Colț Alb

IV Moartea care atârnă de gât

Smith Frumosu îi desfăcu lanţul de la gât şi se dădu înapoi.
De astă dată, Colţ Alb nu mai atacă imediat. Rămase liniştit, cu urechile ciulite, atent şi
curios, supraveghind cu grijă ciudatul animal din faţa lui. Nu mai văzuse până atunci un
asemenea câine. Tim Keenan îl împinsese pe buldog, mormăindu-i: „Pe el". Animalul
înainta legănându-se spre centrul cercului, ţeapăn, chinuit şi stângaci. În cele din urmă se
opri, clipind către Colţ Alb.
Mulţimea porni să strige: „Pe el, Cherokee! Rupe-l, Cherokee! Înghite-l!"
Dar Cherokee nu părea prea dornic să se bată. Întoarse capul şi clipi spre oamenii care strigau, dând vesel din ciotul lui de coadă. Nu-i era frică, ci doar lene. În afară de
aceasta, nici nu-şi dădea seama că trebuie să se bată cu câinele din faţa lui. Nu era
obişnuit să se lupte cu un soi de câine ca ăsta şi aştepta să i se aducă cel adevărat.
Tim Keenan intră în cerc şi se aplecă asupra lui Cherokee, mângâindu-l pe grumaz cu
mâinile, care se frecau de firele de păr, împingându-l înainte, cu mişcări line. Toate
acestea erau îndemnuri. Iar efectul lor era aţâţător, pentru că Cherokee începu să mârâie
încet, din fundul gâtlejului. Era o legătură între ritmul mârâitului şi mişcările pe care omul le
făcea cu mâna. Mârâitul i se sui în gât o dată cu punctul culminant al fiecărei mişcări
înainte şi se potolea, pentru a începe din nou, o dată cu mişcarea următoare. Sfârşitul
fiecărei mişcări dădea accentul ritmului, mişcarea terminându-se brusc de cum izbucnea
mârâitul.
Lucrul acesta nu rămase fără efect asupra lui Colţ Alb, Părul începu să i se ridice pe
ceafă şi pe grumaz. Tim Keenan mai împinse pentru ultima oară câinele şi se dădu înapoi.
Avântul care-l împingea pe Cherokee înainte stingându-se, câinele continuă să înainteze
din propria lui voinţă, gonind iute cu picioarele-i crăcănate. Atunci lovi Colţ Alb. Izbucni un
strigăt de admiraţie. Străbătuse distanţa mergând mai degrabă ca o pisică decât ca un
câine; şi cu aceeaşi iuţeală de pisică sfârtecase cu dinţii sărind în lături.
Buldogul sângera dinapoia urechii, din rana de pe ceafa lui groasă. Nu dădu nici un
semn, nici măcar nu mârâi, ci se întoarse şi o porni după Colţ Alb. Tot ceea ce se petrecea
de ambele părţi, iuţeala unuia şi perseverenţa celuilalt, aţâţară patimi în mulţime şi oamenii
se porniră să facă noi rămăşaguri şi să le urce pe cele încheiate. Iarăşi şi iarăşi Colţ Alb
sărea, sfârteca şi se depărta neatins, iar ciudatul lui duşman îl urmărea fără o prea mare
grabă, nu prea încet, dar ferm şi hotărât şi cu intenţii precise. Metoda lui urmărea un scop
- să facă ceea ce îşi pusese în gând, ceva de la care nu-l putea abate nimic.
Tot ce făcea el, fiecare acţiune a lui purta semnul acestui ţel pe care-l urmărea. Colţ
Alb era uluit. Nu mai văzuse niciodată un asemenea câine. Nu avea păr pe el, era moale
şi sângera uşor. Nu exista un înveliş gros de blană care să zădărnicească muşcătura lui
Colţ Alb, cum se întâmpla adesea cu câinii de acelaşi soi cu el. De câte ori lovea, colţii i se
înfigeau uşor în carnea care ceda, în timp ce animalul părea că nu e în stare să se apere.
