Colț Alb

II Zeul cel smintit

La Fort-Yukon trăiau puţini oameni albi. Veniseră de multă vreme în acel loc, îşi
spuneau „maia" şi erau foarte mândri de aceasta. Pentru ceilalţi oameni, aşezaţi de curând
în ţinut, nu aveau decât dispreţ. Cei care coborau de pe vapoare, noii veniţi, erau
cunoscuţi ca chechaquos, iar când li se spunea astfel, ei lăsau întotdeauna capul în jos. Îşi
făceau pâinea cu praf de copt. Aceasta era deosebirea dintre ei şi „maia", care într-adevăr
îşi făceau pâinea cu maia, pentru că nu aveau praf de copt.
De fapt, toate acestea nu aveau nici o importanţă. Oamenii din fort îi dispreţuiau pe
noii veniţi şi, ori de câte ori îi vedeau la strâmtoare, se bucurau. Se bucurau mai ales când
Colţ Alb şi haita lui, cu o faimă atât de proastă, dădeau iama printre câinii noilor veniţi.
Când sosea un vapor, oamenii din fort îşi îndeplineau obligaţia de a coborî pe mal şi a
asista la petrecere. O aşteptau cu aceeaşi nerăbdare ca şi câinii indienilor şi nu se lăsau
rugaţi să preţuiască rolul feroce şi viclean pe care-l juca Colţ Alb.
Printre ei era însă unul căruia această joacă îi provoca o bucurie deosebită. Cum
auzea sirena vaporului, venea în fugă. Şi după ce ultima bătălie se termina, iar Colţ Alb cu
haita se împrăştiau, el se întorcea agale spre fort, cu multă părere de rău. Uneori, când
vreun câine delicat din sud era doborât, slobozind urletul cel din urmă sub colţii haitei, el
nu se putea stăpâni şi începea să ţopăie şi să strige de plăcere. Şi totdeauna îl urmărea
cu atenţie pe Colţ Alb, la care rânjea.
Ceilalţi oameni din fort îl strigau „Frumosu". Nimeni nu-i ştia prenumele şi, în general,
în ţinut era cunoscut sub numele de Smith Frumosu. Dar era orice numai frumos nu.
Porecla şi-o datora tocmai înfăţişării hâde. Îi lipsea mai cu osebire frumuseţea. Natura
fusese zgârcită cu el. Mai întâi era mic de stat; deasupra scheletului lui supt se afla aşezat
un cap încă mai izbitor de supt. Creştetul său părea un punct. De fapt, în copilărie, înainte
ca tovarăşii lui să-l fi poreclit Frumosu, i se spusese „Gămălie".
La spate, pornind din creştet, capul i se teşea spre ceafă; în faţă cobora direct în pantă
spre fruntea joasă şi deosebit de largă. De aci încolo, ca şi cum iar fi părut rău de
zgârcenia ei, natura îi aşezase, cu o mână risipitoare, celelalte trăsături. Avea ochii mari şi
între ei era o distanţă de doi ochi. Faţa îi era uriaşă în comparaţie cu corpul. Pentru a-l trăda şi mai bine, natura îl înzestrase cu un maxilar enorm, ieşit în afară. Era larg şi greu,
pornind înainte şi în jos, părând că se odihneşte pe piept. Poate că acest aspect se datora
oboselii gâtului subţire, care nu putea susţine aşa cum trebuie o greutate atât de mare.
Această falcă dădea impresia unei crunte hotărâri. Ceva lipsea însă. Poate că era din
pricina prisosului, poate că falca era prea mare. Oricum, era o înşelătorie. Smith Frumosu
era cunoscut prin toate colţurile ţinutului ca cel mai slab dintre laşii slăbănogi şi nevolnici.
Şi pentru a-i întregi descrierea, dinţii lui erau mari şi galbeni, iar caninii de sus, mai mari
decât ceilalţi dinţi, îi apăreau ca nişte colţi de sub buzele subţiri. Ochii îi erau galbeni şi
tulburi, ca şi cum natura ar fi dus lipsă de pigmenţi şi şi-ar fi adunat rămăşiţele de prin
toate tuburile ei. La fel îi era şi părul, cu fire rare şi inegale, de culoare galben lutos şi
galben murdar, crescut pe cap şi mijind pe obraz în smocuri şi mănunchiuri răzleţe, ca
nişte grăunţe grămădite şi bătute de vânt.
