Colț Alb

VI Foametea

Primăvara era aproape când Castor Cenuşiu îşi încheie călătoria lui cea lungă. Era în
aprilie, şi în ziua în care intră în satul lor şi fu deshămat de Mit-sah Colţ Alb împlini un an.
Deşi mai avea mult până să fie mare, Colţ Alb era cel mai bine dezvoltat câine de un an
din tot satul, în afară de Lip-Lip. Moştenise statura şi forţa atât de la tatăl lui, lupul, cât şi
de la Kiche, şi chiar de pe acum era la fel de mare ca şi câinii adulţi. La trup nu arăta însă
prea bine legat! Era zvelt şi lung, iar forţa lui - mai mult nervoasă decât masivă. Blana
avea adevărata culoare a blănii de lup şi, după toate aparenţele, era un adevărat lup.
Faptul că dinspre Kiche era pe sfert câine nu lăsase nici o urmă fizică, deşi în ce priveşte
alcătuirea minţii, acest lucru îşi pusese pecetea.
Rătăcea prin sat recunoscând, cu o satisfacţie reţinută, pe diferiţii zei pe care îi
cunoscuse înaintea marii călătorii. Apoi erau câinii, căţeii care creşteau ca şi el şi dulăii
care nu mai păreau atât de mari şi de grozavi cum i se întipăriseră lui în minte. De aceea
se speria mai puţin decât odinioară şi păşea mândru printre ei, cu o oarecare nepăsare, ce
îi era pe cât de nouă, pe atât de plăcută.
Exista şi Baseek, un câine bătrân şi încărunţit, care, pe vremea când Colţ Alb măsura
doar o şchioapă, era de ajuns să-i arate colţii, ca să-l facă să se chircească şi să se
târască cât colo. Baseek îi dovedise lui Colţ Alb cât era de neînsemnat şi tot de la el avea
să mai afle multe din prefacerile ce se petreceau în făptura lui. Pe când Baseek slăbise din
pricina vârstei, Colţ Alb se întărise o dată cu tinereţea.
Cu prilejul tăierii unui elan ucis nu de mult. Colţ Alb cunoscu noile relaţii în care se afla
cu lumea câinilor. Căpătase o copită şi o parte din fluierul piciorului, de care atârna o
bucată bună de carne. Retras din focul învălmăşelii celorlalţi câini - ascuns într-un desiş -
îşi devora tocmai prada, când Baseek se repezi la el. Înainte de a-şi da seama ce face, îl
muşcă pe intrus de două ori şi sări în lături. Baseek rămase surprins de îndrăzneala
celuilalt şi de iuţeala atacului. Stătea, uitându-se prosteşte la Colţ Alb, cu osul crud şi roşu
între ei.
Baseek era bătrân şi ajunsese să cunoască curajul mereu mai mare al câinilor pe care
până atunci avea obiceiul să-i terorizeze. Amarnice erau experienţele de felul acesta, pe
care le făcea fără să vrea, fiind nevoit până în cele din urmă să-şi pună la încercare toată
înţelepciunea ca să o poată scoate la capăt. Altădată ar fi sărit la Colţ Alb, cuprins de un
val de mânie îndreptăţită. Dar acum, puterile lui slăbite nu-i îngăduiau o asemenea
aventură. Se zbârli fioros şi privi ameninţător pe deasupra osului, la Colţ Alb. Trezindu-i-se
tot respectul din trecut. Colţ Alb păru că se pleacă, se strânge şi se făcu mic, cătând o cale
de a bate în retragere într-un fel nu prea ruşinos.
Dar tocmai aci greşi Baseek. Dacă s-ar fi mulţumit doar să arunce priviri fioroase şi
ameninţătoare, toate ar fi fost. bune. Gata să se retragă, Colţ Alb ar fi plecat lăsându-i
carnea. Dar Baseek nu aşteptă. Consideră ca şi câştigată victoria şi făcu un pas înainte,
spre carne. În timp ce se pleca neatent s-o miroasă, Colţ Alb se zbârli uşor. Nici chiar
atunci n-ar fi fost prea târziu pentru Baseek să repare lucrurile. Ar fi fost de ajuns să stea
deasupra cărnii, cu capul ridicat, şi să se încrunte la el şi, în cele din urmă, Colţ Alb şi-ar fi
văzut de drum. Dar carnea proaspătă îi umplea nările lui Baseek şi lăcomia îl împinse să
muşte din ea.
