Colț Alb

I Bătălia colţilor

Lupoaica auzi cea dintâi larma glasurilor omeneşti şi lătratul câinilor de ham şi tot ea
sări prima de lângă omul înghesuit în cercul lui de flăcări ce stăteau să se stingă. Haita nu
se arăta dispusă să renunţe la vânatul pe care-l încolţise şi şovăi câteva clipe pentru a se
asigura că într-adevăr se auzea larmă, apoi o porni pe urmele lupoaicei.
În fruntea haitei gonea un lup mare, cenuşiu, unul din cei câţiva conducători. El
îndruma haita pe urmele lupoaicei şi tot el mârâia ameninţător la cei mai tineri membri ai
haitei, sau le arăta colţii când cei mai ambiţioşi încercau să-l întreacă. De asemenea, tot el
iuţea pasul când o vedea pe lupoaică mergând agale prin zăpadă.
Lupoaica veni lângă el, ca şi cum acolo i-ar fi fost locul, şi luă şi ea pasul haitei. Lupul
nu mârâia la ea şi nici nu-şi arăta colţii când se întâmpla să-l întreacă cu câte un salt.
Dimpotrivă, părea binevoitor cu ea - chiar prea binevoitor ca să-i poată fi pe plac acesteia,
deoarece el se arăta dispus să gonească alături de ea, şi când se apropia prea tare,
lupoaica mârâia şi-şi arăta colţii. La nevoie nu se dădea în lături să-şi înfigă colţii adânc în
umerii lui. În asemenea împrejurări, el nu se supăra deloc. Se mulţumea să sară în lături şi
alerga drept înainte, făcând câteva salturi stângace, şi în felul lui de a se purta părea un
mire de la ţară care se fâstâcise.
Acesta era singurul lui necaz în conducerea haitei, dar lupoaica avea alte griji. De
cealaltă parte gonea un lup bătrân şi tare jigărit, încărunţit şi plin de semne rămase din
nenumăratele lui lupte. Cum n-avea decât un singur ochi -pe cel stâng - se ţinea tot timpul de-a dreapta ei. Îi făcea şi el curte, întorcându-se spre ea până ce botul lui, plin de
cicatrice, îi atingea trupul, umărul sau grumazul. Lupoaica însă îi respingea şi lui atenţiile,
folosindu-şi colţii, iar când se nimerea ca amândoi să-şi arate atenţiile dintr-o dată, era atât
de brutal înghiontită, încât la repezeală trebuia să muşte în dreapta şi în stânga, ca să-i
respingă pe cei doi îndrăgostiţi, menţinându-se în acelaşi timp în fruntea haitei şi
adulmecând mai departe drumul. In asemenea împrejurări, tovarăşii ei îşi arătau colţii,
mârâind unul la altul ameninţător. S-ar fi putut bate, dar şi curtea pe care i-o făceau, şi
rivalitatea stârnită de prezenţa ei rămâneau acum mai prejos de foamea tot mai aprigă
care pusese stăpânire pe haită.
Ori de câte ori era respins, lupul cel bătrân se dădea pe dată în lături, ferindu-se de
obiectul dorinţei sale, care era înzestrat cu colţi ascuţiţi, şi se izbea de un lup tânăr, de trei
ani, care gonea în dreapta lui, adică pe partea pe care el nu vedea. Lupul cel tânăr
crescuse cât unul matur şi, dacă ţinem seama de starea de slăbiciune şi de înfometare a
haitei, forţa şi curajul lui erau puţin obişnuite. Deşi tânăr, gonea totuşi cu capul în dreptul
umărului lupului mai bătrân şi chior. Când cuteza să alerge în rând cu el (lucru ce se
întâmpla rar), un mârâit şi o muşcătură îl dădea înapoi, în dreptul umărului. Uneori, totuşi,
se furişa încet şi prudent între conducătorul cel bătrân şi lupoaică. Lucrul acesta era privit
cu duşmănie de doi sau chiar de trei lupi. Când lupoaica începea să mârâie nemulţumită,
conducătorul cel bătrân sărea asupra lupului de trei ani, rostogolindu-se cu el. Uneori
ajungea şi lupoaica să se rostogolească cu el, ba chiar şi şeful cel tânăr din stânga ei.