Pe scurt, Smith Frumosu era cumva monstruos, dar vina nu-i revenea lui. Nu era el
răspunzător de aceasta. Aşa-i fusese plămădit lutul de la bun început. Gătea, spăla vasele
şi făcea muncile grele pentru ceilalţi oameni din fort. Şi aceştia nu-l dispreţuiau. Îi arătau
mai degrabă o îngăduinţă foarte omenească, o îngăduinţă pe care o arătau oricărei făpturi
nedreptăţite din naştere. Le era şi frică de el. Furiile lui laşe îi făceau să se teamă de un
glonte tras pe la spate sau de otravă în cafea. Cineva trebuia totuşi să gătească şi, oricare
i-ar fi fost defectele, de gătit putea găti.
Acesta era omul care se uita la Colţ Alb, desfătându-se cu isprăvile lui fioroase şi
râvnindu-l. Din prima clipă încercă să-l ademenească pe Colţ Alb, dar el nici nu-i dădu
atenţie. Mai târziu, când momelile lui deveniră stăruitoare, Colţ Alb se zbârli, dezvelindu-şi
colţii şi dându-se înapoi. Nu-i plăcea omul. Nu-i plăcea de fel. Simţea răul din el şi se
temea de mâna întinsă şi de încercările lui de a-i vorbi drăgălaş. Şi din toate aceste pricini
îl ura pe acest om.
Pentru făpturile mai simple, binele şi răul sunt lucruri uşor de înţeles. Binele reprezintă
toate acele lucruri care aduc uşurare, mulţumire şi curmarea răului. De aceea le place
binele. Răul reprezintă toate lucrurile pline de neplăcere, ameninţare şi suferinţă şi de
aceea le urăsc aşa cum se cuvine. Colţ Alb simţea că Smith Frumosu e rău. Din trupul
strâmb şi din mintea sucită a acestuia, pe căi tainice apăreau emanaţii ale putreziciunii
dinăuntru, asemenea negurii care se ridică de pe o mlaştină puturoasă. Nu cu ajutorul
raţiunii şi nu numai cu cele cinci simţuri, ci prin alte simţuri, mai depărtate şi necatalogate,
simţi Colţ Alb că omul acesta era primejdios de rău, gata în orice clipă să izbească. De
aceea, pe făptura aceasta rea era înţelept s-o urască.
Colţ Alb se afla în tabără la Castor Cenuşiu când Smith Frumosu veni prima oară. La
zgomotul surd al paşilor săi îndepărtaţi, înainte de a-l fi zărit, Colţ Alb ştiu cine vine şi
începu să se zbârlească. Până atunci zăcuse pe jos în voia tihnei, dar se ridică iute şi,
când omul sosi, se furişă, ca un adevărat lup, la marginea taberei. Nu ştia ce îşi spun, dar
putea să-i vadă pe om şi pe Castor Cenuşiu cum stau de vorbă. Odată, omul arătă spre el
şi Colţ Alb răspunse cu un mârâit ca şi cum mâna ar fi coborât chiar asupra-i, în loc să fie,
aşa cum era, la cincizeci de picioare depărtare. Omul râse de aceasta şi Colţ Alb se furişă
spre pădurea care apără de toate, uitându-se înapoi ca să observe ce se petrece, în timp
ce luneca uşor pe pământ.
Castor Cenuşiu nu vru să vândă câinele. Se îmbogăţise din comerţ şi nu mai avea
nevoie de nimic. Şi apoi, Colţ Alb era un animal preţios. Cel mai puternic câine de ham pe
care îl avusese vreodată şi cel mai bun înaintaş. Şi pe deasupra, pe tot Mackenzie şi
Yukon nu se mai găsea un câine ca el. Ştia să lupte. Ucidea alţi câini tot atât de uşor cum
ucid oamenii ţânţarii. (Ochii lui Smith Frumosu luciră la auzul acestor vorbe şi fiinţa
aceasta hâdă îşi linse cu poftă buzele subţiri.) Nu, Colţ Alb nu era de vânzare pe nici un
preţ.
