Colț Alb

V Lupul adormit

Pe vremea aceea, ziarele erau pline de ştiri despre îndrăzneaţă evadare a unui
condamnat din închisoarea San Quentin. Era un om fioros şi nici nu fusese ajutat de
mâinile societăţii care îl modelaseră. Mâinile societăţii sunt aspre şi omul acesta era o
mostră izbitoare a operei societăţii. Era o bestie - o bestie, umană, e adevărat, dar o bestie
atât de îngrozitoare, încât putea fi foarte bine socotit drept un carnivor.
La închisoarea din San Quentin se dovedise incorigibil. Pedeapsa nu-i putea înfrânge
puterea. Ar fi fost în stare să moară cu gura încleştată, luptând până la ultima suflare, dar
nu putea să îndure să fie bătut, înfrânt. Cu cât se lupta mai sălbatic, cu atât societatea se
purta mai aspru cu el şi singura urmă pe care asprimea o lăsa era că îl făcea şi mai fioros.
Cămaşa de forţă, foamea, bătăile şi ciomăgeala erau un tratament greşit pentru Jim Hall,
dar acesta era tratamentul care i se aplica totuşi. Era tratamentul pe care îl primise încă de
pe vremea când era un băieţandru zvelt, dintr-o mahala din San-Francisco - lut moale în
mâinile societăţii, gata să primească orice formă.
Când fu închis pentru a treia oară, Jim Hall dădu peste un gardian care era o bestie
aproape tot atât de cumplită ca şi el. Gardianul se purta cu el ca un netrebnic, îl pâra pe
nedrept directorului, îl vorbea de rău şi îl persecuta. Deosebirea dintre ei era că gardianul
purta o legătură de chei şi un revolver. Jim Hall nu avea decât mâinile goale şi dinţii. Dar
într-una din zile sări la gardian şi îi înfipse dinţii în gât, ca un animal din junglă.
După această întâmplare, lui Jim Hall i se aplică regimul de carceră severă. Trăi trei
ani astfel. Acolo totul era de fier - podeaua, pereţii şi tavanul. În tot acest timp nu văzu nici
cerul şi nici lumina soarelui. Ziua era ca o penumbră, iar noaptea ca o linişte întunecată.
Se afla într-un mormânt de fier, îngropat de viu. Nu vedea faţă omenească şi nici nu putea
vorbi vreunei fiinţe omeneşti. Când mâncarea îi era împinsă înăuntru, mârâia ca un animal
sălbatic. Ura pe toată lumea. Zile şi nopţi de-a rândul îşi urlă turbarea, adresând-o
întregului univers. Apoi, săptămâni şi luni de-a rândul nu scoase un sunet, frământându-se
în liniştea neagră. Era un monstru, o fiinţă atât de înspăimântătoare, cum doar în vedeniile
unui creier smintit putea să apară.
Şi apoi, într-o noapte, evadă. Directorul nu putea să creadă că aşa ceva fusese cu putinţă, totuşi celula era goală; trupul unui gardian ucis zăcea jumătate înăuntru, jumătate
afară. Alţi doi gardieni ucişi marcau calea prin închisoare, spre zidurile dinafară. Îi ucisese
cu mâinile ca să nu facă zgomot.
Avea asupra lui armele gardienilor - un arsenal viu care gonea peste dealuri, urmărit
de forţa organizată a societăţii. Se pusese preţ greu, în aur, pe capul lui. Fermierii zgârciţi
îl pândeau cu puştile. Sângele lui putea să achite o ipotecă sau să îngăduie trimiterea unui
fiu la universitate. Cetăţenii devotaţi binelui obştesc îşi luară armele şi porniră în urmărirea
lui. O haită de copoi adulmeca urma picioarelor lui sângerânde. Iar copoii legii, animalele
de bătaie, plătiţi de societate, cu telefon, telegraf şi trenuri speciale se ţinură pe urmele lui
zi şi noapte.
Uneori, oamenii dădeau peste el şi îl înfruntau eroic, trecând prin garduri de sârmă
ghimpată, spre plăcerea publicului care citea reportajul la gustarea de dimineaţă. După
asemenea întâlniri, morţii şi răniţii erau transportaţi înapoi în oraş, iar locul le era luat de
alţii însetaţi de vânătoarea de oameni.