Atunci, înfruntat de trei şiruri de colţi sălbatici, lupul cel tânăr se oprea degrabă, se
dădea înapoi şi se aşeza pe picioarele dindărăt, ţinându-şi pe cele dinainte ţepene, botul
ameninţător şi coama zbârlită. Învălmăşeala din frunte a haitei care gonea stârnea
întotdeauna agitaţie şi în coada haitei. Lupii care veneau din urmă dădeau peste lupul cel
tânăr şi-şi arătau nemulţumirea muşcându-l de picioarele dinapoi şi de coaste. Toată vina
o purta doar el, pentru că întotdeauna lipsa de hrană şi nervii sunt tovarăşi nelipsiţi; dar cu
încrederea nemărginită a tinereţii, el repeta mereu manevra, cu încăpăţânare, deşi
niciodată nu izbutea să iasă decât înfrânt.
Dacă ar fi existat hrană, dragostea şi lupta ar fi destrămat haita. Dar situaţia haitei era
acum disperată. Lihnită după o foame atât de îndelungată, ea gonea mai încet ca de
obicei. În urmă şchiopătau cei mai slabi, cei foarte tineri şi cei foarte bătrâni. În frunte
mergeau cei mai puternici. Dar toţi laolaltă arătau mai degrabă a schelete decât a lupi în
lege. Totuşi, în afară de cei ce şchiopătau, mersul celorlalţi nu trăda vreun efort sau
oboseală. Muşchii lor fibroşi păreau un izvor nesecat de energie. După fiecare contracţie
ca de oţel a unui muşchi, urma alta, şi alta, şi încă una, la nesfârşit.
Goniră multe mile în acea zi. Mai goniră şi toată noaptea. Ziua următoare îi găsi tot
gonind. Goneau printr-o lume îngheţată şi moartă. Nu era nici o urmă de viaţă. Prin
nesfârşita încremenire, doar ei se mişcau, doar ei trăiau şi căutau alte vieţuitoare pe care
să le sfâşie şi să continue să trăiască.
Trecură povârnişuri scunde şi traversară o duzină de râuleţe dintr-un ţinut de şes,
până ce strădania să le fie răsplătită. Dădură peste elani. Zăriră mai întâi un mascul mare.
Acesta însemna carne şi viaţă, şi nici nu era străjuit de vreun foc misterios şi nici de
proiectile zburătoare de flăcări. Copitele late şi coarnele răsfirate le mai cunoscuseră ei, şi
de aceea părăsiră obişnuita lor răbdare şi prevedere. Lupta fu scurtă şi sălbatică. Elanul
cel mare fu încolţit din toate părţile. Lupii cădeau spintecaţi sau se prăvăleau cu ţeasta
crăpată de loviturile dibace pe care animalul le dădea cu copitele lui mari. Îi zdrobea şi-i
sfărâma cu coarnele lui uriaşe. Îi strivea cu picioarele în zăpadă, sub el, în tăvăleala luptei.
Dar era condamnat dinainte şi se prăbuşi cu lupoaica deasupra lui, sfârtecându-i sălbatică
gâtlejul, şi cu alţi colţi înfipţi în tot trupul, sfâşiindu-l de viu, înainte ca ultima sforţare să fi
încetat, înainte să fi fost ucis.
Era hrană din belşug. Elanul avea peste opt sute de pfunzi6
- câte douăzeci de pfunzi de carne, pentru fiecare din cei peste patruzeci de lupi din haită. Dar tot aşa cum puteau
posti uimitor de mult, lupii puteau înghiţi cantităţi uriaşe; curând, doar câteva oase
împrăştiate ici şi colo erau tot ce mai rămăsese din superbul animal viu, care, cu câteva
ceasuri înainte înfruntase haita.