Dar Smith Frumosu se pricepea la indieni. Începu să vină des în tabăra lui Castor
Cenuşiu, ascunzând sub haine o sticlă sau aşa ceva. Unul din efectele whiskyului este căstârneşte setea. Lui Castor Cenuşiu începu să i se facă sete. Mucoasele lui aprinse şi
stomacul ars începură să ceară tot mai mult din lichidul acela care pârjolea, iar creierul lui,
răscolit cu totul de neobişnuitul stimulent, îl împingea să facă orice pentru a-l obţine. Banii
pe care îi luase pe blănuri, mănuşi şi mocasini începură să se ducă. Începură să se ducă
din ce în ce mai repede şi, pe măsură ce punga îi scădea, devenea tot mai neliniştit.
În cele din urmă, banii, şi marfa, şi buna dispoziţie se duseră cu toatele. Nu-i mai
rămăsese decât setea, o stăpână grozavă ce sălăşluia în făptura lui şi care devenea tot
mai grozavă cu fiecare respiraţie lucidă. Atunci discută Smith Frumosu din nou cu el
despre vânzarea lui Colţ Alb; de astă dată însă preţul oferit era în sticle şi nu în dolari, şi
urechile lui Castor Cenuşiu începură să asculte cu şi mai mult nesaţ.
- Prinde câinele şi ia-l sănătos - fu ultimul lui cuvânt.
Sticlele fură predate, dar după două zile - „Prinde-mi câinele" erau cuvintele cu care se
adresă de astă dată Smith Frumosu lui Castor Cenuşiu.
Într-o seară, Colţ Alb se furişă în tabără şi se trânti la pământ cu un suspin de uşurare.
Zeul temut nu era acolo. Zile de-a rândul îşi arătase tot mai aprig dorinţa de a pune mâna
pe el, şi în acest timp Colţ Alb fusese silit să ocolească tabăra. Nu ştia ce rău îl ameninţă
din partea acelor mâini stăruitoare. Ştia doar că îl ameninţă cu un rău şi că cel mai bun
lucru pentru el era să se ţină departe, acolo unde nu îl puteau ajunge.
Dar nici n-apucă să se culce bine, când Castor Cenuşiu se apropie, mergând pe două
cărări, şi-i legă o curea de piele în jurul gâtului. Se aşeză lângă el, ţinând capătul curelei în
mână. În cealaltă mână ţinea o sticlă, pe care, din când în când, o răsturna deasupra
capului, şi această mişcare era însoţită de gâlgâituri.
Trecu un ceas, când vibraţiile unor paşi în contact cu pământul îl precedară pe cel ce
se apropia. Colţ Alb fu primul care le auzi şi se zbârli recunoscând ale cui sunt, în timp ce
Castor Cenuşiu continua să dea din cap prosteşte. Colţ Alb încercă să tragă cureaua încet
din mâna stăpânului său; dar degetele destinse se strânseră şi Castor Cenuşiu se ridică.