Asta însă era prea mult pentru Colţ Alb. La atât de puţin timp după lunile acelea în
care îi dominase pe tovarăşii lui de atelaj, îi era cu neputinţă să rămână nepăsător, în timp
ce altul devora carnea ce îi aparţinea. Lovi - după obiceiul lui -fără de veste. După prima
muşcătură, urechea dreaptă a lui Baseek era sfârtecată în fâşii. Şi acesta rămase
încremenit în faţa iuţelii cu care se petrecură lucrurile. Dar ceea ce urmă fu şi mai dureros
şi se succedă cu aceeaşi repeziciune. Baseek se trezi dat peste cap şi muşcat de gâtlej.
Pe când încerca să se ridice, câinele cel tânăr îi înfipse de două ori colţii în umăr. Iuţeala cu care se petrecuseră toate acestea era uluitoare. Se repezi zadarnic la Colţ Alb şi, jignit,
clămpăni în gol. În clipa următoare, botul îi era sfârtecat şi Baseek se trase înapoi
dinaintea cărnii, clătinându-se.
Roata se întorsese. Colţ Alb stătea deasupra osului, zbârlit şi ameninţător, pe când
Baseek se opri ceva mai departe, gata să bată în retragere. Nu îndrăzni să lupte cu acest
căţel iute ca fulgerul şi din nou simţi - cu şi mai multă amărăciune - slăbiciunea bătrâneţii
care se apropia. Încercarea lui de a-şi apăra demnitatea era eroică. Întorcând calm spatele
câinelui cel tânăr şi osului, ca şi când nici unul, nici celălalt n-ar fi fost demni să fie luaţi în
seamă, se îndepărtă păşind ţanţoş. Şi nu se opri să-şi lingă rănile sângerânde până ce nu
se convinse că nu era văzut.
Pentru Colţ Alb, întâmplarea avu ca efect o şi mai mare încredere în sine, precum şi o
mai mare mândrie. Păşea mai puţin supus printre câinii cei vârstnici; atitudinea lui faţă de
ei era acum mai puţin îngăduitoare. Nu că şi-ar fi dat osteneala să caute pricină. Departe
de el aşa ceva. Dar în felul lui, cerea consideraţie. Ţinea la dreptul lui de a merge pe
propriul său drum, netulburat şi fără să se ferească în lături pentru vreun alt câine. Trebuia
să se ţină seamă de el, atâta tot. Nu mai putea fi desconsiderat şi trecut cu vederea, aşa
cum era soarta căţeilor şi cum continua să fie soarta celor care erau înhămaţi cu el la
acelaşi atelaj. Se dădeau la o parte din drum, făceau loc câinilor mai mari şi, ori de câte ori
erau siliţi de aceştia, le cedau şi carnea. Dar Colţ Alb, puţin sociabil, singuratic, ursuz, abia
aruncând câte o privire în dreapta sau în stânga, temut şi fioros, depărtat şi străin, era
acceptat ca egal printre vârstnicii care îl priveau uluiţi, învăţară foarte repede să-l lase în
pace, fără să încerce acte de duşmănie sau oferte de prietenie. Dacă îl lăsau în pace, îi
lăsa în pace - o stare de lucruri pe care, după câteva ciocniri, o găsiră ca cea mai de dorit.
Pe la mijlocul verii, Colţ Alb avea să trăiască o altă încercare. Mergând tiptil să
cerceteze o altă tipie înălţată la marginea satului în timpul cât el fusese plecat cu vânătorii
după elan, dădu de-a dreptul peste Kiche. Se opri şi se uită la ea. Îşi aminti vag, totuşi de
ea; nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre Kiche. Ea ridică buza, cu vechiul ei mârâit
ameninţător. Amintirile lui Colţ Alb se limpeziră atunci cu totul. Vremurile uitate, când era
pui, toate acestea erau legate de mârâitul atât de cunoscut cu care-l întâmpinase şi acum.
Înainte de a-i fi cunoscut pe zei, ea fusese centrul universului lui. Vechile sentimente
intime de odinioară îl copleşiră. Sări spre ea cu bucurie, dar Kiche îl primi cu colţii tăioşi,
care-i sfâşiară obrazul până la os. Colţ Alb nu pricepu. Se dădu înapoi, zăpăcit şi
nedumerit.
