suflete, cărând cu toţii din greu lucruri de-
ale taberei. Erau şi mulţi câini; iar aceştia, cu excepţia căţeluşilor tineri, purtau şi ei poveri.
Pe spate, în saci legaţi strâns pe dedesubt, câinii duceau lucruri ce cântăreau între
douăzeci şi treizeci de pfunzi.
Colţ Alb nu mai văzuse niciodată câini, dar la vederea lor îşi dădu seama că sunt la fel
cu el, deosebiţi doar întrucâtva. Aceştia însă dădură dovadă că nu se deosebeau prea
mult de lup când îl descoperiră pe pui şi pe mama lui. Dădură năvală stârnind mare larmă.
Colţ Alb se zbârli, mârâi şi hăpăi înaintea valului de câini care se apropiau cu boturile
deschise; şi căzut sub ei, simţi în trup tăietura ascuţită a colţilor, muşcând şi sfâşiind el
însuşi picioarele şi burţile de deasupra-i. Se iscase mare larmă. Mai putu să audă şi
mârâitul lui Kiche în timp ce lupta pentru el, precum şi strigătele animalelor-oameni,
loviturile de bâtă date în trupuri şi chelălăitul de durere al câinilor loviţi.
Nu trecură decât câteva secunde până ce se ridică. Văzu animalele-oameni gonind
câinii cu bâta şi cu pietre, apărându-l şi scăpându-l de colţii cruzi ai celor ce erau la fel cu
el şi totuşi oarecum deosebiţi. Şi deşi nu avea cum să poată concepe limpede un lucru
atât de abstract cum este dreptatea, simţi totuşi, în felul lui, dreptatea animalelor-oameni şi
îi cunoscu drept ceea ce erau - făuritori de lege şi executorii ei. Îşi mai dădu seama de
puterea cu care aplicau ei legea. Spre deosebire de celelalte animale pe care le întâlnise
vreodată, ei nu muşcau şi nici nu înhăţau cu gheara. Ei îşi întăreau puterea vie cu puterea
lucrurilor neînsufleţite, şi aceste lucruri neînsufleţite le împlineau porunca. Astfel, beţe şi
pietre, mânuite de aceste fiinţe ciudate, zburau prin aer ca nişte făpturi vii, pricinuind
lovituri dureroase câinilor.
Pentru mintea lui, aceasta era o forţă neobişnuită, o putere de neînţeles,
supranaturală, o putere ca aceea a zeilor. Prin însăşi natura lui, Colţ Alb nu putea şti nimic
despre zei; în cel mai bun caz putea şti că există lucruri care erau dincolo de înţelegerea
lui; dar mirarea şi teama faţă de aceste animale-oameni semăna oarecum cu mirarea şi
teama omului la vederea vreunei făpturi cereşti, pe un vârf de munte, zvârlind trăsnete din amândouă mâinile asupra unei lumi uluite.
Ultimul dintre câini fusese gonit. Zarva se potolise iar Colţ Alb îşi linse rănile şi cugetă
asupra acestei prime experienţe a cruzimii de haită şi asupra cunoştinţei pe care o făcuse
cu haita.
Nu visase vreodată că seminţia lui era alcătuită din mai mulţi decât din chiorul, mama
lui şi el. Ei alcătuiau un soi aparte, şi aici descoperise deodată multe alte făpturi care erau
vădit la fel cu el. Simţi atunci o ciudată subconştienţă că aceştia, care îi semănau,
dăduseră năvală peste el încercând să-l extermine. Se mai înciuda şi că mama lui era
legată de un băţ, chiar dacă acest lucru îl făcuseră animalele-oameni, care erau
superioare. Mirosea a cursă, a robie. Totuşi despre cursă şi robie nu ştia nimic. Moştenise
libertatea de a rătăci, de a goni şi de a se întinde pe jos, oricât ar fi vrut; şi acum, această
libertate îi era încălcată.