Şi mai era ceva care îl zăpăcea -nu scotea nici un strigăt, aşa cum se obişnuise el cu
ceilalţi câini cu care se bătuse. În afară de vreun mârâit, câinele îşi îndura chinul fără
murmur. Şi nu şovăia nici o clipă în urmărirea lui.
Nu înseamnă că Cherokee era încet, dar oricât de iute se întorcea şi se răsucea el,
nu-l nimerea niciodată pe Colţ Alb. Cherokee era şi el uluit. Nu se luptase niciodată cu un
câine de care să nu se poată apropia. Întotdeauna ambii adversari doreau să se apropie.
Dar aici era un câine care se ţinea la distanţă, ţopăind şi ferindu-se când într-o parte, când
într-alta. Şi când îşi înfigea colţii în el, nu-i ţinea, ci dădea drumul pe dată, ţâşnind din nou
în lături.
Colţ Alb nu putea însă să ajungă la partea moale, de dedesubtul gâtului. Buldogul era
prea scurt, iar fălcile lui masive erau o apărătoare în plus. Colţ Alb ţâşnea iute şi apoi se
retrăgea neatins, în timp ce rănile lui Cherokee se înmulţeau. Capul şi gâtul îi erau sfâşiate
şi sfârtecate. Sângera din plin, dar nu părea că s-ar pierde cu firea. Îşi continua urmărirea
greoaie, deşi o dată, derutat pentru o clipă, se opri în loc clipind spre oamenii care priveau,
dând din ciotul lui de coadă în semn că era dispus să se bată.
În acea clipă Colţ Alb se năpusti la el, apoi sări deoparte sfârtecând în viteză rămăşiţa
sfâşiată a uneia din urechi. Cu o uşoară urmă de mânie, Cherokee reluă urmărirea,
mergând înăuntrul cercului pe care-l descria Colţ Alb şi străduindu-se să-i apuce gâtlejul în
strânsoarea lui ucigătoare. Colţ Alb scăpă de buldog ca prin urechile acului, şi când Colţ
Alb, răsucindu-se brusc, scapă de primejdie sărind în partea opusă, se auziră strigăte de
laudă.
Timpul trecea. Colţ Alb continua să ţopăie, furişându-se şi răsucindu-se, sărind înainte
şi înapoi şi lăsând răni tot mai multe pe trupul duşmanului. Iar buldogul continua să-lurmărească cu o siguranţă înverşunată. Mai devreme sau mai târziu îşi va atinge ţelul -
acela de a izbuti să-l prindă în strânsoarea care îi va aduce victoria. Între timp răbda toate
chinurile pe care celălalt i le provoca. Urechile lui mari erau fâşiuţe, ceafa şi umerii îi erau
sfâşiate în douăzeci de locuri; până şi buzele îi erau spintecate şi sângerau - toate acestea
pricinuite de muşcăturile ca fulgerul care îi depăşeau posibilitatea de a le prevedea şi de a
se păzi de ele.
Colţ Alb încercase din când în când să-l răstoarne pe Cherokee, dar diferenţa de
înălţime era prea mare. Cherokee era prea îndesat, prea aproape de pământ. Colţ Alb
întrecu măsura cu şiretlicul lui. La o întoarcere şi un ocol iute de-al lui i se ivi prilejul. Îl
prinse pe Cherokee cu capul întors, când acesta se răsucea mai încet. Umărul îi era
expus. Colţ Alb se aruncă asupra lui, dar era mai înalt decât celălalt, şi când lovi cu putere
se trezi peste trupul duşmanului. Pentru prima oară în istoricul luptelor lui, oamenii îl
văzură pe Colţ Alb pierzând pământul de sub picioare. Trupul lui descrise o jumătate de
salt mortal în aer şi ar fi căzut pe spate dacă atunci când era încă în aer nu s-ar fi răsucit
ca o pisică, în sforţarea lui de a cădea cu picioarele pe pământ. Aşa cum căzu, se lovi rău
într-o parte. În clipa următoare era în picioare, dar în aceeaşi clipă colţii lui Cherokee se
încleştară în gâtlejul, lui.