Smith Frumosu păşi în tabără şi se aplecă asupra lui Colţ Alb. Acesta mârâi uşor, în
sus, la făptura aceea de temut, urmărind cu încordare mişcarea mâinilor. Una din mâini se
întinse şi începu să coboare spre capul lui. Mârâitul uşor deveni încordat şi aspru. Mâna
continua să coboare încet, în timp ce el se ghemuia cât putu, privind-o cu răutate, iar
mârâitul îi devenea tot mai nervos pe măsură ce - cu respiraţia din ce în ce mai scurtă - se
apropia de punctul culminant. Pe neaşteptate dădu să muşte, înfigându-şi colţii ca un
şarpe. Mâna fu smucită înapoi şi dinţii se închiseră în gol cu un clănţănit ascuţit. Smith
Frumosu era speriat şi supărat. Castor Cenuşiu îi lovi pe Colţ Alb în cap, făcându-l să se
ghemuiască la pământ cu supunere. Privirile bănuitoare ale lui Colţ Alb urmăreau fiece
mişcare. Îl văzu pe Smith Frumosu plecând şi întorcându-se cu o bâtă zdravănă. Apoi,
Castor Cenuşiu îi dădu capătul curelei şi Frumosu o porni. Cureaua se întinse. Colţ Alb se
împotrivi. Castor Cenuşiu îl izbi în neştire, spre a-l face să se ridice şi să-l urmeze. Îl
ascultă, dar se năpusti asupra străinului care-l trăgea după el. Smith Frumosu nu se feri;
se aşteptase la asta. Învârti bâta cu iuţeală, oprind atacul la jumătatea drumului, şi-l doborî
la pământ pe Colţ Alb. Castor Cenuşiu râse şi dădu din cap aprobator. Smith Frumosu
trase din nou de curea şi, de astă dată ameţit şi şchiopătând, Colţ Alb se târî la picioarele
lui. Nu se mai repezi a doua oară. O singură lovitură de bâtă îi ajungea ca să se convingă
că zeul cel alb ştia s-o mânuiască, iar el era prea înţelept ca să lupte împotriva
inevitabilului. Aşa că o porni întunecat pe urmele lui Smith Frumosu, cu coada între
picioare şi cu respiraţia întretăiată de mârâituri slabe. Dar Smith Frumosu era numai cu
ochii pe el, iar bâta stătea gata în orice clipă să lovească.
La fort, Smith Frumosu îl legă bine şi se duse la culcare. Colţ Alb aşteptă o oră, apoi
apucă cureaua cu dinţii şi în zece secunde era liber. Nu pierduse timp. Şi nici nu fusese
nevoie să roadă cu dinţii. Cureaua fusese tăiată în diagonală, aproape tot atât de drept ca
de un cuţit. Apoi privi spre fort, zbârlindu-se şi mârâind. Se întoarse şi porni spre tabăra lui
Castor Cenuşiu. Nu-i datora supunere acestui zeu străin şi cumplit. Se dăruise lui CastorCenuşiu şi socotea că tot lui Castor Cenuşiu îi aparţinea încă.
Dar cele petrecute înainte se repetară - cu o deosebire: Castor Cenuşiu îl legă din nou
cu o curea şi a doua zi dimineaţă îl înapoie lui Smith Frumosu. Şi deosebirea se ivi aci.
Smith Frumosu îi dădu o ciomăgeală. Legat zdravăn, Colţ Alb nu putea decât să se înfurie
zadarnic şi să îndure pedeapsa. Şi bâta şi biciul fură folosite împotriva lui şi îndură cea mai
cruntă bătaie de care avusese vreodată parte. Până şi bătaia aceea straşnică pe care o
încasase de la Castor Cenuşiu pe când era căţel i se părea acum ceva blând în
comparaţie cu aceasta.
Treaba îi făcea plăcere lui Smith Frumosu. Se desfăta cu ea şi, zvâcnind biciul sau
bâta, se holba la victima lui, cu ochii aprinşi de o privire nătângă, ascultând urletele de
durere, gemetele şi mârâiturile lui neputincioase. Pentru că Smith Frumosu era crud, aşa
cum sunt mişeii. Umilindu-se şi miorlăindu-se dinaintea loviturilor sau a vorbei furioase a
altuia, se răzbuna la rându-i pe făpturile mai slabe decât el. Oricărei făpturi îi place
puterea, şi Smith Frumosu nu făcea nici el excepţie. Neavând parte de putere printre ai lui,
el se năpustea asupra făpturilor mai mici, afirmându-se în acest fel. Dar Smith Frumosu nu
era propria lui creaţie şi de aceea nu trebuie condamnat. Venise pe lume cu un trup
strâmb şi cu o minte necioplită. Aceasta îi era plămada şi lumea nu o modelase cu
generozitate.
