Colț Alb

III Proscrisul

Lip-Lip continua să-i amărască zilele lui Colţ Alb până într-atât, încât îl făcu mai rău şi
mai crud decât îi era felul. Sălbăticia făcea parte din structura lui, dar o sălbăticie atât de
mare era peste poate. Ajunsese de pomină răutatea lui chiar şi printre animalele-oameni.
Ori de câte ori în tabără se stârnea agitaţie şi zarvă, bătaie şi ciorovăială sau vreo femeie
se văita că s-a furat vreo bucată de carne, bănuielile cădeau asupra lui Colţ Alb şi de
obicei chiar aşa era. Nici nu se mai osteneau să caute pricina purtării lui. Veneau doar
efectele, şi ele erau rele. Devenise un făţarnic şi un hoţ, un încurcă-lume, unul care isca
mereu zarvă; şi pe când pândea nişte femei mâniate, fiind cu ochii în patru, gata să se
ferească de vreun proiectil aruncat la iuţeală, acestea îi spuseseră în faţă că e un lup, că
nu merita decât ocară şi că o s-o sfârşească rău.
Se simţi un proscris în mijlocul taberei mişunând de lume. Toţi căţeii erau de partea lui
Lip-Lip. Între Colţ Alb şi ei era o deosebire. Simţeau poate sămânţa sălbatică din el şi
instinctiv îi arătau duşmănia pe care câinele domestic o are pentru lup. Dar oricum ar fi
fost, în această persecuţie, ei i se alăturară lui Lip-Lip. Şi o dată ce se declarară împotriva
lui Colţ Alb, găsiră destule motive să continue să i se arate potrivnici. Fiecare în parte şi
toţi laolaltă îi simţeau din când în când colţii şi, spre cinstea lui, Colţ Alb mai mult dădea
decât primea. Pe mulţi dintre ei îi putea bate când se lupta cu fiecare în parte; dar lupta cu
câte unul singur nu prea îi era hărăzită. Începutul unei asemenea lupte era un semnal
pentru toţi căţeii din tabără să alerge şi să se năpustească asupra lui.
Din această prigonire a haitei învăţă două lucruri importante; cum să se ferească într-o
luptă de masă dusă împotriva lui şi cum să dea lovituri cât mai dăunătoare şi într-un timp
cât mai scurt atunci când lupta se ducea în doi. Să te poţi ţine bine pe picioare în mijlocul
unei mase potrivnice ţie, este o chestiune de viaţă şi de moarte, şi lucrul acesta Colţ Alb îl
învăţă din plin. Ajunse aproape ca o pisică în îndemânarea lui de a se ţine pe picioare.
Chiar când câinii cei mari îl izbeau acum cu trupurile lor grele, fie dinapoi, fie din lături, şi
de era dat înapoi sau într-o parte, azvârlit în sus sau lunecat pe pământ, el avea
întotdeauna picioarele sub el şi labele în jos, spre ţărâna mumă.
Când câinii se încaieră, au obiceiul să facă o introducere la adevărata luptă - să mârâie, să se zburlească şi să păşească băţoşi. Dar Colţ Alb învăţă să treacă peste
aceste introduceri. Orice întârziere însemna să-şi ridice împotrivă pe toţi ceilalţi căţei.
Trebuia să acţioneze iute şi apoi s-o tulească. Astfel învăţă să nu-şi trădeze intenţiile; se
năpustea, muşca şi sfâşia pe loc, fără de veste, înainte ca duşmanul să-l poată întâmpina.
În felul acesta pricinuia de la început răni grele. De asemenea învăţă cât preţuieşte
elementul surpriză. Un câine luat prin surprindere, cu grumazul despicat sau cu urechea
făcută fâşii, înainte de a-şi fi dat seama ce se petrece, era pe jumătate bătut.