În cele din urmă Jim Hall dispăru. În zadar căutară copoii urma pierdută. Fermierii
paşnici, de prin văi îndepărtate, erau opriţi de oameni înarmaţi şi siliţi să se legitimeze. Şi
în acest timp, urme de-ale lui Jim Hall fură descoperite pe nenumărate povârnişuri de
către pretendenţii lacomi de bani - preţul sângelui.
În acest timp, la Sierra Vista ziarele erau citite nu atât cu interes, cât mai ales cu
teamă. Femeile erau speriate. Judecătorul Scott râdea cu nepăsare, dar nu pe bună
dreptate, deoarece într-una din ultimele lui zile ca magistrat, se întâmplase ca Jim Hall să
apară în faţa lui şi să fie condamnat. Şi în plină sală de şedinţă, în faţa tuturor, Jim Hall
spusese că va veni ziua în care se va răzbuna pe judecătorul care îl condamnase.
Pentru prima oară Jim Hall avusese şi el dreptate. Nu era vinovat de crima pentru care
primise să ispăşească pedeapsa. Era vorba de un „ţap ispăşitor", cum spun hoţii şi poliţiştii
pe limba lor, şi Jim Hall fusese făcut „ţap ispăşitor" pentru o crimă pe care nu o săvârşise.
Din cauza celor două condamnări mai vechi, judecătorul Scott îi dăduse cincizeci de ani
închisoare.
Judecătorul Scott nu era atotştiutor şi nu ştia că se făcuse părtaş la o conspiraţie a
poliţiei, că mărturiile fuseseră aranjate şi false, că Jim Hall nu era vinovat de crima care i
se punea în seamă. Iar Jim Hall nu ştia că judecătorul Scott nu ştia nimic de toate acestea.
El credea că judecătorul ştie tot şi că merge mână în mână cu poliţia în săvârşirea acelei
groaznice nedreptăţi. Şi astfel, când judecătorul Scott pronunţă sentinţa de cincizeci de ani
de moarte vie, Jim Hall, cuprins de ură faţă de toate fiinţele societăţii care se purtaseră
netrebnic cu el, se ridică şi urlă în sala de şedinţă, până ce fu târât afară de o jumătate de
duzină de duşmani, îmbrăcaţi în uniforme albastre. Pentru el, judecătorul Scott era
principalul vinovat, şi asupra judecătorului Scott îşi vărsa el ura, aruncând ameninţări fără
de sfârşit, că răzbunarea lui va veni. Apoi, Jim Hall păşi spre moartea vie... şi evadă.
Colţ Alb nu ştia nimic de toate acestea. Dar între el şi Alice, soţia stăpânului, dăinuia o
taină. În fiecare seară după ce locuitorii din Sierra Vista mergeau la culcare, ea se scula şi
îi dădea drumul lui Colţ Alb să doarmă în sala cea mare. Colţ Alb nu era un câine de casă
şi nici nu îi era îngăduit să doarmă înăuntru, aşa că în fiecare dimineaţă, la revărsatul
zorilor, Alice se strecura jos şi îi dădea drumul afară, înainte ca familia să se fi trezit din
somn.
Într-o astfel de noapte, pe când toată casa dormea, Colţ Alb se trezi, rămânând
încordat în tăcerea nopţii. Adulmecă văzduhul neînfiorat, desluşind mesajul pe care îl
purta pe undele lui şi care îi spunea că pe undeva prin împrejurime se afla un zeu. Îi
ajunseră la urechi zgomotele pe care zeul le făcea când se mişca. Colţ Alb nu scoase nici
un strigăt furios. Nu era obiceiul lui să facă aşa ceva. Zeul cel străin păşea uşor, dar Colţ
Alb păşea şi mai uşor, deoarece el nu purta haine care să se frece de carnea trupului. Îl
urmări în tăcere. Vânase el în wild vietăţi care erau tare sperioase şi ştia ce înseamnă să
cazi prin surprindere.Zeul cel străin se opri la picioarele scării celei mari şi ascultă, iar Colţ Alb încremeni,
pândind şi aşteptând, de-ai fi zis că e mort. Scara aceea ducea la dascălul iubirii şi la cele
mai scumpe bunuri ale lui. Colţ Alb se zbârli, dar aşteptă. Zeul cel străin ridică un picior.