Mişcările mamei lui se mărgineau la spaţiul pe care i-l îngăduia lungimea unui băţ, şi
de lungimea aceluiaşi băţ era şi el îngrădit, pentru că nu se simţea încă în stare să se
dezlipească de lângă mama lui.
Treaba asta nu-i plăcea. Şi nu-i plăcu nici când animalele-oameni se ridicară pornind-o
la drum, deoarece un animal-om, mic de stat, apucă celălalt capăt al băţului şi o trase pe
Kiche, captivă, în urma lui, iar după Kiche venea el, Colţ Alb, foarte tulburat şi necăjit de
această aventură în care nimerise.
O luară în josul văii râului, mult mai departe decât ajunsese vreodată Colţ Alb, până ce
dădură de capătul ei, în locul acela unde râul se vărsa în fluviul Mackenzie. Aici -unde
canoele erau puse la adăpost cocoţate pe nişte pari, şi unde erau rasteluri pentru uscarea
peştelui - se instala tabăra; şi Colţ Alb privi într-acolo uluit. Convingerea superiorităţii
acestor animale-oameni creştea în el clipă de clipă; o vedea în puterea lor asupra tuturor
acestor câini cu colţi ascuţiţi. Respirau forţă. Dar pentru puiul de lup mai grozavă era
puterea lor asupra celor neînsufleţite, capacitatea lor de a transmite mişcare lucrurilor
nemişcate, de a schimba însăşi faţa lumii. Mai ales acest lucru îl tulbura în mod deosebit.
Construirea unor schelete din nişte pari îi atrase luarea-aminte; totuşi nu reprezenta în
sine ceva atât de deosebit, deoarece era făcut de aceleaşi făpturi care aruncau beţe şi
pietre la distanţe mari. Dar când aceste schelete, acoperite cu scoarţe şi piei, se prefăcură
în tipii8
, Colţ Alb rămase uluit. Masa lor uriaşă îl impresiona. Se înălţau în juru-i de
pretutindeni, aidoma unor monstruoase forme vii ce creşteau repede. Ocupau mai toată
circumferinţa pe care o cuprindeau cu privirea. Ii era teamă de ele. Se profilau sinistru
deasupra lui; şi când adierea le clătina, imprimându-le uriaşe mişcări, el se chircea de
frică, cu ochii neîncrezători aţintiţi asupră-le, gata să sară în lături dacă acestea ar fi
încercat să se năpustească asupra lui.
Curând însă îi pieri toată frica ce o avea faţă de tipii. Văzu cum femeile şi copiii intrau
şi ieşeau nevătămaţi, îi văzu şi pe câini încercând adesea să intre, fiind alungaţi cu ocări şi
pietre. Într-un răstimp plecă de lângă Kiche şi se târî cu luare-aminte spre peretele tipiei
celei mai apropiate. Îl împingea curiozitatea creşterii - nevoia de a învăţa, de a trăi şi de a
face toate acele lucruri care îi serveau drept experienţă. Ultimii centimetri până la peretele
tipiei îi străbătu târându-se cu o încetineală obositoare şi cu mare grijă. Întâmplările din
acea zi îl făcuseră să se aştepte ca necunoscutul să se mai manifeste în chipurile cele
mai; uluitoare şi de necrezut. În cele din urmă, nasul atinse pânza tipiei. Aşteptă. Nu se
întâmplă nimic. Apoi mirosi ciudata ţesătură, îmbibată cu miros de om. O apucă cu colţii şi
trase încet. Nu se întâmplă iarăşi nimic, deşi părţile alăturate ale tipiei se mişcară. Trase
mai tare. Pânza se mişcă şi ea mai tare. Era minunat. Trase şi mai tare, o dată şi încă o
dată, până ce întreaga tipie începu să se clatine. Un ţipăt ascuţit al unei squaw9
dinăuntru
îl făcu s-o tulească degrabă spre mama lui. Dar din acea clipă nu se mai sperie de grupul
de tipii care se profilau în zare. O clipă mai târziu plecă din nou de lângă mama lui. Băţul ei era legat de un ţăruş înfipt
în pământ şi nu-l putea urma. Un căţeluş ceva mai mare şi mai vârstnic decât el se
apropie încet, cu un aer îngâmfat şi războinic. Numele acestui căţeluş - după cum avea să
audă mai târziu Colţ Alb - era Lip-Lip. Era un căţeluş ce căpătase o experienţă în luptele
cu alţi căţei şi părea fanfaron.