Mai mult, era nespus de uşor să dai peste cap un câine luat prin surprindere; iar un
câine dat peste cap îşi arată întotdeauna, pentru o clipă, partea moale de dedesubtul
gâtului - punctul vulnerabil unde trebuia lovit pentru a-i curma viaţa. Colţ Alb cunoştea
acest punct. Moştenise învăţătura asta de-a dreptul de la şirul de generaţii de lupi care au
vânat. Şi aşa se întâmplă că metoda pe care o folosea Colţ Alb când lua ofensiva era
următoarea: întâi să găsească un căţel singur; al doilea, să-l ia prin surprindere şi să-l dea
peste cap; al treilea, să-i înfigă colţii în locul moale al gâtlejului.
Nefiind încă destul de dezvoltat, fălcile lui nu erau destul de mari şi nici îndeajuns de
puternice, ca atacul dat la gâtlej să fie mortal; dar mulţi căţei se învârteau prin jurul taberei
cu gâtlejurile sfâşiate, mărturie a intenţiilor lui Colţ Alb. Şi într-o bună zi, prinzând pe unul
din duşmani singur la marginea pădurii, îl tăvăli de mai multe ori şi, năpustindu-se la
gâtlejul lui, izbuti să-i taie vâna mare, lăsând să i se scurgă viaţa din trup. În noaptea
aceea se făcu mare zarvă. Fusese văzut şi vestea ajunsese la urechile stăpânului câinelui
pe care îl ucisese. Femeile începură să-şi amintească de toate bucăţile de carne furate şi
nenumărate glasuri mânioase îl asaltară pe Castor Cenuşiu. El păzi însă cu hotărâre uşa
tipiei sale, unde îl adusese pe vinovat, şi se împotrivi răzbunării pe care tovarăşii lui de trib
i-o cereau.
Colţ Alb ajunsese urât de oameni şi de câini. În această perioadă a dezvoltării lui nu
avu nici o clipă de siguranţă. Colţii tuturor câinilor, mâinile tuturor oamenilor îl urmăreau.
Era primit cu mârâituri de cei de o seamă cu el şi cu blesteme şi pietre de către zeii lui.
Trăia în încordare. Şedea întotdeauna strunit, gata de atac, ferindu-se să nu fie atacat, cu
ochii cercetând să nu fie atins de vreun proiectil picat din senin şi fără de veste, gata să
acţioneze cu repeziciune şi cu sânge rece, să se năpustească cu colţii fulgerând sau să
sară în lături cu un mârâit ameninţător.
Cât despre mârâit, putea să mârâie mai straşnic decât oricare câine, tânăr sau bătrân,
din tabără. Scopul mârâitului e să previi sau să sperii şi trebuie chibzuinţă ca să ştii să-l
foloseşti. Colţ Alb ştia când şi cum să-l folosească. Şi în mârâitul lui, el punea tot ce se
putea închipui mai nărăvit, mai rău şi mai cumplit. Cu botul încreţit de spasme continue, cu
părul zbârlit în valuri nesfârşite, cu limba repezită în afară şi înapoi, ca un şarpe roşu,
ţinându-şi urechile pleoştite, iar ochii scăpărându-i de ură, cu buzele încreţite şi strânse, cu
colţii descoperiţi şi cu bale la gură, el putea sili aproape pe oricare atacator să se
oprească. Şi o astfel de oprire trecătoare, atunci când era luat prin surprindere, îi dădea un
răgaz hotărâtor, în care timp putea să se gândească şi să hotărască ce are de făcut. Dar
adesea, o pauză astfel câştigată se prelungea până ce ducea la o oprire totală a atacului.
Şi nu puţini erau câinii mari în faţa cărora mârâitul îi dădea lui Colţ Alb posibilitatea să bată
în retragere în chip onorabil.
Cum era surghiunit de haită, el o făcea să plătească prin apucăturile lui sângeroase şi
deosebit de eficace, pentru toată persecuţia îndurată. Nefiindu-i îngăduit să meargă cu ea,
ciudata stare de lucruri făcea ca nici un membru al haitei să nu umble de unul singur. Colţ
Alb n-ar fi îngăduit. Din pricina tacticii lui, de hărţuială şi pândă, căţeilor le era frică să
umble singuri. Cu excepţia lui Lip-Lip, se vedeau siliţi să se strângă laolaltă pentru a se
apăra unii pe alţii împotriva cumplitului duşman pe care şi-l făcuseră. Un căţel singuratic
pe malul râului era ca şi mort, sau ridica toată tabăra cu urletele sfâşietoare de durere şi
deznădejde pe care le scotea fugind de puiul de lup care-l pândea.
