Colț Alb

III Urletul foamei

Ziua începu cu bine. Nu pierduseră peste noapte nici un câine şi cei doi oameni o
porniră mai departe la drum, cu sufletul uşor, prin tăcere, beznă şi frig. Bill părea că îşi
uitase presimţirile rele din seara trecută, şi când pe la amiază câinii răsturnară sania la un
hârtop, el se porni pe glume.
Se produse o învălmăşeală supărătoare. Sania, prinsă între un trunchi de copac şi o
stâncă uriaşă, rămăsese cu fundul în sus. Pentru a ieşi din încurcătură, se văzură nevoiţi
să deshame câinii. Amândoi erau aplecaţi peste sanie, încercând s-o întoarcă, când Henry
îl zări pe Ureche Tăiată rupând-o la fugă.
- La mine, Ureche Tăiată! strigă el, ridicându-se şi uitându-se după câine.
Dar Ureche Tăiată o zbughi, lăsându-şi urmele pe zăpadă, iar ceva mai departe, pe
pârtie, înapoia lor, îl aştepta lupoaica. Când ajunse însă aproape de ea, Ureche Tăiată
deveni brusc mai prevăzător. Îşi încetini mersul, înaintând cu paşi mărunţi, apoi se opri. O
privi cu luare-aminte şi cu neîncredere, şi totuşi plin de dorinţe. Părea că lupoaica îi
zâmbeşte, arătându-i colţii mai degrabă cu bunăvoinţă decât cu vrăjmăşie. Făcu, jucăuşă,
câţiva paşi spre el, apoi se opri. Ureche Tăiată se apropie de ea, încă neîncrezător şi
prudent, ţinându-şi coada în sus, urechile ciulite şi capul ridicat.
Se dădu şi mai aproape, încercând să ajungă bot în bot, dar ea se dădu înapoi
sprintenă şi sfioasă. Cum făcea el un pas înainte, ea se retrăgea. Pas cu pas, îl ademeni
departe de tovărăşia oamenilor, care-i dădea siguranţă. Deodată, ca străbătut de o vagă
presimţire, Ureche Tăiată aruncă o privire înapoi spre sania răsturnată, spre ceilalţi câini
din atelaj şi spre cei doi oameni care îl strigau.
Orice idee i-ar fi încolţit însă în minte, lupoaica i-o spulbera pe dată înaintând spre el,
întinzându-şi botul pentru o clipă, retrăgându-se apoi sfioasă de cum începea el să înainteze.
Între timp, Bill îşi aminti de puşcă. Dar era prinsă sub sania răsturnată şi, în vreme ce
Henry îl ajuta să întoarcă încărcătura, Ureche Tăiată şi lupoaica ajunseseră prea aproape
unul de altul şi prea departe de ei ca să poată risca un glonţ.
Când Ureche Tăiată îşi dădu seama de greşeală, era prea târziu. Înainte de a pricepe
care este cauza, cei doi îl văzură întorcându-se şi luând-o la fugă înapoi spre ei. După
aceea zăriră o duzină de lupi jigăriţi şi cenuşii care goneau prin zăpadă, venind de-a
curmezişul pârtiei, ca să-i taie retragerea. Pe dată pieriră şi sfiala şi voia bună a lupoaicei.
Scoţând un urlet, ea se năpusti asupra lui Ureche Tăiată, care o împinse cu umărul, dar
cum retragerea îi era tăiată şi mai dorea încă să ajungă la sanie, îşi schimbă drumul,
încercând să facă un ocol. Apăreau tot mai mulţi lupi, care se alăturau urmăririi. Lupoaica
se ţinea după el la distanţă doar de un salt şi-l urmărea de una singură.
- Unde te duci? îl întrebă Henry pe tovarăşul său, apucându-l de braţ.
Bill îl dădu la o parte.
- Nu mai pot să îndur asta - zise el. Dacă o să le vin de hac, n-o să ne mai înhaţe nici
un câine.
Cu arma în mână, el se înfundă în desişul care străjuia pârtia. Era limpede ce avea de
gând să facă. Luând sania ca centru al cercului pe care îl descria Ureche Tăiată, Bill
plănuia să taie acest cerc într-un punct, înaintea urmăritorilor. Cu puşca în mâna, în plină
zi, Bill ar fi fost în stare să vâre lupilor spaima în oase şi să-şi salveze câinele.