Dar nu era vina ei. O mamă de lup nu era făcută să-şi amintească de puii ei de acum
un an sau mai mult. Aşa că ea nu-şi aminti de Colţ Alb. Era un animal străin, un nepoftit; şi
puii ei de acum îi dădeau dreptul să nu-i placă o astfel de apariţie supărătoare.
Unul din pui se întinse spre Colţ Alb. Erau fraţii lui vitregi, dar nu ştiau acest lucru. Colţ
Alb adulmecă plin de curiozitate puiul, dar Kiche se repezi la el, însemnându-i obrazul
pentru a doua oară. El se dădu mai înapoi. Toate amintirile de odinioară; toate gândurile
ce se legau de ele se topiră din nou şi reintrară în mormântul din care fuseseră trezite la
viaţă. O privi pe Kiche cum îşi lingea puiul, oprindu-se în răstimpuri ca să mârâie la el. În
ochii lui ea nu mai preţuia nimic. Învăţase să se descurce fără ea. Uitase însemnătatea ei.
Nu mai exista nici un loc pentru ea în ordinea lucrurilor lui, după cum nici el nu mai avea
loc în ordinea lucrurilor ei.
Stătea încă locului, prostit şi uluit, cu amintirile uitate, întrebându-se ce se petrece,
când Kiche îl atacă a treia oară, ca să-l pună pe fugă. Şi Colţ Alb îngădui să fie alungat.
Era vorba de o femelă din rasa lui, şi o lege a rasei lui făcea ca masculii să nu se lupte cu
femelele. Nu ştia nimic despre această lege, pentru că nu era o generalizare a minţii, ceva
obţinut prin experienţa lui. O simţi doar ca pe un îndemn lăuntric, o chemare a instinctului,
acelaşi instinct care-l făcuse să urle la lună şi la stele, nopţi de-a rândul şi să se teamă de
moarte şi de necunoscut.
Lunile trecură. Colţ Alb deveni mai puternic, mai greu şi mai masiv, în timp ce caracterul i se dezvolta pe drumul trasat de ereditatea şi de mediul lui. Ereditatea lui era
ceva viu care putea fi asemuit lutului. Avea multe posibilităţi, putea fi modelat în multe şi
felurite forme. Mediul modelează lutul pentru a-i da o formă anume. Astfel, dacă Colţ Alb
n-ar fi tras niciodată la focul omului, wildul l-ar fi modelat ca pe un adevărat lup. Dar zeii îi
dăduseră un alt mediu şi el luă forma unui câine, care era mai degrabă aceea a unui lup,
dar totuşi câine şi nu lup.
Şi astfel, după cum era lutul firii sale şi influenţa mediului, caracterul său luă o formă
oarecum deosebită. Nu exista nici o ieşire. Devenea tot mai ursuz, mai nesociabil, mai
singuratic, mai feroce; iar câinii învăţau din ce în ce mai mult că era mai bine să stea pe
picior de pace cu el decât pe picior de război, şi Castor Cenuşiu îl preţuia pe zi ce trecea
tot mai mult.
Colţ Alb, care părea că adună putere în toată fiinţa lui suferea totuşi de o slăbiciune
supărătoare. Nu putea să îndure să se râdă de el. Ura râsul oamenilor. N-aveau decât să
râdă între ei de orice le-ar fi dorit inima, numai de el nu, şi atunci nu i-ar fi păsat. Dar
îndată ce râsul se întorcea împotriva lui, era cuprins de cea mai cumplită furie. Din serios,
demn şi întunecat cum era, râsul îl făcea să turbeze de furie, până la ridicol. Îl supăra şi îl
zdruncina atât de mult, încât ore de-a rândul se purta ca un diavol. Şi vai de câinele care
în asemenea clipe se ciocnea de el! Cunoştea prea bine legea, ca să se lege de Castor
Cenuşiu; în spatele lui Castor Cenuşiu era o bâtă şi divinitatea. Pe când în spatele câinilor
nu era decât întinderea, şi într-acolo fugeau de câte ori apărea Colţ Alb, pe care râsul
oamenilor îl scotea din minţi.
