Colț Alb

IV Pârtia zeilor

erului, Colţ Alb, vrând să scape din robie, îşi încercă norocul. De câteva zile domnea
mare agitaţie în sat. Se desfăcea tabăra de vară şi întregul trib, cu mic cu mare, se
pregătea să plece la vânătoarea de toamnă. Colţ Alb urmărea toate acestea cu ochi
nerăbdători, şi când tipiile începură să fie strânse iar canoele încărcate la mal, înţelese
totul. Canoele plecară şi unele chiar dispărură în josul râului.
Se hotărî într-adins să rămână în urmă. Aşteptă prilejul să se furişeze din tabără spre
pădure. Acolo, prin râul care curgea şi care începuse să-şi ţeasă pojghiţa de gheaţă, îşi
pierdu urma. Se târî apoi în inima unui desiş şi aşteptă. Timpul trecea şi Colţ Alb dormea
cu întreruperi ceasuri de-a rândul. Într-un timp îl trezi glasul lui Castor Cenuşiu, care îl
striga. Se mai auzeau şi alte glasuri. Colţ Alb desluşi pe cel al soţiei lui Castor Cenuşiu,
care lua parte la căutarea lui, precum şi pe al lui Mit-sah, fiul acestuia.
Colţ Alb tremura de frică şi, deşi simţi un îndemn lăuntric să iasă din ascunziş, rezistă
totuşi. După un timp, glasurile se stinseră în depărtare şi câtăva vreme după aceea se ţâri afară ca să se bucure de izbânda isprăvii sale. Se lăsa întunericul şi o bucată de vreme
zburdă ici şi colo printre arbori, bucurându-se de libertate. Apoi, dintr-o dată, îşi dădu
seama cât e de singur. Se aşeză jos să cumpănească, cu urechea ciulită la liniştea pădurii
care îl tulbura. Faptul că nimic nu se mişca şi că nu se auzea nimic îi sădea în suflet
spaima. Simţi primejdia care îl pândea nevăzută şi nesimţită. Era bănuitor faţă de pâlcurile
de arbori ce se profilau şi de umbrele negre care puteau ascunde tot soiul de primejdii.
Apoi i se făcu frig. Aci nu mai era la adăpostul cald al tipiei, lângă care să se
ghemuiască. Labele îi îngheţaseră şi ridică mai întâi o labă dinainte, apoi pe cealaltă. Îşi
încovrigă coada stufoasă ca să le acopere şi în aceeaşi clipă avu o vedenie. Nu era nimic
ciudat. O înşiruire de imagini-amintiri ce i se întipăriseră în minte. Văzu iarăşi tabăra, tipiile
şi strălucirea focului. Auzi glasurile ascuţite ale femeilor, glasul de bas răguşit al bărbaţilor
şi mârâitul câinilor. I se făcu foame şi îşi aminti de bucăţile de carne şi de peşte care îi
erau aruncate. Pe aci nu exista carne şi nici altceva decât o tăcere ameninţătoare, care
însă nu putea fi mâncată.
Robia îl muiase. Lipsa de răspundere îl slăbise. Uitase să se descurce singur.
Noaptea se căsca în jurul lui. Simţurile, obişnuite cu freamătul şi zarva din tabără, cu
necontenita ciocnire de imagini şi sunete, erau inactive. Nu-i rămânea nimic de făcut,
nimic de văzut sau de auzit. Se încorda să prindă vreo întrerupere a liniştei şi a nemişcării
ce domnea în natură. Simţurile îi erau amorţite de lipsa de activitate şi de sentimentul unui
lucru ameninţător şi cumplit.
Tresări de spaimă. Ceva uriaş şi fără formă îi gonea pe dinaintea ochilor. Era umbra
unui copac aruncată de lună, din faţa căreia norii fuseseră măturaţi. Liniştindu-se, scânci
încet; apoi îşi curmă scâncetul, de frică să nu atragă atenţia primejdiilor care pândeau.