- Hei, Bill! îi strigă Henry din urmă. Bagă de seamă! Dacă nu merge, las-o baltă!
Henry se aşeză pe sanie, urmărindu-l cu privirea. Nu-i mai rămăsese altceva de făcut.
Pe Bill îl pierduse din vedere, îl zărea însă în răstimpuri pe Ureche Tăiată, apărând şi
dispărând prin desişuri şi printre molifţi. Henry găsea că situaţia e deznădăjduită. Câinele
îşi dădea bine seama de primejdie, dar continua să fugă, descriind un cerc tot mai larg, în
timp ce haita de lupi alerga înlăuntrul acestui cerc, descriind altul mai mic. Era zadarnic
să-ţi închipui că Ureche Tăiată ar fi putut depăşi urmăritorii atât de mult, încât să taie
cercul pe care îl descriau lupii, înaintea acestora, şi să ajungă la sanie.
Cele două cercuri se apropiau cu repeziciune.
Henry ştia că undeva, prin zăpezile acelea, într-un loc pe care desişurile şi arborii îl
ascundeau, haita, Ureche Tăiată şi Bill erau pe punctul de a se întâlni. Totul se petrecu
prea repede, cu mult mai repede decât se aşteptase. Auzi o împuşcătură, şi alte două,
trase una după alta, şi înţelese că Bill şi-a terminat muniţia. Auzi apoi larmă multă, urlete şi
schelălăieli. Recunoscu urletul de durere şi de spaimă al lui Ureche Tăiată şi auzi un urlet
de lup, un urlet de animal rănit. Şi aceasta a fost totul. Urletele se curmară. Schelălăitul se
stinse în depărtare. Liniştea se aşternu din nou peste ţinutul însingurat.
Henry rămase mult timp aşezat pe sanie. Nu mai simţea nevoia să se ducă să vadă ce
s-a întâmplat; ştia şi aşa, ca şi cum totul s-ar fi petrecut sub ochii lui. La un moment dat se
ridică brusc şi apucă repede securea de sub legături. Dar căzu din nou pe gânduri şi
rămase aşa vreme îndelungată, în timp ce câinii - mai rămăseseră doar doi - se ghemuiau
tremurând la picioarele lui.
În cele din urmă se ridică în silă de pe sanie, lipsit de orice vlagă, şi începu să înhame
câinii. Îşi trecu o funie peste umăr şi se înhămă alături de ei. Nu izbuti să ajungă prea
departe. La prima umbră a întunericului se grăbi să aşeze tabăra, având grijă să adune cât
mai multe lemne de foc. Dădu de mâncare câinilor. Îşi pregăti şi lui cina, apoi îşi aşternu
culcuşul în apropierea focului.
Nu avu însă parte să se bucure de somn. Nu apucase să închidă ochii, că lupii se
apropiară atât de mult, încât nu se mai putea simţi în siguranţă. Ca să-i vadă, nu trebuia
să mai facă nici o sforţare. Erau strânşi în jurul lui şi al focului, formând un cerc îngust, iar
la lumina flăcărilor îi vedea fără greutate stând, care întinşi pe jos, care în picioare, care
târându-se înainte pe burtă sau dând târcoale; unii chiar dormeau. Ici şi colo putea să
desluşească câte unul încovrigat în zăpadă, ca un câine, bucurându-se de somnul care lui nu-i era hărăzit.
Întreţinu foc straşnic, pentru că ştia că numai el stătea între carnea trupului său şi colţii
lor flămânzi. Cei doi câini se lipiseră de el, de o parte şi de alta a lui, căutând apărare,
urlând, chelălăind, şi mârâind cu disperare ori de câte ori vreun lup se apropia mai mult ca
de obicei. În astfel de clipe, când câinii începeau să mârâie, întregul cerc era cuprins de
agitaţie şi lupii veneau până la picioarele lor, încercând să înainteze şi formând un cor de
urlete şi gemete lacome. Apoi cercul se culca din nou şi, ici-colo, câte un lup reîncepea să
picotească.