Nu-l înhăţase bine, pentru că nimerise prea jos, spre piept, dar Cherokee ţinea
zdravăn. Colţ Alb sări în picioare şi se smuci sălbatic în sus şi în jos, încercând să se
scuture de trupul buldogului. Îl scotea din fire această greutate care atârna, trăgându-l în
jos. Îi încătuşa mişcările, stânjenindu-l. Părea o cursă, şi toate instinctele lui se
împotriveau şi se revoltau împotriva ei. Era o revoltă plină de mânie. Timp de câteva
minute păru smintit de-a binelea. Izvorul vieţii din el îi apăra acum făptura. Voinţa de a
exista, ce sălăşluia în trupul lui, se ridica vijelios. Îl stăpânea această simplă dragoste
carnală de viaţă. Toată inteligenţa îi pierise ca şi cum nu ar mai fi avut creier. Judecata îi
era zdruncinată de dorinţa oarbă a cărnii de a trăi şi de a se mişca, de a se mişca cu orice
preţ, de a continua să se mişte, pentru că mişcarea era manifestarea existenţei lui.
Se rotea mereu, fără încetare, zvârcolindu-se pe loc, întorcându-se şi răsucindu-se,
încercând mereu să scuture greutatea de cincizeci de pfunzi care îl trăgea de gâtlej.
Buldogul se mulţumea doar să-l ţină strâns. Uneori, rar, izbutea să atingă pământul cu
picioarele şi să se împingă pentru un moment în Colţ Alb. Dar în clipele următoare pierdea
pământul de sub picioare şi era târât în vârtejul unuia din rotocoalele nebuneşti pe care
Colţ Alb le descria. Cherokee se făcu una cu instinctul din el. Ştia bine că făcea exact
ceea ce trebuia şi simţi un fior de plăcere. În asemenea clipe închidea chiar ochii şi, vrând-
nevrând, se lăsa aruncat într-o parte şi în alta, fără să se sinchisească câtuşi de puţin că
ar putea fi rănit în felul acesta. Aşa ceva nu mai avea nici o importanţă. Strânsoarea era
totul, şi el strângea.
Colţ Alb nu încetă decât atunci când simţi că nu mai poate de oboseală. Îi era cu
neputinţă să mai facă ceva şi nu mai pricepea ce se întâmplase. Niciodată, de când lupta,
nu i se întâmplase aşa ceva. Câinii cu care se mai bătuse nu se luptau aşa. Cu ei se
muşca, se sfârteca şi se fugărea, muşca şi el, sfârteca şi fugea. Zăcea aproape pe o
parte, gâfâind. Strângând fără să-i dea drumul, Cherokee îl trase spre el, încercând să-l
întoarcă pe partea lui. Colţ Alb se împotrivi şi simţi cum fălcile îşi mută strânsoarea, dând
drumul uşor şi încleştându-se din nou, crestând încet cu colţii. Fiecare mutare apropia
strânsoarea de gâtlej. Sistemul buldogului era să ţină ceea ce apucase şi să caute să
pătrundă mai mult, ori de câte ori Colţ Alb stătea liniştit. Când Colţ Alb se zbătea,
Cherokee se mulţumea doar să ţină cu dinţii.