Acum se puteau odihni şi dormi în voie. Cu stomacurile pline, lupii mai tineri începură
să se hârjonească şi hărţuiala lor ţinu câteva zile, până ce haita se destramă. Foamea
trecuse. Lupii se aflau acum în patria vânatului, dar, deşi vânau încă în haită, erau mai
prevăzători, şi din mica turmă de elani pe care o întâlniră în drum sfâşiară doar elani
bătrâni şi betegi sau femele greoaie.
Veni o zi în această ţară a belşugului, în care haita de lupi se împărţi în două, luând-o
fiecare în altă direcţie. Lupoaica, cu şeful cel tânăr - în stânga, şi cu chiorul mai bătrân - în
dreapta, îşi urmară ceata în josul fluviului Mackenzie, pe care-l trecură intrând în regiunea
lacurilor de la răsărit. Zi de zi, aceste resturi ale haitei se micşorau. Doi câte doi, mascul şi
femelă, lupii dezertau. Uneori, câte un mascul singuratic era alungat de colţii ascuţiţi ai
rivalilor săi. În cele din urmă rămaseră doar patru: lupoaica, şeful cel tânăr, chiorul şi lupul
cel ambiţios, în vârstă de trei ani.
In timpul din urmă, lupoaica devenise tot mai sălbatică. Toţi cei trei pretendenţi purtau
urmele colţilor ei. Totuşi nu-i răspundeau niciodată la fel, nu se apărau împotriva ei. La
cele mai sălbatice muşcături ale ei îşi întorceau grumazul şi, dând din coadă sau făcând
paşi mărunţi, încercau să-i potolească mânia. Dar dacă erau blânzi cu ea, unul faţă de
celălalt se purtau cu cruzime. Cel de trei ani devenise prea ambiţios în sălbăticia lui. Îl
înhaţă pe cel mai bătrân de partea unde se afla ochiul cu care acesta nu vedea şi-i sfâşie
urechea, fâşii, fâşii. Deşi cel bătrân şi cărunt era chior, în lupta împotriva tinereţii şi
vigoarei celuilalt folosi înţelepciunea anilor îndelungaţi de experienţă. Ochiul lipsă şi botul
lui plin de cicatrice stăteau mărturie a aprigei experienţe pe care o agonisise.
Supravieţuise prea multor lupte ca să zăbovească acum o clipă, neştiind ce are de făcut.
Lupta începu cinstit, dar nu se termină tot astfel. Nu se ştie care ar fi fost sfârşitul,
dacă cel de-al treilea lup n-ar fi luat partea celui bătrân; împreună cu şeful cel bătrân şi
şeful cel tânăr, îl atacară pe ambiţiosul în vârstă de trei ani, hotărâţi să-l ucidă. Era prins
din amândouă părţile între colţii nemiloşi ai tovarăşilor săi de odinioară. Uitate erau zilele
când vânaseră împreună, uitat era vânatul pe care-l răpuseseră împreună, foamea pe
care o înduraseră. Toate acestea erau de domeniul trecutului. Acum se punea problema
dragostei - dintotdeauna mal cumplită şi mai crudă decât goana după hrană.
Şi în acest timp, lupoaica - pricină a tot ce se petrecea -şedea mulţumită şi urmărea
lupta. Ba chiar îi făcea plăcere. Era vremea ei - şi asta nu i se întâmpla prea des - era
vremea când coamele se zbârleau şi colţul lovea alt colţ sau sfâşia carnea care ceda, şi
toate acestea pentru a o cuceri pe ea.
Şi în această luptă pentru dragoste, cel de trei ani, care era la prima lui aventură, îşi
dădu viaţa. Cei doi rivali străjuiau acum trupul celui ucis. Se uitau la lupoaică, care şedea
în zăpadă rânjind. Dar lupul cel bătrân era înţelept, foarte înţelept, în dragoste ca şi în
luptă. Şeful cel tânăr îşi întoarse capul ca să-şi lingă o rană de pe grumaz. Îndoitura
grumazului său era întoarsă spre rival. Cu singurul lui ochi, lupul cel bătrân observă
prilejul. Se repezi cu iuţeală şi-şi înfipse colţii. Îi făcu o rană lungă, sfâşiind carnea şi
intrând adânc cu colţii. În drumul lor, colţii plesniseră vâna mare de la gât. Apoi sari într-o
parte.