Dar cercul avea tendinţa de a se strânge mereu în jurul lui. Pas cu pas, centimetru cu
centimetru, un lup târându-se ici, altul - dincolo, cercul se strângea, până ce fiarele
ajungeau la un salt de el. Atunci Henry lua din foc cioturi aprinse şi azvârlea cu ele în
haită. Urmarea era întotdeauna o retragere grăbită, însoţită de urlete furioase şi de
mârâituri speriate ori de câte ori câte un ciot bine ţintit nimerea şi pârlea blana vreunei
fiare prea cutezătoare.
Zorile îl găsiră cu privirea rătăcită, frânt de oboseală, cu ochii holbaţi de nesomn. Îşi
găti micul dejun încă pe întuneric şi la nouă, când o dată cu lumina zilei haita de lupi se
retrase, începu să-şi pună în aplicare planul pe care şi-l făurise în nesfârşitele ore ale
nopţii. Tăie câţiva brazi tineri, îi aşeză în cruce şi construi o schelă, legând-o sus de
trunchiurile arborilor. Folosi legăturile săniei drept frânghie de tras şi, cu ajutorul câinilor,
sui sicriul pe schelă.
- Pe Bill l-au mâncat şi poate că or să mă mănânce şi pe mine, dar de tine e sigur că
nu se vor atinge, tinere - spuse el, adresându-se trupului neînsufleţit din mormântul
cocoţat în copac.
Apoi o porni la drum, alături de sania care, uşoară, sălta în urma celor doi câini ce se
arătau foarte ascultători; ştiau şi ei la fel de bine că, dacă ajung la Fortul Mc. Gurry, sunt în
siguranţă. Acum lupii îi urmăreau şi mai făţiş; mergeau calm în urma lor, înşirându-se de o
parte şi de alta, cu limbile lor roşii atârnând; pe sub piele li se vedeau coastele ce unduiau
la fiecare mişcare. Erau foarte slabi, păreau nişte saci de piele întinşi pe o ramă de oase,
cu nişte coarde drept muşchi - atât de slabi, încât era de mirare că se mai ţin pe picioare şi
nu se prăbuşesc de-a dreptul în zăpadă.
Nu cuteză să mai meargă până la căderea nopţii. La amiază, soarele nu numai că
încinse orizontul spre sud, dar partea de sus a cercului său, palidă şi aurie, apăru
deasupra orizontului. Henry luă aceasta drept un semn bun. Ziua creştea. Se întorcea
soarele. Dar cum se stinse mângâierea luminii, el îşi aşeză tabăra. Mai rămâneau câteva
ceasuri de lumină cenuşie până la asfinţitul întunecat, pe care Henry le folosi ca să-şi facă
o provizie zdravănă de lemne de foc.
O dată cu noaptea veni şi groaza. Nu numai că lupii, lihniţi, deveniră şi mai îndrăzneţi,
dar începu să se facă simţită şi lipsa de odihnă. Aţipi fără voie, ghemuindu-se lângă foc,
cu păturile pe umeri şi cu securea între picioare. De o parte şi de alta, cei doi câini se
înghesuiau în el. Deodată se trezi şi văzu în faţa lui, la câţiva paşi, un lup mare, cenuşiu,
unul din cei mai mari din haită. Şi în timp ce-l privea, fiara se întinse tacticoasă, ca un
câine leneş, căscându-i drept în faţă, cu o privire posesivă, ca şi cum într-adevăr n-ar fi
fost decât o mâncare pe care o lăsase pe mai târziu, dar pe care curând avea s-o înfulece.
Întreaga haită arăta aceeaşi siguranţă. Numără chiar vreo douăzeci de lupi, care îl
priveau flămânzi sau dormeau liniştiţi în zăpadă. Îi aminteau de nişte copii strânşi în jurul
unei mese, aşteptând doar să li se dea voie să mănânce, şi el era mâncarea! Se întreba
cum şi când va începe ospăţul.
Pe când îngrămădea lemne pe foc, îşi descoperi o admiraţie pentru propriul său trup,
o admiraţie pe care n-o mai simţise nicicând; îşi urmări muşchii în mişcare şi privi cu
interes mecanismul ingenios al degetelor. Îşi îndoi degetele încet, de mai multe ori, la
lumina focului, mai întâi unul câte unul, apoi toate deodată, întinzându-le sau mişcându-le
repede, ca pentru a apuca ceva. Studie conformaţia unghiilor şi se ciupi tare de vârful degetelor, apoi încet, măsurând durata senzaţiei nervoase. Îl fascină acest lucru şi
deodată începu să-şi preţuiască propria carne, atât de minunat alcătuită. Aruncă o privire
plină de teamă spre cercul de lupi care îl înconjura, aşteptându-l, şi îi fulgeră prin minte că
minunatul lui trup, carnea aceasta vie, nu era decât vânat, prada unor animale hrăpăreţe,
care trebuia să fie sfâşiată cu colţii lor flămânzi, să le slujească să-şi ţină zilele, aşa cum
de atâtea ori, elanul sau iepurele servesc acestui scop.
