Colț Alb

VI Dascălul iubirii

Urmărindu-l pe Weedon Scott cum se apropie, Colţ Alb se zbârli şi începu să mârâie,
dându-i de veste că nu se va supune pedepsei. Trecuseră douăzeci şi patru de ore de
când sfârtecase mâna care era acum bandajată şi susţinută de o eşarfă ca să nu curgă
sânge. Colţ Alb mai avusese de-a face cu pedepse amânate şi se temea să nu-l lovească
şi acum aşa ceva. Cum ar putea fi oare altfel? Făptuise ceea ce pentru el era o nelegiuire
- îşi înfipsese colţii în carnea sacră a unui zeu. Era în firea lucrurilor şi a relaţiilor cu zeii
să-l aştepte ceva cumplit.
Zeul şedea la câteva picioare mai încolo. Colţ Alb nu putea să vadă nimic primejdios
în asta. Când pedepseau, zeii stăteau în picioare. Iar pe deasupra, zeul acesta nici nu
avea bâtă, bici sau armă de foc. Ba mai mult, el însuşi era liber. Nu stătea legat cu lanţ şi
nici nu era priponit de vreun băţ. Avea timp să se pună în siguranţă, în timp ce zeul se
scula anevoie. Până atunci va putea să aştepte şi să vadă ce se întâmplă.
Zeul rămăsese liniştit şi nemişcat; şi mârâitul lui Colţ Alb descrescu încet, încet, într-un
scâncet care i se pierdu în gâtlej şi se stinse. Atunci, zeul începu să vorbească şi, la primul
sunet al glasului său, lui Colţ Alb i se ridică părul pe ceafă şi mârâitul îi ţâşni din gâtlej. Dar
zeul nu făcu nici o mişcare duşmănoasă, ci continuă să vorbească molcom. O vreme, Colţ
Alb mârâi la unison cu el, statornicindu-se un fel de corespondenţă între ritmul mârâitului şi
cel al glasului. Dar zeul continua să vorbească la nesfârşit. Îi vorbi lui Colţ Alb aşa cum nu
i se mai vorbise vreodată. Vorbea blând şi mângâietor, cu o bunătate care atinse undeva o
coardă în Colţ Alb. Fără voie şi în ciuda tuturor avertismentelor cu care îl îmboldea
instinctul, Colţ Alb începu să capete încredere în acest zeu. Încerca un sentiment de
siguranţă, care era dezminţit de toată experienţa lui cu oamenii.
Trecu mult timp, după care zeul se ridică şi intră în colibă. Colţ Alb îl iscodi cu teamă
când ieşi. Nu avea nici bici, nici bâtă, nici armă. Şi nici mâna sănătoasă nu era la spate,
ascunzând cine ştie ce. Se aşeză ca mai înainte, în acelaşi loc, la câteva picioare mai
încolo. Ţinea în sus o bucăţică de carne. Colţ Alb ciuli urechile şi o cercetă bănuitor, având
grijă să fie în acelaşi timp cu un ochi la carne şi cu unul la zeu, gata la orice gest, cu trupul
încordat şi pregătit să sară în lături la primul semn duşmănos.
Pedeapsa continua să întârzie. Zeul se mulţumi să-i treacă o bucată de carne pe la
nas. Iar cât despre carne, nimic nu părea să dea de bănuit. Colţ Alb era încă bănuitor şi,
deşi carnea îi era oferită cu mişcări scurte de mână, nu vru totuşi s-o atingă. Zeii erau
atotştiutori şi cine putea bănui ce perfidie nemaiîntâlnită pândea dincolo de această
bucăţică de carne, în aparenţă nevătămătoare. În experienţa lui de până atunci, şi mai
ales de pe vremea când avusese de-a face cu femeile din trib, carnea şi bătaia îi apăreau
adesea nedespărţite, şi nu era bine de el.
În cele din urmă, zeul îi azvârli carnea în zăpadă, la picioare. Mirosi carnea cu grijă,
dar nu se uită la ea. Pe când o adulmeca, îşi ţinea ochii aţintiţi la zeu. Nu se întâmplă
nimic. Apucă bucata de carne cu gura şi o înghiţi. Continua să nu se întâmple nimic. Ba
zeul îi mai oferi o bucată de carne. Şi iarăşi nu vru s-o ia din mână şi îi fu din nou
aruncată. Treaba asta se repetă de câteva ori. Dar veni un moment în care zeul nu mai
vru să i-o arunce. O ţinea în mână, oferindu-i-o cu stăruinţă.