Un arbore căruia îi îngheţase trunchiul de gerul nopţii făcu mare zgomot, chiar
deasupra lui; Colţ Alb urlă de spaimă. Intră în panică şi o luă la fugă spre sat, înnebunit de
groază. Simţi o nevoie copleşitoare de a fi apărat şi a se afla în tovărăşia omului. Îi stăruia
în nări mirosul fumului de tabără. În urechi îi răsunau cu putere zgomotele şi strigătele din
tabără. Ieşi din pădure în luminişul scăldat de lumina lunii, unde nu erau nici umbre, nici
beznă. Dar nu văzu nici un sat. Uitase. Satul plecase.
Fuga lui sălbatică se curmă deodată. Nu ştia încotro s-o apuce. Îşi purtă abătut paşii
prin tabăra părăsită, mirosind grămezile de gunoi şi resturile împrăştiate de zei. Ar fi fost
fericit să audă răpăitul pietrelor aruncate în el de vreo squaw supărată, ar fi fost bucuros
ca mâna lui Castor Cenuşiu să se abată mânioasă asupră-i; şi ar fi primit cu plăcere o
întâlnire cu Lip-Lip şi întreaga haită laşă care mârâia.
Ajunse la locul unde se înălţase tipia lui Castor Cenuşiu. Se aşeză în mijlocul spaţiului
pe care îl ocupase ea. Îşi îndreptă botul spre lună. Gâtlejul îi era chinuit de spasme, gura i
se deschise şi, într-un urlet sfâşietor, îşi tângui toată singurătatea şi frica lui, dorul de
Kiche, toate suferinţele şi necazurile din trecut, precum şi teama de suferinţele şi
primejdiile viitoare. Era un urlet prelung de lup, primul de acest fel pe care îl scosese
vreodată.
Zorile îi împrăştiară spaima, dar îi sporiră singurătatea. Locul gol, care cu puţin înainte
mişuna încă de oameni, îl făcu să simtă şi mai tare singurătatea. Nu zăbovi mult până să
ia o hotărâre. O apucă repede prin pădure, luând-o de-a lungul malului, în josul apei.
Alergă toată ziua, fără să se odihnească. Părea făcut să gonească fără încetare. Trupul lui
oţelit nu cunoştea oboseala, şi chiar când aceasta veni, rezistenţa pe care o moştenise îi
dădu putere pentru sforţări fără sfârşit şi-l ajută să-şi poarte mai departe trupul chinuit.
Prin locurile unde fluviul se izbea de râpele repezi, el se căţăra pe marile înălţimi din
spate. Trecu prin vad sau înot râurile şi pâraiele ce se vărsau în fluviu. Mergea adesea pe
gheaţa care începea să se formeze pe margini şi nu o dată aceasta se sparse şi trebui să
lupte ca să scape cu viaţă din curentul îngheţat. Tot timpul era cu ochii în patru să
descopere locul unde pârtia zeilor ar fi putut părăsi râul ca s-o pornească spre interior.
Colţ Alb era mai inteligent decât media rasei lui; totuşi mintea nu-i devenise până într-atât de cuprinzătoare, încât să îmbrăţişeze şi celălalt mal al fluviului Mackenzie. Şi dacă
pârtia zeilor a luat-o cumva pe acolo? La aceasta nu s-a gândit. Mai târziu, după ce va
umbla mai mult, va mai creşte, va deveni înţelept şi va ajunge să ştie mai multe despre
poteci şi despre râuri, poate că va izbuti să conceapă şi să întrevadă o asemenea
posibilitate. Dar această facultate a minţii aparţinea încă viitorului. Acum încă alerga
orbeşte şi în calculele lui nu intra decât malul de-a lungul căruia se rostogolea la vale
fluviul Mackenzie.
Goni toată noaptea, şi în beznă dădu peste tot felul de piedici, trecând prin întâmplări
neplăcute, care îi întârziau drumul, dar nul speriau. Până la jumătatea celei de a doua zile
alergă fără întrerupere timp de treizeci de ore, şi muşchii lui de fier începură să se
moleşească. Doar rezistenţa morală îl mai făcea să înainteze. Nu mâncase de patruzeci
de ore şi era lihnit de foame. Băile repetate în apa îngheţată îşi făcuseră de asemenea
efectul. Blana lui frumoasă era plină de noroi. Perniţele late ale labelor îi erau pline de
vânătăi şi sângerau. Începu să şchiopăteze şi şchiopătatul creştea ceas de ceas. Şi, peste
toate aceste nenorociri, cerul se întunecă şi porni să cearnă zăpada - o zăpadă rece,
umedă, care se topea, o zăpadă lipicioasă şi lunecoasă care-i ascundea peisajul pe care îl
străbătea şi acoperea hârtoapele, făcându-i mersul mai anevoios şi mai dureros.