Se trezi dintr-o aţipeală pe jumătate coşmar şi zări în faţa lui pe lupoaica cea roşcată.
Şedea în zăpadă, la nu mai mult de şase picioare de el, privindu-l lacomă. Cei doi câini
schelălăiau şi mârâiau la picioarele lui, dar ea nu le dădea nici o atenţie. Îl fixa pe om, şi o
bună bucată de vreme îi întoarse şi el privirile. În ochii ei nu era nimic ameninţător, ci doar
o mare încordare; omul ştia însă că această încordare răspundea unei foame tot atât de
mari. Pentru ea, omul acesta era hrana şi, văzându-l, i se trezise senzaţia gustativă. Gura i
se deschise, începură să-i curgă bale şi se linse pe bot cu plăcere la gândul ospăţului ce
va urma.
Îl trecu un fior de spaimă. Luă repede un ciot aprins să-l zvârle în lupoaică. Dar abia îl
atinse şi, înainte ca degetele să i se fi încleştat pe proiectil, lupoaica făcu un salt înapoi,
punându-se la adăpost; omul îşi dădu seama că era obişnuită să se arunce cu lucruri în
ea. Sărise înapoi, mârâind şi arătându-şi colţii albi până la rădăcină; apoi, încordarea îi
dispăru făcând loc unei ferocităţi carnivore care-l cutremură de spaimă. Privi la mâna în
care avea ciotul aprins, remarcând delicata ingeniozitate a degetelor care îl ţineau, cum se
deprindeau ele cu toate asperităţile de pe suprafaţa acestuia, încolăcindu-se deasupra,
dedesubtul şi în jurul lemnului aspru, pe când degetul mic, fiind prea aproape de partea
care ardea, simţind durerea, se retrăsese automat de lângă căldura vătămătoare către un
loc mai rece; şi în aceeaşi clipă i se păru că vede aceste degete, simţitoare şi delicate,
sfârtecate de colţii albi ai lupoaicei. Niciodată nu-şi iubise trupul atât de mult ca acum când
existenţa lui era atât de nesigură.
Cât a fost noaptea de lungă, n-a făcut altceva decât să alunge haita flămândă,
aruncând în ea cu cioturi aprinse. Ori de câte ori îl fura somnul, câinii îl trezeau cu
schelălăielile şi mârâiturile lor. În sfârşit se făcu ziuă, dar pentru prima dată lumina ei nu
izbuti să-i mai împrăştie pe lupi. În zadar îi aştepta omul să plece. Rămaseră pe loc,
înconjurându-l şi pe el, şi focul şi arătând o aroganţă posesivă care îi zdruncină curajul
dobândit o dată cu ivirea zorilor.
Făcu o încercare desperată să pornească la drum. În clipa în care părăsi pavăza
focului, cel mai îndrăzneţ dintre lupi se năpusti spre el, dar saltul fusese prea scurt. Scăpă
sărind înapoi, în timp ce fălcile lupului clămpăniră la numai un lat de palmă de şoldul lui.
Restul haitei se ridicase, năpustindu-se asupra lui. Trebui să arunce cu ciotul aprins în
dreapta şi în stânga pentru a-i putea alunga la o distanţă respectabilă.
Nici în plină zi nu mai îndrăzni să părăsească focul pentru a tăia alte lemne. La
douăzeci de paşi de el se înălţa un molift uscat. Îşi petrecu jumătate din zi pentru a-şi
întinde focul până la copac, ţinând necontenit o jumătate de duzină de cioturi aprinse, gata
să le arunce în duşmani. O dată ajuns la copac, cercetă pădurea din jur pentru a-l doborî
în direcţia spre care se găsea mai mult lemn de foc.
Noaptea se scurse ca şi cea dinainte, cu deosebire că nevoia de somn îl copleşea.