Şeful cel tânăr scoase un urlet groaznic, dar urletul i se opri la jumătate, într-o tuse
sâcâitoare. Sângerând şi tuşind aproape răpus, el se năpusti asupra celui bătrân şi începu
lupta, în timp ce viaţa i se scurgea din trup, picioarele îi slăbeau, ochii i se împăienjeneau,
iar salturile îi deveneau din ce în ce mai scurte.
În tot acest timp, lupoaica şedea şi rânjea. Lupta îi trezea o bucurie nelămurită, pentru
că aşa e dragostea în wild, o tragedie a sexului, a naturii, dar care e tragedie doar pentru
cei ce pier. Pentru cei ce supravieţuiesc nu e tragedie, ci împlinire şi dorinţă. Când şeful cel tânăr rămase ţeapăn în zăpadă, chiorul păşi mândru peste trupul lui,
îndreptându-se spre lupoaică. În ţinuta lui era un amestec de triumf şi prevedere. Era
foarte sigur că era respins şi rămase mirat când ea nu-i arătă mânioasă colţii. Pentru
prima oară îl primea cu bunăvoinţă. Îşi frecă botul de-al lui mirosindu-l şi chiar consimţi să
sară în juru-i, să zburde şi să se joace cu el cum s-ar fi jucat cu nişte pui. Şi el, cu toţi anii
lui cărunţi şi cu experienţa lui plină de înţelepciune, se purta tot ca un pui şi chiar ceva mai
smintit.
Uitaţi erau rivalii înfrânţi şi povestea de dragoste scrisă cu roşu pe zăpadă. Uitaţi,
afară de o singură clipă, când chiorul se opri să-şi lingă rănile ce se uscau. Atunci, buzele i
se schimonosiră într-un mârâit, iar părul de pe ceafă şi de pe grumaz i se ridică fără voie,
pe când se încorda să sară, cu ghearele înfipte spasmodic în zăpadă pentru a se ţine mai
bine. Dar totul fu uitat în clipa următoare, când sări pe urma lupoaicei care gonea sfioasă
prin păduri.
Apoi goniră unul lângă altul, ca doi buni prieteni care au ajuns la o înţelegere. Zilele
treceau şi viaţa lor era acum nedespărţită: vânau, ucideau şi mâncau prada împreună.
După un timp, lupoaica începu să dea semne de nelinişte. Părea că e în căutarea unui
lucru pe care nu-l putea găsi. Gropile de sub arborii doborâţi păreau s-o atragă şi
adulmeca îndelung printre crăpăturile mai mari din stâncă, pline cu omăt, şi prin văgăunile
de pe povârnişurile care atârnau deasupra capului. Pe chiorul cel bătrân toate acestea nul
interesau, dar o însoţea cu bunăvoinţă în căutările ei, şi când cercetările prin anumite
locuri se prelungeau mai mult ca de obicei, el se culca şi aştepta până ce ea era gata s-o
pornească din nou la drum.
Nu se opriră niciunde, ci străbătură ţinutul de-a curmezişul, până ajunseră din nou la
fluviul Mackenzie; o luară apoi încet în lungul lui, părăsindu-l adesea în goană după vânat,
pentru a merge pe lângă apele mici care se vărsau în el, dar de fiecare dată se întorceau
pe malul fluviului. Uneori dădeau peste alţi lupi, de obicei perechi; dar nici unii, nici ceilalţi
nu păreau încântaţi de cunoştinţă, nu se arătau bucuroşi de întâlnire sau dornici să
înjghebeze din nou o haită. De câteva ori întâlniră lupi singuratici. Erau întotdeauna
masculi care voiau cu orice preţ să se alăture chiorului şi tovarăşei lui. Treaba asta îl
supăra pe bătrân, şi când ea mergea umăr la umăr cu el, zbârlindu-se şi rânjin-du-şi colţii,
singuraticii pretendenţi o luau la sănătoasa, urmându-şi calea.