În cel de al treilea an al vieţii lui, o mare foamete se abătu peste indienii de pe fluviul
Mackenzie. Vara lipsi peştele, iarna, renii-caribu îşi părăsiră obişnuitele lor poteci. Elani,
abia de se zărea câte unul, iepurii aproape dispăruseră, animalele de pradă pieriseră.
Lipsite de hrana cea de toate zilele, istovite de foame, se atacară unele pe altele,
devorându-se. Supravieţuiră doar cei puternici. Zeii lui Colţ Alb vânau dintotdeauna. Cei
bătrâni şi slabi pieiră de foame.
Domnea jalea peste satul în care femeile şi copiii se lipseau de hrană, pentru ca
puţinul ce-l aveau să poată intra în stomacurile vânătorilor istoviţi şi cu ochii înfundaţi, care
băteau pădurile căutând zadarnic vânat.
Foametea îi împinsese atât de departe pe zei, încât mâncară pielea tăbăcită, moale, a
mocasinilor şi mănuşilor lor, în timp ce câinii îşi mâncară hamurile de pe spate şi chiar
bicele. Apoi, câinii se mâncară între ei, iar zeii îi mâncară pe câini. Mai întâi fură sacrificaţi
cei mai slabi şi mai nevolnici. Câinii rămaşi priveau şi înţelegeau. Câţiva dintre cei mai
îndrăzneţi şi mai înţelepţi părăsiră focurile zeilor, care ajunseseră un adevărat abator, şi
fugiră în pădure, unde până la urmă pieiră de foame sau sfârtecaţi de lupi.
În aceste vremuri chinuite, Colţ Alb se refugie şi el în codru. Era mai făcut pentru
această viaţă decât restul câinilor, pentru că pe el îl călăuzeau cele învăţate pe când
fusese pui. Ajunsese deosebit de dibaci în vânarea vieţuitoarelor mici. Şedea pitit ore
întregi, urmărind fiece mişcare a veveriţei precaute, aşteptând cu o răbdare la fel de mare
pe cât îi era foamea până ce veveriţa se aventura pe pământ. Dar nici atunci Colţ Alb nu
se grăbea. Aştepta până ce era sigur de lovitură înainte ca veveriţa să se poată refugia în
copac. Atunci şi numai atunci ţâşnea din ascunzişul lui, ca un proiectil cenuşiu, cu o
iuţeală de necrezut, fără să-şi greşească vreodată ţinta - veveriţa care fugea, dar nu destul
de iute.
Oricât de mult succes avea în vânătoarea lui după veveriţe, exista însă ceva care-l
împiedica să trăiască şi să se înzdrăvenească de pe urma lor. Nu erau destule. Astfel se
văzu forţat să vâneze şi făpturi mai mici. Foamea îi era atât de aprigă, încă nu se codea
câteodată să scormonească după şoareci, în găurile lor din pământ. Şi nici nu se dădea
înapoi să se bată cu o nevăstuică, tot atât de flămândă ca şi el, dar adesea mai feroce.
În clipele cele mai grele de foame se întorcea la locurile oamenilor. Dar nu intra în
tabără. Pândea în pădure, ferindu-se să fie descoperit şi jefuind cursele de iepuri, în rarele prilejuri când cădea vreo pradă. Jefui până şi iepurele din cursa lui Castor Cenuşiu, într-o
vreme în care acesta cutreiera pădurea, clătinându-se pe picioare, adesea lăsându-se jos
să se odihnească din pricina slăbiciunii şi a gâfâielii.
Într-una din zile, Colţ Alb întâlni un lup tânăr, jigărit, doar piele şi oase, cu încheieturile
muiate de foame. De n-ar fi fost el însuşi flămând Colţ Alb ar fi plecat împreună cu lupul
sau chiar ar fi intrat în haită alături de fraţii lui sălbatici. Dar aşa, îl dobori pe lupul cel tânăr,
îl ucise şi-l mâncă.
Soarta părea să-l protejeze. Întotdeauna când îl încolţea lipsa de hrană, găsea câte
ceva de ucis, iar în timpul când era slab, avu norocul să nu dea peste el nici un animal de
pradă mai mare. Astfel, odată, după ce prinsese puteri de pe urma unui râs din care
mâncase două zile, o haită de lupi înfometaţi dădu peste el. Urmă o goană nebună şi
sălbatică, dar el era mai bine hrănit decât ei şi în cele din urmă îi lăsă departe, în urma lui.