Mârâitul câinilor nu mai avea nici un efect. De altfel, mârâiau tot timpul, iar simţurile sale
amorţite şi adormite nu mai înregistrau vreo schimbare de tonalitate sau de intensitate.
Tresări din somn. Lupoaica era la mai puţin de un metru de el. Cu un gest mecanic luă un
ciot aprins, pe care i-l vârî în gura deschisă, fără să-l lase din mână. Lupoaica sări cât colo
gemând de durere şi, în timp ce el se desfăta cu mirosul de carne şi pâr ars, o văzu la
vreo duzină de picioare, scuturând din cap şi urlând mânioasă.
De astă dată, înainte de a aţipi din nou, îşi legă de mâna dreaptă un ciot de pin aprins.
Abia închise ochii câteva clipe, când flacăra care-i ardea carnea îl trezi. Ceasuri de-a
rândul făcu la fel. Ori de câte ori era trezit în felul acesta, gonea lupii cu cioturi aprinse, aţâţa focul şi îşi potrivea din nou ciotul de pin în mână. Totul merse strună, numai o dată
se întâmplă să-şi lege slab ciotul de pin. De cum i se închiseră ochii, ciotul i se desprinse
din mână.
Începu să viseze. Se făcea că e la Fortul Mc. Gurry. Era cald şi bine şi juca o partidă
de cărţi cu agentul comercial. Se mai făcea că fortul era asediat de lupi, care. urlau chiar
în faţa porţilor şi, din vreme în vreme, el şi agentul se opreau din joc ca să asculte şi să
râdă de strădania zadarnică a lupilor de a pătrunde înăuntru. După aceea - ce vis ciudat
-se auzi un trosnet. Uşa fu izbită în lături şi văzu lupii năvălind în salonul cel mare al
fortului. Se repezeau chiar spre el şi spre agent. O dată cu deschiderea bruscă a uşii,
larma stârnită de urletele lor crescuse înspăimântător. Urletele acestea îl obsedau acum.
Încetul cu încetul, visul se prefăcu în altceva - nu-şi mai dădu seama în ce anume; dar în
toate aceste întâmplări îl urmăreau stăruitor urletele.
Atunci se trezi şi-şi dădu seama că urletele erau adevărate, în jurul lui era un vacarm
de mârâituri şi schelălăieli. Lupii îi dădeau târcoale, erau cu toţii în jurul lui şi peste el.
Colţii unuia din ei se înfipseseră în braţ. Instinctiv, sări în foc. Pe când sărea, simţi tăişul
colţilor care îi sfâşiau carnea de la picior. Apoi începu o luptă cu cioturi aprinse. Mănuşile
lui groase îi apărară mâinile un timp şi el scoase cărbunii cu palmele, ca o lopată,
împroşcându-i în toate direcţiile până ce focul începu să semene cu un vulcan.
Dar aceasta nu putea să ţină prea mult. Faţa i se băşică de dogoare, sprâncenele şi
genele îi fură pârlite, iar picioarele nu mai puteau îndura arsura. Sări la marginea focului,
ţinând în fiecare mână câte un ciot aprins. Lupii fuseseră alungaţi. De jur împrejur, pe
locurile unde căzuseră tăciunii aprinşi, zăpada sfârâia şi, în fiecare clipă, câte un lup care
da înapoi vestea printr-un salt şi un urlet sălbatic că labele lui nimeriseră peste un tăciune.
După ce aruncă cioturi aprinse în duşmanii mai din apropiere, omul îşi lăsă în zăpadă
mănuşile pârlite şi tropăi pe loc ca să-şi răcorească picioarele. Cei doi câini lipseau şi el îşi
dădu bine seama că nu fuseseră decât primul fel de mâncare la ospăţul prelungit care
începuse acum câteva zile cu Grăsanul şi care, după toate aparenţele, avea să se termine
cu el, într-una din zilele următoare.
„N-aţi pus gheara pe mine!" strigă el, ridicând sălbatic pumnul spre jivinele lihnite; la
auzul glasului, întregul cerc începu să se agite, se auziră mârâituri din toate părţile, iar
lupoaica se târî prin zăpadă până aproape de el, fixându-l cu lăcomie.