Într-o noapte cu lună, pe când străbăteau codrul adormit, chiorul se opri brusc. Ridică
botul în sus, coada îi înţepeni, iar nările i se dilatară adulmecând aerul. Rămase cu un
picior în aer, ca un câine. Nu desluşea încă ce este şi continua să adulmece văzduhul,
încercând să perceapă vestea pe care i-o aducea. Lupoaica se mulţumi să adulmece o
dată, nepăsătoare, apoi o porni mai departe, ca să-l liniştească. Deşi o urmă, bătrânul lup
era şovăielnic şi nu se putea stăpâni să nu se oprească în răstimpuri pentru a cerceta mai
atent primejdia.
Lupoaica se târî cu grijă la marginea unui luminiş mare din inima pădurii. Rămase un
timp singură. Târându-se şi furişându-se, cu toate simţurile încordate, neîncrezător până
în vârful fiecărui firicel de păr, chiorul i se alătură totuşi. Stătură unul lângă altul pândind,
ascultând şi adulmecând.
Le ajunse la urechi larmă mare şi încăierare de câini, strigătele înfundate ale
oamenilor, glasurile mai ascuţite ale femeilor care se ciorovăiau şi deodată auziră un ţipăt
strident de copil. Nu se putea zări nimic altceva decât nişte mari adăposturi făcute din
piele, văpăile focului - întrerupte uneori de trupurile ce treceau prin faţa lor -precum şi
fumul ce se înălţa agale în văzduhul încremenit. Dar miile de mirosuri ale taberei de indieni
le mângâiau nările, povestindu-le lucruri pe care chiorul nu le pricepea defel, dar pe care
lupoaica le cunoştea în cele mai mici amănunte.
Lupoaica simţi o tulburare ciudată; adulmeca mereu, mereu, cu o plăcere tot mai
mare. Chiorul deveni bănuitor, îşi trădă teama şi încercă să plece. Ea se întoarse şi-i
atinse ceafa cu botul ca să-l liniştească, apoi îşi aruncă iarăşi privirea spre tabără. Pe chipul ei se citea o nouă încordare, dar nu era încordarea foamei. Fremăta de un dor care
o împingea înainte, mai aproape de foc, ca să se ciorovăiască cu câinii şi să se tragă de o
parte, să se ferească de picioarele oamenilor.
Plin de neastâmpăr, chiorul se dădu aproape; neliniştea puse din nou stăpânire pe
lupoaică, care simţi iarăşi nevoia apăsătoare de a găsi ceea ce căuta. Se întoarse şi o luă
înapoi prin pădure, spre marea uşurare a chiorului, care porni înainte până ce o ajunse şi
se pierdură în spatele copacilor.
Şi cum alunecau ei în linişte, ca două umbre, în lumina lunei, dădură peste o potecă
bătută. Cele două boturi se lăsară spre urmele de labe de pe zăpadă. Erau foarte
proaspete. Chiorul o luă înainte cu băgare de seamă, urmat de lupoaică. Perniţele late ale
labelor lor se lăţiseră şi mai mult şi, în contact cu zăpada, păreau de catifea. Chiorul zări o
slabă mişcare albă în mijlocul albului zăpezii. Alunecase el iute până atunci, dar aceasta
nu era nimic pe lângă iuţeala cu care alerga acum. Înaintea lui sărea peticul alb pe care
abia îl putea zări şi pe care el îl descoperise.
Goneau de-a lungul unei poteci, străjuită de ambele părţi de molifţi tineri. Printre arbori
se putea vedea capătul potecii, deschizându-se într-un luminiş scăldat de razele lunei.
Chiorul cel bătrân se apropie cu repeziciune de forma albă care gonea. Cu fiecare săritură
câştiga teren. Încă un salt şi colţii i se vor înfige în ea. Dar saltul n-a mai fost făcut. Forma
cea albă - un iepure - se ridica în aer, drept în sus, zbătându-se, sărind şi ţopăind,
executând un dans fantastic deasupra lui, în aer, fără să atingă pământul.