Începu să urce scara.
Atunci lovi Colţ Alb. Fără de veste şi fără un mârâit, porni la luptă. Trupul îi ţâşni în sus
într-o săritură care îl propti drept în spatele zeului cel străin. Se agăţă cu labele dinainte de
umerii omului şi în acelaşi timp îşi înfipse colţii în ceafa acestuia. O clipă, o clipă destul de
lungă, rămase atârnat de el, dar fu de ajuns ca să-l răstoarne pe zeu pe spate. Se izbiră
amândoi de podea. Colţ Alb sări într-o parte şi, în timp ce omul se lupta să se ridice, se
năpusti din nou, sfâşiind cu colţii.
Întreaga Sierra Vista se trezi alarmată. Hărmălaia de la parter părea făcută de vreo
douăzeci de draci care se încăieraseră. Se auziră detunături de revolver. Apoi un glas de
om scoase un urlet de groază şi spaimă, urmat de mârâituri înverşunate, şi peste toate
aceste zgomote se auziră prăbuşindu-se şi sfărâmându-se mobile şi sticle.
Dar larma se stinse tot atât de iute pe cât începuse. Bătălia nu durase mai mult de trei
minute. Familia înspăimântată se înghesui în capul scării. De jos, ca dintr-o prăpastie
întunecată, se auzea un gâlgâit, de parcă aerul ar fi bolborosit în apă. Uneori, gâlgâitul se
prefăcea într-un sâsâit, aproape un şuierat. Dar şi acesta se stinse încet, curmându-se cu
desăvârşire. Apoi, din bezna de nepătruns nu se mai auzi nimic afară de gâfâitul greu al
unei vietăţi care se zbătea dureros pentru aer.
Weedon Scott învârti butonul. Scara şi holul de jos fură inundate de lumină. Apoi, cu
revolverul în mână, el şi judecătorul Scott coborâră cu grijă. Dar nu mai era nevoie de nici
o măsură de precauţie. Colţ Alb îşi făcuse datoria. În mijlocul mobilelor sfărâmate şi
răsturnate, zăcând pe o parte, cu faţa acoperită de un braţ, se afla un om. Weedon Scott
se aplecă deasupra lui, îi luă arma şi-l întoarse cu faţa în sus. O rană căscată în gât arăta
felul în care murise.
- Jim Hall - zise judecătorul Scott. Tată şi fiu se priviră cu înţeles.
Apoi se întoarseră spre Colţ Alb. Zăcea şi el pe o parte. Ochii îi erau închişi, dar
pleoapele i se ridicară uşor. Colţ Alb începu săi privească pe cei din jur când se aplecară
asupra lui. Făcu o sforţare să dea din coadă, dar nu izbuti decât să o mişte puţin. Weedon
Scott îl bătu uşor cu palma şi din gâtlejul lui Colţ Alb se auzi un mârâit care însemna că
înţelesese. Nu era însă decât un mârâit slab, care se stinse pe dată. Pleoapele îi căzură
închizându-se şi trupul păru că se destinde, lăţindu-se pe podea.
- E pe ducă, săracul - murmură stăpânul.
- O să vedem noi - zise judecătorul - îndreptându-se spre telefon.
- Cred că n-are decât o şansă la o mie - declară chirurgul după ce se străduise o oră şi
jumătate cu Colţ Alb.
Zorile pătrundeau prin ferestre, făcând ca lumina becurilor să pălească. În afară de
copii, întreaga familie se strânsese în jurul chirurgului să afle sentinţa.
- Un picior dinapoi îi e rupt - urmă el. Trei coaste frânte, dintre care cel puţin una i-a
perforat plămânii. Şi-a pierdut aproape tot sângele din trup. E foarte probabil să aibă
leziuni interne. Pesemne că a făcut vreo săritură. Şi asta ca să nu mai pomenesc de cele
trei gloanţe care l-au găurit. O şansă la o mie e într-adevăr ceva optimist. N-are nici o
şansă la zece mii.