Dar represaliile lui Colţ Alb nu încetară nici atunci când căţeii învăţară bine că trebuie să stea laolaltă. Îi ataca când îi vedea singuri, iar ei îl atacau în bandă. Era de ajuns să-l
vadă, ca să se năpustească după el. În astfel de împrejurări, sprinteneala lui îl punea la
adăpost. Dar vai de câinele care îşi întrecea tovarăşii într-o asemenea urmărire! Colţ Alb
învăţase să se întoarcă brusc împotriva urmăritorului care fugea în fruntea haitei şi să-l
sfâşie înainte ca ceilalţi să-l ajungă. Acest lucru se întâmpla foarte adesea, pentru că,
odată porniţi pe urmele lui, câinii erau pe cale să-şi uite de ei în toiul fugărelii, în timp ce lui
Colţ Alb aşa ceva nu i se întâmplase niciodată. Aruncând din goană priviri în urmă, el era
totdeauna gata să-l sucească şi să-l răstoarne pe mult zelosul urmăritor care îşi întrecea
tovarăşii.
Căţeii sunt făcuţi să se zbenguiască, şi împrejurările îi ajutară să-şi realizeze jocul în
această imitaţie de război. Şi aşa, vânătoarea după Colţ Alb ajunse principala lor distracţie -
o distracţie mai ales ucigătoare şi întotdeauna serioasă. Pe de altă parte, fiind cel mai iute
de picior, lui Colţ Alb nu-i era teamă să se aventureze oriunde. Pe când o tot aştepta
zadarnic pe mama lui să se întoarcă, nu o dată făcuse haita să-l gonească cu sălbăticie
prin pădurile învecinate. Dar întotdeauna haita îi pierdea urma. Zgomotul şi lătrăturile îi
vesteau prezenţa ei tot timpul cât el gonea singur, cu paşi catifelaţi, în tăcere, o umbră
mişcătoare printre copaci, tot aşa cum făcuseră şi tatăl şi mama lui. De altfel avea legături
mai strânse cu wildul decât ceilalţi căţei şi cunoştea mai multe din secretele şi şiretlicurile
acestuia. Unul din şiretlicurile lui favorite era să-şi piardă urma în apa curgătoare şi apoi să
stea culcat în tăcere, într-un desiş apropiat, în timp ce urletele lor buimăcite hăuleau în
juru-i.
Urât de ai lui şi de oameni, neîmblânzit şi încolţit fără preget, el însuşi războindu-se
fără încetare, Colt Alb se dezvoltă repede şi unilateral. Nu se afla într-un mediu propice
pentru blândeţe şi iubire. Nu avea nici cea mai vagă licărire de aşa ceva. Legea pe care o
învăţase era să dea ascultare celui puternic şi să-l asuprească pe cel slab. Castor Cenuşiu
era zeu şi puternic. De aceea Colţ Alb îi dădea ascultare. Dar câinele mai tânăr sau mai
mic decât el era slab, ceva ce trebuia nimicit. Dezvoltarea lui se vădea, aşadar, înclinată
spre forţă. Pentru a face faţă primejdiei statornice de a fi lovit şi chiar ucis, înclinarea lui
spre jaf şi apărare se dezvolta necuvenit de mult. Era mai iute în mişcări decât ceilalţi
câini, mai repede de picior, mai iscusit, mai înverşunat, mai mlădios, mai zvelt, cu muşchi
şi tendoane de oţel, mai rezistent, mai crud, mai sălbatic şi mai vioi. Trebuia să fie astfel
pentru că altminteri n-ar fi putut ţine piept şi nici supravieţui mediului potrivnic în care trăia.