Ceafa bombată a lui Cherokee era singura parte a trupului acestuia la care puteau
ajunge dinţii lui Colţ Alb. Îl apucă de capătul cefei, acolo unde ceafa îi ieşea dintre umeri;
el însă nu cunoştea sistemul acesta de luptă al crestatului cu dinţii şi nici fălcile lui nu erau
făcute pentru aşa ceva. El spinteca cu colţii şi sfâşia cu mişcări convulsive, ca să-şi poată
face loc. Apoi o schimbare a poziţiei lor îl întoarse. Buldogul izbutise să-l răstoarne pespate şi continua să atârne de gâtul lui. Era peste el. Colţ Alb îşi arcui picioarele dinapoi ca
o pisică, scormonind cu labele în burta duşmanului de deasupra lui; începu să zgârie,
sfâşiindu-l cu mişcări prelungi. De bună seamă că i-ar fi scos măruntaiele lui Cherokee
dacă acesta nu s-ar fi răsucit iute pe loc în jurul punctului pe care-l ţinea strâns, trăgându-
şi trupul de lângă Colţ Alb şi aşezându-se în unghi drept.
Nu exista nici o scăpare din această strânsoare. Era ca însuşi destinul, la fel de
neînduplecată ca şi el. Suia încet spre vena jugulară. Îl mai salva pe Colţ Alb de la moarte
numai pielea care îi atârna la gât şi blana deasă care îl acoperea. Acestea se făceau
ghemotoc în botul lui Cherokee şi aproape că zădărniceau strânsoarea colţilor. Dar,
bucată cu bucată, ori de câte ori avea prilejul, Cherokee apuca cu gura tot mai mult din
piele şi din blană. Urmarea fu că, încetul cu încetul, îl sugruma pe Colţ Alb, care răsufla tot
mai anevoie pe măsură ce timpul trecea.
Se părea că lupta se apropie de sfârşit. Susţinătorii lui Cherokee erau triumfători şi
ofereau şanse ridicole. Şi în aceeaşi măsură erau deprimaţi susţinătorii lui Colţ Alb; ei
refuzau rămăşagurile de zece pentru unu şi douăzeci pentru unu, deşi unul dintre ei se
arătă destul de pripit ca să încheie o prinsoare de cincizeci pentru unu. Acesta era Smith
Frumosu. Făcu un pas în arenă şi-l arătă pe Colţ Alb. Apoi începu să râdă batjocoritor şi
dispreţuitor. Lucrul acesta îşi produse efectul dorit. Colţ Alb turbă de furie. Îşi adună
ultimele puteri şi se ridică. Şi pe când se zbătea în jurul arenei, cu cei cincizeci de pfunzi ai
duşmanului său atârnându-i mai departe de gât, mânia i se prefăcu în spaimă. Izvorul de
viaţă din el îl stăpâni din nou şi inteligenţa dispăru în faţa voinţei cărnii lui de a trăi. De jur-
împrejur şi iarăşi înapoi, poticnindu-se, căzând şi ridicându-se, ba chiar înălţându-se din
când în când pe picioarele dinapoi şi ridicându-şi duşmanul de la pământ, el se lupta
zadarnic să scuture moartea care-i atârna de gât.
În cele din urmă căzu rostogolindu-se pe spate, sfârşit; iar buldogul îşi mută repede
strânsoarea, pătrunzând mai mult, crestând tot mai mult carnea împăturită în blană şi
sugrumându-l pe Colţ Alb mai tare ca oricând. Izbucniră ropote de aplauze pentru
învingător şi multe strigăte de „Cherokee!", „Cherokee!" Acesta le răspunse dând puternic
din ciotul lui de coadă. Dar strigătele aprobatoare nu-l distrăgeau de la ceea ce făcea.
Între coadă şi fălcile lui masive nu exista nici o legătură. Coada putea să se mişte, fălcile
continuau însă cumplita strânsoare a gâtlejului lui Colţ Alb.