- Dar nu trebuie pierdută nici o şansă care i-ar putea fi de ajutor - exclamă judecătorul
Scott. N-are nici o importanţă cât costă. Du-l la raze X sau la orice altceva. Weedon,
telegrafiază imediat doctorului Nichols din San Francisco. Doctore, te rog, nu vreau să te
simţi prost, dar mă înţelegi, trebuie să facem tot ce este cu putinţă.
Chirurgul zâmbi cu bunăvoinţă.
- Sigur că înţeleg, merită să se facă totul pentru el. Trebuie îngrijit aşa cum aţi îngriji o
fiinţă omenească, un copil bolnav. Şi nu uitaţi ce v-am spus de temperatură. Mă întorc la
zece.Şi Colţ Alb fu îngrijit. Propunerea judecătorului Scott de a se aduce o soră fu respinsă
cu indignare de către fete, care îşi asumară acest rol. Iar Colţ Alb câştigă singura şansă la
zece mii pe care chirurgul i-o refuzase.
Medicul nu era însă vinovat că judecase greşit. Toată viaţa lui nu îngrijise şi nu
operase decât oameni delicaţi, crescuţi în lumea civilizată, care trăiau la adăpost şi care
aveau înapoia lor multe generaţii ce trăiseră şi ele la adăpost. În comparaţie cu Colţ Alb,
aceştia erau gingaşi şi lipsiţi de vlagă, agăţându-se de viaţă cu degete neputincioase. Colţ
Alb venise de-a dreptul din wild, unde cel slab piere curând şi unde nimeni nu are parte de
adăpost. Slăbiciunea nu sălăşluise nici în tatăl, nici în mama lui şi nici în generaţiile
trecute. Colţ Alb moştenise o constituţie de fier şi vitalitatea wildului, iar toată făptura lui,
sufletul şi carnea trupului lui, totul se agăţa de viaţă cu acea îndărătnicie pe care odinioară
toate vietăţile o aveau.
Ţinut captiv, fără să poată face vreo mişcare din pricina bandajelor şi ghipsului, Colţ
Alb lâncezi aşa săptămâni şi săptămâni. Dormea ceasuri întregi şi în tot acest timp avu
nenumărate vise; prin mintea lui defilară cortegii nesfârşite de năluciri de prin Ţara
Nordului. Toate fantomele trecutului se treziseră şi veniseră lângă el. Şi aşa, trăi din nou
alături de Kiche în vizuină, se târî tremurând la picioarele lui Castor Cenuşiu ca să i se
supună, ca să-şi poată scăpa viaţa, goni dinaintea lui Lip-Lip şi a haitei de căţei care-l
lătrau ca apucaţi.
Umblă din nou străbătând tăcerea, vânând hrană vie în timpul lunilor de foamete; şi
apoi începu din nou să gonească în fruntea atelajului, iar biciul făcut din maţe, pe care îl
mânuia Mit-sah sau Castor Cenuşiu, pocni din nou în spatele lui şi auzi iarăşi glasurile
strigând „Raa! Raa!" când ajungeau la câte o trecătoare îngustă, iar atelajul se strângea
ca un evantai ca să poată trece. Retrăi zilele de la Smith Frumosu şi luptele pe care le
dăduse atunci. În asemenea clipe chelălăia şi mârâia în somn, iar cei din jur ziceau că
visează urât.
Exista însă un coşmar care îl făcea să sufere cel mai cumplit - monştrii electrici -
tramvaiele care sunau din clopot şi care îi apăreau ca nişte râşi uriaşi, urlând. Stătea
pitulat pe după tufişuri, pândind veveriţa pe care o aştepta să se încumete să coboare pe
pământ, îndeajuns de departe de adăpostul ei din copac. Apoi, când sărea la ea, aceasta
se prefăcea într-un tramvai, ameninţător şi grozav, care se ridica înaintea lui ca un munte,
scoţând sunetele de clopot şi împroşcându-l cu limbi de foc. Şi tot aşa se întâmpla când îl
provoca pe şoim să coboare din înălţimi. Acesta ţâşnea în jos şi din înalturile unde plutea,
prăbuşindu-se asupra lui şi prefăcându-se tot în acel tramvai pe care îl întâlnea
pretutindeni. Se mai făcea că se află din nou în ţarcul lui Smith Frumosu. În jur se adunau
oamenii, iar el ştia că avea să urmeze o luptă. Pândea poarta ca să-şi vadă potrivnicul
intrând. Poarta se deschidea şi, năpustindu-se asupra lui, intra tot înspăimântătorul
tramvai. Visele acelea reveniră de mii şi mii de ori, şi de fiecare dată groaza pe care i-o
inspirau era mai teribilă ca niciodată.