Chiorul sări înapoi cu un mârâit de spaimă, apoi se piti în zăpadă, chircindu-se,
mârâind ameninţător la obiectul spaimei lui, care îl dezorienta. Dar lupoaica se repezi cu
sânge rece înaintea lui. Cumpăni o clipă, apoi sări la iepurele care se juca. Făcu şi ea o
săritură înaltă ca să ajungă la pradă, şi colţii îi clămpăniră în gol cu un hăpăit metalic. Mai
făcu un salt şi încă unul.
Tovarăşul ei îşi îndreptă spinarea, urmărind-o cu privirea, îşi arătă nemulţumirea de
eşecurile ei repetate şi, la rându-i, făcu un salt puternic în sus. Colţii i se încleştară în
iepure, trăgându-l la pământ. Dar în acelaşi timp, lângă el se auzi o trosnitură suspectă.
Văzu cu uimire un puiet de molift plecat deasupra lui, gata să-l lovească. Fălcile i se
descleştară din strânsoare şi sări înapoi ca să scape de ciudata ameninţare. Rămase cu
buzele rânjite, horcăind din gâtlej, cu părul măciucă de furie şi spaimă. În aceeaşi clipă,
puietul subţire se ridică la loc şi iepurele se înălţă din nou, continuându-şi jocul în văzduh.
Lupoaica era mânioasă. Îşi înfipse colţii în grumazul tovarăşului ei, plină de reproş; iar
el, speriat şi neînţelegând care era pricina acestui nou atac, izbi cu cruzime şi cu o mai
mare spaimă, sfâşiind într-o parte botul lupoaicei. Nici ea nu se aşteptase din partea lui să
se simtă ofensat de mustrarea pe care i-o făcuse şi sări la el mârâind cu indignare. De
astă dată, lupul îşi dădu seama de greşeală şi încercă s-o potolească. Dar ea se porni pur
şi simplu să-l pedepsească, până ce chiorul părăsi orice încercare de împăciuire şi,
întorcându-şi capul, primi pedeapsa colţilor ei, care i se înfigeau în grumaz.
În acest timp, iepurele dansa deasupra lor, în aer. Lupoaica se aşeză pe zăpadă, iar
chiorul cel bătrân, mai speriat de tovarăşa lui decât de misteriosul copăcel, sări din nou la
iepure. Şi în timp ce cădea înapoi cu prada în dinţi, ochii îi erau aţintiţi la puiet. Ca şi mai
înainte acesta se plecă spre el, la pământ. Cu părul zbârlit, dar strângând bine iepurele în
dinţi, lupul se ghemui jos, aşteptând lovitura care trebuia să vină. Dar lovitura nu veni.
Copăcelul rămase aplecat deasupra lui. Când se mişca el, se mişca şi copăcelul, şi lupul îi
trimise un mârâit printre fălcile încleştate. Când stătea locului, copăcelul rămânea neclintit;
îşi dădu seama că e mai bine să nu se mişte. Între timp simţi în gură gustul plăcut de
iepure.
Tovarăşa lui îl scăpă din încurcătură. Îi luă iepurele şi, în timp ce puietul se apleca
ameninţător asupra ei, lupoaica ronţăi calmă capul iepurelui. Copăcelul se ridică brusc şi
nu-i mai tulbură de fel, rămânând în poziţia lui perpendiculară, firească, aşa cum îl
zămislise natura. Apoi, lupoaica şi chiorul devorară în doi prada pe care misteriosul copăcel o prinsese pentru ei.
Mai erau şi alte poteci unde atârnau în văzduh iepuri, şi perechea de lupi îi descoperi
pe toţi: lupoaica, mergând în frunte, şi chiorul - pe urmele ei, atent, învăţând cum se
jefuiesc cursele - o învăţătură care avea să-i prindă bine mai târziu.