În aceste clipe ceva atrase atenţia spectatorilor. Era un clinchet de clopoţei. Se auziră
strigăte de dog-musheri14
. Toţi, în afară de Smith Frumosu, priviră speriaţi, cuprinşi de frica
poliţiei. Văzură în susul pârtiei şi nu în jos o sanie cu doi oameni, trasă de câini. Era
limpede că veneau dinspre pârâu, unde fuseseră într-o călătorie de prospecţie. La
vederea mulţimii opriră câinii, se apropiară şi se vârâră printre oameni, curioşi să vadă
pricina agitaţiei. Dog-musherul avea mustaţă, dar celălalt, un om mai tânăr şi înalt, era ras,
faţa îi era trandafirie din cauza pulsaţiei sângelui şi a goanei prin aerul îngheţat.
Colţ Alb încetase de fapt lupta. Din când în când mai opunea rezistenţă cu mişcări
convulsive, dar zadarnic. Nu mai putea să tragă decât puţin aer în piept, şi puţinul care îl
mai trăgea scădea sub încleştarea nemiloasă care se strângea tot mai mult. Cu toată
armura lui de blană, vena mare de la gât i-ar fi fost de mult despicată dacă, atunci când îl
înhăţase prima oară, buldogul nu l-ar fi apucat prea de jos, adică de piept. Îi trebuise mult
timp lui Cherokee ca să-şi mute încleştarea mai sus şi lucrul acesta făcuse ca fălcile să i
se încurce în blană şi în cutele pielii.
Între timp, bruta josnică se trezise în Smith Frumosu, punând stăpânire şi pe bruma de
judecată sănătoasă pe care o mai avea. Când văzu că ochii lui Colţ Alb încep să
sticlească, ştiu fără greş că lupta era pierdută. Atunci se dezlănţui. Sări la Colţ Alb şi
începu să-l lovească cu sălbăticie, izbindu-l cu piciorul. Din mulţime se auziră şuierături şi
strigăte de protest, dar atâta tot. Şi pe când se petreceau cele de mai sus, iar Smith
Frumosu continua să-l lovească pe Colţ Alb cu piciorul, în mulţime se produse mișcare. Unul din noii veniţi, cel care era mai înalt, îşi făcea loc, dând din umeri în stânga şi în
dreapta, fără nici o ceremonie sau blândeţe. Când pătrunse în arenă, Smith Frumosu era
tocmai pe cale să lovească iarăşi. Toată greutatea îi era pe un singur picior şi se afla într-un
echilibru nestabil. În acea clipă, pumnul noului venit îi dădu o lovitură zdrobitoare în plină
faţă. Piciorul lui Smith Frumosu pierdu pământul de sub el şi trupul păru că i se înalţă în
aer, sucindu-se înapoi, şi căzu în zăpadă. Noul venit se întoarse spre mulţime.
- Laşilor! strigă el. Bestii ce sunteţi!
Era cuprins de furie - o furie sfântă. Când fulgerau mulţimea, ochii lui cenuşii păreau
metalici, ca de oţel. Smith Frumosu se ridică şi veni spre el, smiorcăind ca un laş ce era.
Noul venit nu înţelese. Nu-l ştia cât de josnic şi laş era şi crezu că vine să se bată. Aşa că,
strigându-i „bestie!", îi trânti un pumn, dându-l peste cap cu o a doua lovitură aplicată în
faţă. Smith Frumosu găsi cu cale că zăpada era locul cel mai sigur pentru el şi rămase
întins acolo unde căzuse, renunţând la orice sforţare de a se mai ridica.
- Matt, hai şi dă-mi o mână de ajutor! îi strigă noul venit dog-musherului, care-l urmase
în arenă.
Cei doi oameni se aplecară asupra câinilor. Matt îl apucă pe Colţ Alb, gata să-l tragă
atunci când fălcile lui Cherokee îi vor fi dat drumul. Tânărul se strădui să i le descleşteze,
apucând fălcile buldogului, cu mâinile şi încercând să i le desfacă. Zadarnic însă.
Şi pe când trăgea, smucea şi răsucea trupul câinelui, continua să strige, cu fiecare
respiraţie de-a lui: „Bestiilor ce sunteţi!".