Lip-Lip era de aceeaşi speţă cu Colţ Alb, dar, fiind un căţelandru, nu părea periculos,
aşa încât Colţ Alb se pregăti să-l primească prietenos. Când însă străinul începu să
păşească ţeapăn, arătându-şi colţii, Colţ Alb înţepeni şi el şi, la rându-i, îi arătă colţii. Îşi
dădură ocol pe jumătate, măsurându-se unul pe altul, mârâind şi zbârlindu-se. Treaba asta
dură câteva minute şi lui Colţ Alb începu să-i facă plăcere de parcă ar fi fost o joacă. Dar
Lip-Lip sări deodată deasupra lui cu o iuţeală puţin obişnuită, îl muşcă cu putere şi se
dădu înapoi. Simţi muşcătura în umărul ce-i mai fusese o dată rănit de râs şi-l duru adânc,
până la os. Surprinderea şi durerea îl făcură pe Colţ Alb să chelălăiască, dar în clipa
următoare se năpusti furios asupra lui Lip-Lip, muşcându-l cu patimă.
Lip-Lip trăise însă în tabără şi luase parte la multe bătălii de-ale căţeilor. Colţişorii lui
ascuţiţi îl încercară pe noul venit de trei ori, de patru ori, de şase ori, până ce Colţ Alb,
gemând fără ruşine, se refugie lângă maică-sa, căutând apărare. Era prima din multele
bătălii pe care avea să le dea cu Lip-Lip, pentru că de la bun început au fost duşmani,
născuţi să fie aşa, cu firi sortite mereu să se ciocnească.
Kiche îl linse mângâietor, încercând să-l facă să rămână lângă ea, dar curiozitatea lui
era nesfârşită, şi câteva clipe mai târziu o porni într-o nouă căutare. Dădu peste unul din
animalele-oameni, Castor Cenuşiu, care sta pe vine şi făcea ceva cu nişte beţe şi muşchi
uscat, împrăştiate în faţa lui pe pământ. Colţ Alb se apropie şi începu să-l urmărească.
Castor Cenuşiu scoase din gură nişte sunete pe care el, nesocotindu-le potrivnice, se
apropie şi mai mult.
Femei şi copii îi aduceau lui Castor Cenuşiu beţe şi crengi. Fără îndoială că era o
treabă însemnată. Colţ Alb deveni atât de curios, încât se apropie până ce atinse
genunchiul lui Castor Cenuşiu, uitând că acesta era un animal-om grozav. Deodată zări
ceva ciudat, ca o ceaţă începând se crească din beţe şi din muşchi sub mâinile lui Castor
Cenuşiu. Apoi, chiar printre beţe, se ivi ceva viu, ceva care se încolăcea şi se întorcea şi
care avea o culoare la fel cu a soarelui de pe cer. Colţ Alb nu ştia nimic despre foc. Îl
atrăgea însă tot aşa cum lumina din gaura vizuinii îl atrăsese când nu era decât un pui.
Făcu alţi câţiva paşi, târându-se spre flacără. Îl auzi pe Castor Cenuşiu chicotind la el şi
pricepu că nici sunetul acesta nu-i era potrivnic. Apoi nasul lui atinse focul şi în aceeaşi
clipă îşi scoase micuţa lui limbă, întinzând-o spre el.