Apoi veni ziua când îi fu scos ghipsul şi ultimul bandaj. Fu o adevărată sărbătoare.
Toată Sierra Vista era de faţă. Stăpânul îl scarpină după ureche, iar el îşi îngână mârâitul
lui de dragoste. Soţia stăpânului îl strigă „Lup binecuvântat", iar numele acesta fu primit cu
urale şi toate femeile strigară „Lupul binecuvântat".
Încercă să se ridice în picioare dar, după câteva încordări, căzu de slăbiciune. Zăcuse
atât de mult, încât muşchii îşi pierduseră agilitatea şi toată puterea se scursese din ei. Se
simţi puţin ruşinat din pricina slăbiciunii, ca şi cum într-adevăr nu şi-ar fi făcut datoria faţă
de zeii lui. De aceea începu să facă sforţări eroice să se ridice şi în cele din urmă izbuti să
stea pe cele patru picioare, şovăind şi clătinându-se înainte şi înapoi.
- Lupul binecuvântat! exclamară în cor femeile.
Judecătorul Scott îl privea triumfător.
- Gura voastră să-l boteze astfel - zise el. Tot aşa cum m-am împotrivit eu odinioară.
Nu există câine care să fi putut face ceea ce a făcut el. E lup.
Un lup binecuvântat - îl îndreptă soţia lui.
- Da, un lup binecuvântat - încuviinţă judecătorul. Şi aşa am să-i zic de aici înainte.
- Va trebui să înveţe din nou să meargă - zise chirurgul. Cred că ar putea foarte bine
să înceapă chiar de acum. Sigur că n-o să-i pară rău. Luaţi-l afară.
Şi Colţ Alb ieşi ca un rege, cu toată Sierra Vista în jurul lui, urmărindu-l cu privirea. Era
tare slăbit şi, când ajunse pe pajişte, se întinse să se odihnească puţin.
Apoi, procesiunea o porni mai departe. Simţea cum i se întăresc muşchii pe măsură
ce-i punea în mişcare şi sângele începea să-i curgă prin ei. Ajunseră Ia grajduri şi acolo, în
poartă, Collie stătea întinsă cu o jumătate de duzină de pui durdulii care se jucau în jurul
ei, la soare.
Colţ Alb privi mirat. Collie mârâi la el ameninţător, ceea ce îl făcu să se ţină la distanţă.
Stăpânul împinse cu vârful piciorului un pui care se ţâra spre el. Colţ Alb se zbârli bănuitor,
dar stăpânul îi făcu semn că totul e în ordine. Collie, pe care una din femei o înlănţuise cu
braţele, îl supraveghea geloasă şi cu un mârâit care spunea că nu e totul în ordine.
Căţeluşul se târa dinaintea lui. Colţ Alb îşi ciuli urechile şi îl urmări plin de curiozitate.
Apoi, nasurile lor se atinseră şi simţi pe obraz limba mică şi caldă a puiului. Fără să-şi dea
seama, Colţ Alb scoase limba şi îl linse pe bot.
Aplauzele şi strigătele de bucurie ale zeilor salutară cele petrecute. Colţ Alb era mirat
şi îi privi cu surprindere. Apoi începu să simtă o slăbiciune şi se întinse pe jos, cu urechile
ciulite, cu capul lăsat pe o parte, privind la pui. Ceilalţi căţeluşi se târâră şi ei spre Colţ Alb,
spre marea neplăcere a lui Collie; iar el îi lăsă cu toată seriozitatea să se caţere şi să se
rostogolească peste el. La început, în mijlocul aplauzelor zeilor, se mai simţi ceva din
sfiiciunea şi stângăcia lui de odinioară. Acestea se şterseră însă, pe măsură ce puii îşi
continuară giumbuşlucurile şi înghionteala lor, iar el stătu mai departe întins, cu ochii
întredeschişi, şi calm, aţipind la soare.