Mulţimea începu să se neliniştească şi unii protestară chiar că li se strică petrecerea,
dar noul venit îi făcu să tacă atunci când îşi ridică pentru o clipă capul de la lucrul lui,
aruncându-le o privire pătrunzătoare.
- Bestiile dracului! explodă el în cele din urmă şi-şi reluă treaba.
- Degeaba, domnule Scott, aşa nu-i poţi desface! zise Matt în cele din urmă.
Se opriră amândoi şi priviră la câinii încleştaţi.
- Nu sângerează prea tare - constată Matt. Nu s-a curăţat încă.
- Dar poate să moară în fiece clipă - îi răspunse Scott. Uite, vezi, a intrat cu dinţii şi
mai adânc.
Agitaţia şi teama tânărului pentru Colţ Alb creştea. Îl izbi pe Cherokee în cap cu
sălbăticie, o dată şi încă o dată. Acesta însă nu-şi desfăcea fălcile. Dădea din ciotul lui de
coadă, arătând astfel că înţelegea rostul loviturilor, dar că se ştia în drept şi că nu-şi făcea
decât datoria ţinând strânsoarea.
- Nu vrea nimeni să ne dea o mână de ajutor? strigă Scott cu disperare spre mulţime.
Dar nu se oferi nimeni. În schimb începură să-l aclame sarcastic acoperindu-l cu o
ploaie de sfaturi date în bătaie de joc.
- Trebuie să găseşti o pârghie - îl sfătui Matt.
Celălalt întinse mâna la tocul de la brâu, trase revolverul şi încercă să împingă ţeava
între fălcile buldogului. Împinse, împinse cu putere, până ce se auzi clar scrâşnetul dinţilor
încleştaţi pe oţel. Amândoi oamenii stăteau în genunchi, plecaţi asupra câinilor. Tim
Keenan intră în arenă. Se opri lângă Scott şi-l atinse pe umăr, zicându-i pe un ton
ameninţător:
- Nu-i rupe dinţii, străine!
- Atunci am să-i rup gâtul - replică Scott, continuând să împingă şi să-i desfacă fălcile
cu ţeava revolverului.
- Nu-i rupe dinţii, îţi spun! repetă cel care umbla cu „uite popa, nu e popa", pe un ton
mai ameninţător decât înainte.
Dar dacă urmărea să-l impresioneze, nu izbuti. Scott nu-şi încetă eforturile, deşi privi
în sus cu răceală şi întrebă:
- Al tău e câinele?
Acesta scoase un mormăit.
- Atunci fă-te-ncoace şi desfă-i strânsoarea.
Bine, străine - mormăi celălalt, întărâtat. Pot să-ţi spun doar că nu eu am făcut treaba
asta şi nu prea văd cum am s-o desfac.
- Atunci cară-te de aici! fu răspunsul. Şi nu mă mai bate la cap. Am treabă!
Tim Keenan continuă să stea aplecat asupra lui, dar Scott nu-i mai dădea nici o
atenţie. Izbutise să vâre ţeava între fălci într-o parte şi încerca s-o scoată pe partea
cealaltă. O dată treaba asta făcută, apăsă cu blândeţe şi cu atenţie, desfăcând câte puţin
fălcile, în timp ce Matt trăgea încet, încet, gâtul schilodit al lui Colţ Alb.
- Stai să-ţi iei câinele! se auzi ordinul lui Scott, care nu îngăduia împotrivire
proprietarului lui Cherokee.
Acesta se aplecă ascultător şi îl apucă zdravăn pe Cherokee.
- Acum! anunţă Scott, opintindu-se pentru ultima dată.
Câinii fură despărţiţi, buldogul zbătându-se cu putere.
- Ia-l de aici! porunci Scott şi Tim Keenan îl târî pe Cherokee înapoi în mulţime.