O clipă rămase paralizat. Necunoscutul, care pândea în mijlocul betelor şi muşchiului,
îl apucase cu cruzime de nas. Se târî înapoi, izbucnind într-o explozie înnebunită de
scâncete. La auzul acestora Kiche, priponită de băţul ei, începu să se zbată, să mârâie şi
să se înfurie teribil că nu-i putea veni în ajutor. Dar Castor Cenuşiu izbucni în hohote de
râs, lovindu-şi coapsele şi povesti întregii tabere păţania, până ce toţi începură să râdă în
hohote. Colţ Alb însă se aşeză câineşte şi începu să plângă, să plângă - o fiinţă mică şi
părăsită, vrednică de milă în mijlocul animalelor-oameni.
Era cea mai mare suferinţă pe care o cunoscuse vreodată. Şi nasul şi limba îi fuseseră
pârlite de vietatea aceea de culoarea soarelui, care crescuse sub mâinile lui Castor
Cenuşiu. Plânse şi plânse fără întrerupere, şi fiecare scâncet de-al lui era salutat cu
hohote de râs de animalele-oameni. Încercă să-şi aline durerea de la nas cu limba, dar şi
limba îi era arsă, şi cele două suferinţe alăturate îl făceau să sufere şi mai mult, aşa că
plânse mai departe, mai disperat şi mai descurajat ca oricând.
Apoi îl cuprinse ruşinea. Cunoscu râsul şi înţelesul lui. Nu ne este dat nouă să ştim
cum ajung unele animale să cunoască râsul şi să-şi dea seama când se râde de ele; dar
tocmai în felul acesta află şi Colţ Alb ce e râsul. Se ruşină că animalele-oameni râdeau de
el. Se întoarse şi o luă la fugă, nu din cauza suferinţei pricinuite de foc, ci a râsului care-i răzbise chiar mai adânc în suflet, rănindu-l. Şi se refugie la Kiche - care şedea cuprinsă de
furie la capătul băţului, de parcă ar fi fost un animal turbat - Kiche, singura făptură din
lumea asta care nu râdea de el.
Se însera şi apoi se lăsă noaptea, iar Colţ Alb zăcea lângă mama lui. Nasul şi limba îl
mai dureau, dar pe el îl frământa un necaz mai mare. Îi era dor.
Simţea un gol, nevoia de linişte şi de pacea râului şi a văgăunii de acolo, de pe
povârniş. Viaţa devenise prea populată. Erau atât de multe animale-oameni, bărbaţi, femei
şi copii, care făceau zgomot şi se ciorovăiau. Mai erau şi câinii care se hărţuiau veşnic şi
se hârjoneau între ei, provocând atâta larmă şi nelinişte. Singurătatea odihnitoare a vieţii
cunoscute de el până atunci se dusese. Aici, chiar şi aerul fremăta de viaţă. Bolborosea şi
bâzâia fără întrerupere. Schimbându-şi necontenit intensitatea şi variind brusc tonurile, îi
călca pe nervi şi-i chinuia simţurile, enervându-l, neliniştindu-l şi hărţuindu-l cu necontenita
ameninţare a întâmplării.
Urmări animalele-oameni mergând de colo-colo şi în jurul taberei. Colţ Alb privea
animalele-oameni oarecum în felul în care oamenii îi privesc pe zeii pe care şi-i făuresc.
Erau făpturi superioare, adevăraţi zei. Pentru mintea lui slabă, ei erau făcători de minuni,
precum zeii, în ochii oamenilor. Erau făpturi superioare, posedând tot felul de forţe
necunoscute şi de necrezut, stăpânitori ai celor însufleţite şi neînsufleţite, făcându-le pe
cele mişcătoare să-i asculte şi dând mişcare celor nemişcate, făcând să se nască viaţă, o
viaţă de culoarea soarelui şi muşcătoare, alcătuită din muşchi şi lemn mort. Erau meşterii
focului! Erau zei!