Şi nu numai că se depărtă de ei, dar făcând un ocol larg, se întoarse înapoi, pe pârtia
făcută de el însuşi şi întâlni pe unul din urmăritorii lui istoviţi.
Apoi părăsi ţinutul şi plecă la drum, spre valea în care se născuse. Aici, în vechea
vizuină, o întâlni pe Kiche. După cum îi era obiceiul, părăsise şi ea focurile neospitaliere
ale zeilor, întorcându-se la vechiul adăpost ca să nască. Când apăru Colţ Alb, din toţi puii
ei doar unul mai trăia, şi nici acesta nu mai avea multe zile. Vieţile tinere aveau puţini sorţi
pe o astfel de foamete.
Kiche nu-l primi prea drăgăstoasă pe fiul ei cel mare. Lui Colţ Alb însă nu-i păsa.
Crescuse mai mare decât mama lui. Aşa că întoarse spatele resemnat şi o apucă în susul
apei. Acolo unde râul se bifurca, o luă spre stânga şi dădu de vizuina râsului cu care el şi
mama lui se luptaseră cândva. Aici, în vizuina părăsită, se cuibări şi se odihni o zi.
Pe la începutul primăverii, când zilele de foamete erau pe sfârşite, îl întâlni pe Lip-Lip,
care se refugiase şi el în pădure, unde dusese o viaţă amărâtă. Colţ Alb dădu peste el pe
neaşteptate. Mergând în direcţii opuse, la poalele unui povârniş înalt, ocoliră un colţ de
stâncă şi se găsiră faţă în faţă. Se opriră, cuprinşi de o bruscă nelinişte, şi schimbară
priviri pline de neîncredere.
Colţ Alb arăta minunat. Vânătoarea îi fusese spornică şi timp de o săptămână
mâncase pe săturate. Era chiar îmbuibat de ultima lui pradă. Dar în clipa în care îl văzu pe
Lip-Lip, tot părul i se zbârli pe spate. Se zbârlise fără să vrea - era în acea stare fizică,
care în trecut îi întovărăşea întotdeauna starea de spirit pricinuită de teroarea şi persecuţia
dezlănţuite împotrivă-i de Lip-Lip. Ca şi în trecut când se zbârlea şi începea să mârâie la
vederea lui Lip-Lip, se zbârli şi mârâi fără să vrea şi acum. Nu-şi pierdu vremea. Făcu
repede şi desăvârşit ceea ce trebuia. Lip-Lip încercă să dea înapoi, dar Colţ Alb îl împinse
zdravăn cu umărul. Lip-Lip se dădu peste cap, căzând pe spate. Dinţii lui Colţ Alb se
înfipseră în gâtlejul sfrijit. Urmă o luptă pe viaţă şi pe moarte, în cursul căreia Colţ Alb se
roti ţeapăn şi cu privirile încordate. Apoi îşi reluă drumul de-a lungul povârnişului, mergând
tot timpul la poalele lui.
Într-o zi, scurt timp după aceea, ajunse la marginea unei păduri, unde o fâşie îngustă
de pământ ducea în jos până la fluviul Mackenzie. Odinioară mai fusese prin locurile
acestea - pe atunci erau însă pustii. Acum aici era un sat. Pitit după arbori, Colţ Alb se opri
să cerceteze situaţia. Priveliştile, zgomotele şi mirosurile - toate îi erau cunoscute. Era
vechiul sat care îşi schimbase aşezarea. Dar priveliştile, zgomotele şi mirosurile erau
deosebite de cele de pe vremea când fugise din sat. Nu se auzea nici un scheunat şi nici
un jeluit. Îi ajunseră la ureche zgomote care arătau că acolo e viaţă, iar când auzi glasul
supărat al unei femei, îşi dădu seama că de fapt era supărarea cuiva care avea stomacul
plin. Iar văzduhul era îmbibat cu miros de peşte. Exista deci mâncare. Foametea trecuse.
Păşi cu îndrăzneală afară din pădure şi intră în tabără, mergând de-a dreptul la tipia lui
Castor Cenuşiu. Castor Cenuşiu nu era acolo, dar Kloo-kooch îl primi cu strigăte de
bucurie şi cu un peşte proaspăt şi întreg, iar el se culcă jos, aşteptându-l pe Castor
Cenuşiu.