Colţ Alb făcu câteva sforţări zadarnice să se ridice. Izbuti o dată să se pună pe
picioare, dar era prea slab ca să se poată ţine şi căzu afundându-se în zăpadă. Ochii îi
erau pe jumătate închişi şi sticloşi. Fălcile îi erau desfăcute, iar limba îi atârna printre ele
plină de noroi şi moale. Arăta ca un câine ucis prin strangulare. Matt îl cercetă.
- E aproape curăţat - zise el - dar mai respiră.
Smith Frumosu se ridică şi se apropie să se uite la Colţ Alb.
- Matt, cât face un câine bun de sanie? întrebă Scott.
Dog-musherul care şedea încă în genunchi, aplecat asupra lui Colţ Alb, socoti o clipă,
apoi zise:
- Trei sute de dolari.
- Şi cât face unul care e mai mult mort decât viu, aşa cum e ăsta? întrebă Scott,
atingându-l pe Colţ Alb cu piciorul.
- Jumătate - socoti dog-musherul.
Scott se întoarse spre Smith Frumosu.
- Ai auzit, domnule Bestie? O să-ţi iau câinele şi o să-ţi dau o sută cincizeci pe el.
Scoase portofelul şi îi numără hârtiile.
Smith Frumosu îşi puse mâinile la spate, refuzând să se atingă de banii oferiţi.
- Nu-i de vânzare - zise el.
- Ba cum de nu! îl asigură celălalt. Şi îl cumpăr eu. Ţine banii. Câinele e al meu.
Smith Frumosu, ţinându-şi încă mâinile la spate, începu să se dea înapoi.
Scott sări la el, ridicând pumnul să-l lovească. Smith Frumosu se ghemui, înainte ca
lovitura să fi pornit.
- E dreptul meu - scânci el.
- Ţi-ai pierdut dreptul la câinele ăsta! se auzi răspunsul. Ai de gând să primeşti banii
sau te pocnesc din nou?
- Bine - se grăbi să răspundă Smith Frumosu, cuprins de frică. Dar să ştii că iau banii
silit - adăugă el. Câinele ăsta face o avere. N-am să mă las jefuit, orice om îşi are dreptul
lui.
- Întocmai - zise Scott, înmânându-i banii. Orice om îşi are dreptul lui. Numai că tu nu
eşti om. Eşti bestie!
- Aşteaptă până mă întorc eu la Dawson! ameninţă Smith Frumosu. Te dau pe mâna
justiţiei.
- Dacă îndrăzneşti să deschizi gura când te întorci la Dawson, atunci am să fac să te
dea afară din oraş. Ai priceput?
Smith Frumosu răspunse cu un mormăit.
- Ai priceput? tună celălalt, cu o furie neaşteptată.
- Da - îngăimă Smith Frumosu, trăgându-se înapoi.
- Da, şi mai cum?
- Da, domnule - mormăi Smith Frumosu.
- Păzea! Muşcă! strigă cineva şi izbucni în hohot de râs.
Scott îi întoarse spatele şi se duse să-i dea o mână de ajutor dog-musherului care
avea de lucru cu Colţ Alb.
Unii începură să plece; alţii stăteau în grupuri, privind şi discutând. Tim Keenan intră şi
el în vorbă cu cei dintr-un grup.
- Cine-i mutra asta? întrebă el.
- Weedon Scott - răspunse cineva.
- Şi cine dracu e Weedon Scott? mai întrebă Keenan.
- Oho, ăsta e unul din specialiştii ăia grozavi în mine. Are trecere pe la toţi grangurii.
Dacă nu vrei să ai încurcături, atunci întinde-o din faţa lui, atâta îţi spun. E bine cu toate
autorităţile. Comisarul aurului îi e bun prieten.
- M-am gândit eu că trebuie să fie cineva - îngână stăpânul lui Cherokee. D-aia nici nu
l-am luat repede de la început.