Începu să-şi pună în aplicare un nou plan ce-i încolţise în minte. Lărgi focul într-un
cerc mare şi se ghemui la mijloc, pe aşternut, ca să-l ferească de zăpada care se topea.
Când dispăru în spatele adăpostului de flăcări, întreaga haită se apropie curioasă până la
marginea rugului, ca să vadă ce se întâmplase cu el. Până acum nu se putuseră apropia
de foc, şi iată că de astă dată se aşezară într-un cerc strâns, aşa cum obişnuiesc să se
aşeze câinii, clipind, căscând sau dezmorţindu-şi la căldura neobişnuită trupurile jigărite.
Se aşeză apoi şi lupoaica şi, ridicându-şi botul spre o stea, începu să urle. Unul câte unul,
lupii i se alăturară, până ce întreaga haită, aşezată pe zăpadă cu boturile ridicate spre cer,
îşi începu urletul foamei.
Veniră zorile şi lumina zilei. Focul se mai molcomise. Provizia de lemne era pe sfârşite
şi trebuia adusă alta. Omul încercă să iasă din cercul de flăcări, dar lupii se năpustiră
asupra lui. Cioturile aprinse îi făcură să sară în lături, dar nu înapoi. Încercă în zadar să-i
împrăştie. Tocmai când renunţase, făcând un salt înapoi în cercul de foc, un lup sări la el,
fără să-l ajungă însă, şi se trezi cu toate cele patru labe pe jeratic. Se porni pe un urlet de
spaimă şi se târî înapoi în zăpadă să-şi răcorească labele.
Omul se aşeză pe pătură, ghemuindu-se, cu trupul aplecat înainte. Umerii care îi
atârnau greu şi capul sprijinit pe genunchi arătau că renunţase la luptă. In răstimpuri îşi
mai ridica ochii, ca să vadă cum se stinge focul. Cercul de flăcări şi cărbuni se întrerupea
din loc în loc, lăsând goluri. Spărturile acestea creşteau, iar spaţiile dintre ele se micşorau.
"Acum cred că puteţi pune gheara pe mine în orice clipă -îngână el. Fie ce-o fi, eu mă
culc". Deodată se trezi, şi într-o spărtură a cercului, exact în faţa lui, o văzu pe lupoaică
fixându-l cu privirea.
Se trezi din nou, puţin mai târziu, deşi lui i se păru că trecuseră ceasuri întregi. Se
petrecuse o schimbare ciudată, atât de ciudată, încât se trezi de-a binelea. Se întâmplase
ceva. La început nu-şi putu da seama ce anume, apoi pricepu totul. Lupii plecaseră.
Numai zăpada călcată în picioare mai arăta cât de strâns îl înghesuiseră. Somnul îl
năpădise din nou, copleşindu-l, iar capul i se lăsase pe genunchi, când deodată tresări şi
se trezi.
Se auzeau strigăte de oameni, hârşâit de sănii, trosnet de hamuri şi schelălăitul
nerăbdător al câinilor ce trăgeau încordaţi. Patru sănii se îndreptau dinspre albia râului
spre tabăra dintre arbori. Şase oameni stăteau în jurul celui ghemuit în mijlocul cercului de
foc care abia mai pâlpâia, scuturându-l şi încercând să-l trezească. El îi privi ca beat şi
mormăi ceva într-o limbă ciudată, somnoroasă:
- Lupoaica roşie... a venit cu câinii la vremea mesei... a mâncat din hrana câinilor...
Apoi i-a mâncat pe câini... şi după asta l-a mâncat pe Bill.
- Unde-i lord Alfred? îi răcni unul din ei la ureche, scuturându-l cu putere.
Omul dădu încet din cap:
- Nu, nu l-a mâncat lupoaica... e cocoţat într-un copac, la ultima tabără.
- Mort, strigă celălalt.
- Şi într-o ladă - răspunse Henry. Îşi smuci cu putere umărul din strânsoarea celui care
îl întrebase. Ei, dă-mi pace... Îs frânt de oboseală... noapte bună.
Ochii clipiră şi se închiseră. Bărbia îi căzu în piept. Şi chiar în clipa în care îl lăsau pe
pământ, se porni să sforăie.
Dar se mai auzea şi un alt zgomot. Era urletul slab şi îndepărtat al haitei de lupi
înfometate, care luase urma altei cărni decât aceea a omului care tocmai le scăpase.