Castor Cenuşiu voise să-şi aşeze tabăra în seara aceea pe malul drept al fluviului
Mackenzie pentru că în direcţia aceea avea loc vânătoarea. Dar cu puţin înainte să se lase
întunericul, Kloo-kooch, nevasta lui Castor Cenuşiu, zărise un elan, venit să se adape pe
malul stâng. Şi dacă elanul n-ar fi venit să se adape, dacă Mit-sah n-ar fi cârmit luntrea din
drumul ei din pricina zăpezii, dacă Kloo-kooch n-ar fi descoperit elanul şi dacă Castor
Cenuşiu nu l-ar fi răpus cu un glonte norocos, tot ceea ce a urmat s-ar fi petrecut cu totul
altfel. Castor Cenuşiu nu şi-ar fi aşezat tabăra pe malul stâng al fluviului Mackenzie şi Colţ
Alb ar fi trecut mai departe, mergând fie spre moarte, fie să-şi găsească drumul spre fraţii
lui sălbatici şi să ajungă şi el unul din aceştia - lup până la sfârşitul zilelor lui.
Se lăsase noaptea. Zăpada cădea tot mai deasă şi Colţ Alb, scheunând încet, ca
pentru sine, poticnindu-se şi şchiopătând, dădu peste o pârtie proaspătă în zăpadă. Era
atât de proaspătă, încât înţelese pe dată cine o făcuse. Scânci de nerăbdare, o apucă în
josul pârtiei care pornea de la malul fluviului şi se avântă printre copaci. Zgomotele taberei
îi ajunseră la ureche. Zări strălucirea focului, o văzu pe Kloo-kooch, care gătea, şi pe
Castor Cenuşiu stând pe vine şi molfăind o bucată de seu crud. Era carne proaspătă în
tabără!
Colţ Alb se aştepta să fie bătut. La acest gând se ghemui şi se zbârli puţin. Apoi o
porni din nou. Îi era teamă şi nu putea să sufere bătaia, pe care ştia că avea s-o capete.
Dar mai ştia că va avea parte de plăcerea focului, de apărarea zeilor, de tovărăşia câinilor,
aceasta din urmă o tovărăşie potrivnică, totuşi tovărăşie, şi care îi împlinea instinctul de
haită.
Se apropie de lumina focului, târându-se şi furişându-se. Castor Cenuşiu îl văzu şi se
opri din mestecat. Colţ Alb se furişă, tăvălindu-se în ticăloşia înjosirii şi supunerii sale. Se
furişă spre Castor Cenuşiu, înaintând pas cu pas, tot mai încet şi mai anevoios. În cele din
urmă se culcă la picioarele stăpânului, căruia i se încredinţa cu totul, de bună-voie, cu trup
şi suflet. Venise din proprie iniţiativă să se aşeze la focul omului şi să fie condus de
acesta. Colţ Alb tremura, aşteptând ca pedeapsa să cadă asupra lui. Mâna se mişcă
deasupră-i. Fără să vrea, se târî sub lovitura pe care o aştepta. Dar ea nu veni. Aruncă o
privire în sus. Castor Cenuşiu rupea bucata de seu în două! Castor Cenuşiu îi întindea o
bucată de seu! Foarte supus şi oarecum bănuitor, mirosi mai întâi seul şi apoi începu să-l
mestece. Castor Cenuşiu porunci să i se aducă carne şi, pe când o mânca, îl păzi de
ceilalţi câini. După aceea, recunoscător şi mulţumit. Colţ Alb se aşeză la picioarele lui
Castor Cenuşiu, privind la focul care-l încălzea, clipind şi moţăind liniştit la gândul că ziua
de mânie îl va găsi nu rătăcind abătut peste împăduritele întinderi pustii, ci în tabăra
animalelor-oameni, în tovărăşia zeilor, cărora li se dăruise şi de care depindea acum.