Colţ Alb îşi dădea seama de ce era bătut. Când Castor Cenuşiu îi legase cureaua în
jurul gâtului şi capătul ei îl încredinţase lui Smith Frumosu, Colţ Alb ştia că voinţa zeului
său era să plece cu Smith Frumosu. Şi când acesta îl lăsase legat în afara fortului, ştia că
era voinţa lui Smith Frumosu să rămână acolo. Prin urmare nu dăduse ascultare voinţei
ambilor zei şi deci îşi merita pedeapsa. Văzuse în trecut câini schimbându-şi stăpânul şi
mai văzuse şi fugari care erau bătuţi ca şi el acum. Era înţelept, totuşi în firea lui sălăşluiau
forţe mai puternice decât înţelepciunea. Una din acestea era credinţa. Nu-l iubea pe
Castor Cenuşiu; totuşi, chiar în faţa voinţei şi a mâniei acestuia, el îi arăta credinţă. Nu
putea face altfel. Această credinţă era o însuşire a aluatului lui: însuşire care deosebea
specia lui de alte specii, însuşire care le-a dat posibilitatea, lupului şi câinelui sălbatic, să
vină de peste întinderi şi să se întovărăşească cu omul.
După bătaie, Colţ Alb se refugie înapoi în fort. De astă dată, Smith Frumosu îl priponi
de un băţ. Nu renunţi uşor la un zeu, şi aşa se petrecu şi cu Colţ Alb. Castor Cenuşiu era
zeul lui şi, în ciuda voinţei acestuia, Colţ Alb încă se mai agăţa de el şi nu voia să renunţe
la el. Castor Cenuşiu îl trădase şi îl părăsise, dar faptul acesta nu avea nici un efect
asupra lui. Nu în zadar se dăruise el cu trup şi suflet lui Castor Cenuşiu. Din partea lui Colţ
Alb nu existau rezerve şi legătura aceasta nu putea fi ruptă atât de uşor.
Astfel, noaptea, pe când oamenii din fort dormeau, Colţ Alb apucă cu dinţii băţul care îl
ţinea. Lemnul era uscat şi fusese legat atât de strâns de gâtul lui, încât abia de-l putea
ajunge cu dinţii. Numai printr-un efort nespus de greu al muşchilor şi cu arcuirea cefei
izbuti el să apuce băţul cu colţii şi doar de margini; şi numai datorită unei uriaşe răbdări de
ceasuri întregi izbuti să roadă băţul. Era un lucru care se presupunea că nu-l pot face
câinii. Aşa ceva nu se mai întâmplase. Dar Colţ Alb o făcu şi pe aceasta, plecând din fort
în zori, cu capătul de băţ atârnat de gât.
Era înţelept. Dar dacă ar fi fost numai înţelept, nu s-ar fi întors la Castor Cenuşiu, care
îl trădase în două rânduri. El mai avea însă credinţă şi se întoarse pentru a fi trădat şi a
treia oară. Din nou se lăsă legat cu o curea de gât de către Castor Cenuşiu şi din nou
Frumosu veni să-l caute. Şi de astă dată fu bătut mai rău decât înainte.
Castor Cenuşiu privea prosteşte, în timp ce omul alb mânuia biciul. Nu-i luă de fel
apărarea. Nu mai era câinele lui. Când bătaia se termină, Colţ Alb era bolnav. Un câine
delicat din sud ar fi murit după aşa ceva, el însă nu. Şcoala vieţii lui fusese mai aspră, el
însuşi era făcut dintr-un aluat mai aspru. Avea o prea mare vitalitate şi era prea puternic
legat de viaţă. Dar se simţea tare rău. La început n-a fost în stare nici să se târască şi
Smith Frumosu trebui să-l aştepte un ceas. Apoi, orbeşte şi şovăitor, începu să meargă peurmele lui Smith Frumosu, înapoi spre fort.
De astă dată fu legat cu un lanţ care se dovedi mai tare ca dinţii lui şi Colţ Alb se
strădui zadarnic să scoată belciugul din scândura în care era bătut. După câteva zile, treaz
şi ruinat, Castor Cenuşiu plecă în sus pe Porcupine, în lunga lui călătorie spre Mackenzie.
Colţ Alb rămase pe Yukon în puterea unui om pe jumătate smintit şi brută pe de-a-ntregul.
Dar ce poate şti un câine despre ce este nebunia? Pentru Colţ Alb, Smith Frumosu era un
zeu adevărat, chiar dacă se arăta a fi crunt. Era un zeu smintit, în cel mai bun caz, dar
Colţ Alb nu ştia nimic despre sminteală; el ştia doar că trebuie să se supună voinţei
acestui nou stăpân şi să dea ascultare tuturor toanelor şi fanteziilor lui.