Carnea era bună şi lui Colţ Alb îi era foame. Pas cu pas şi cu mare grijă, el se apropie
de mână. În cele din urmă veni momentul când se hotărî să mănânce carnea pe care zeulo ţinea în mână. Nu-şi dezlipi ochii de la el şi îşi întinse capul înainte, cu urechile lipite şi
cu părul de pe ceafă zbârlit fără să vrea, de parcă avea o creastă. I se urcă un mârâit slab
în gâtlej, ca un avertisment că nu se poate glumi cu el. Mâncă bucata de carne şi nu se
întâmplă nimic. Bucată cu bucată, mancă toată carnea şi nu i se întâmplă nimic. Pedeapsa
continua să întârzie.
Se linse pe bot şi aşteptă. Zeul continua să vorbească. În glasul lui era blândeţe -
lucru cu care Colţ Alb nu se mai întâlnise. Dar şi în el se iviră simţăminte pe care de
asemenea nu le încercase în trecut. Simţea o mulţumire ciudată, ca şi cum i-ar fi fost
împlinită o necesitate, ca şi cum un gol din fiinţa lui ar fi fost umplut. Apoi se trezi din nou
în el instinctul şi semnalul experienţei din trecut. Zeii erau întotdeauna şireţi şi aveau căi
nebănuite de a-şi atinge ţelurile.
Ah, ştia el! Iată că mâna zeului, atât de iscusită în a da lovituri, se întindea spre el,
coborând deasupra capului lui. Dar zeul continua să vorbească. Glasul îi era blând şi
mângâietor. În ciuda mâinii ameninţătoare, glasul inspira încredere. Iar în ciuda glasului
care îl liniştea, mâna inspira neîncredere. Colţ Alb era chinuit de simţăminte, de impulsuri
contrarii. Părea că va plesni în bucăţele, atât de grozav era controlul pe care îl exercita,
ţinând strâns laolaltă, cu o hotărâre neobişnuită, forţele potrivnice ce se luptau în el ca să-l
domine.
Căzu la o învoială. Mârâi, se zbârli şi îşi culcă urechile. Dar nici nu muşcă şi nici nu
sări într-o parte. Mâna cobora din ce în ce mai mult. Îi atinse capătul firelor de păr ridicate.
Se ghemui sub ea. Şi ea îl urmă în jos, lăsându-se tot mai mult asupra lui. Ghemuindu-se,
aproape tremurând, izbuti să se stăpânească. Era un chin mâna aceasta care îl atingea şi
îi încălca instinctul. Nu putea să uite într-o singură zi tot răul pe care i-l pricinuiseră mâinile
oamenilor. Dar era voinţa zeului şi se strădui să arate supunere.
Mâna se urca şi cobora mereu, bătându-l uşor şi mângâietor cu palma. Şi asta
continuă, dar ori de câte ori mâna se ridica părul se ridica şi el sub ea. Iar de câte ori
mâna cobora, urechile i se lăsau şi un mârâit înfundat îi răzbătea din gâtlej. Colţ Alb mârâi
şi mârâi atrăgând atenţia stăruitor. În felul acesta, el vestea că e gata să răspundă la orice
rău i s-ar face. Era greu de ştiut când o să iasă la lumină ţinta pe care zeul o urmărea.
Glasul acela cald care inspira încredere putea izbucni în orice clipă într-un răcnet de
mânie, mâna aceea blândă şi mângâietoare putea să devină o strânsoare ca de cleşte,
care să-l ţină fără putinţă de scăpare şi să-l pedepsească.
Dar zeul continua să-i vorbească cu duioşie şi mâna se ridica şi se lăsa mai departe,
bătându-l uşor, fără duşmănie, cu palma. Colţ Alb încercă un dublu simţământ. Era ceva
care îi contraria instinctul. Îl îngrădea, se împotrivea voinţei lui de libertate personală. Şi
totuşi nu era o suferinţă fizică. Dimpotrivă, din punct de vedere fizic era ceva plăcut.
Bătăile cu palma se schimbară încet şi cu grijă într-un scărpinat la rădăcina urechilor, iar
plăcerea fizică parcă mai crescu puţin. Totuşi continua să-i fie teamă şi veghea în
aşteptarea vreunui rău nebănuit, când suferind, când bucurându-se, după cum îl stăpânea
şi îl influenţa un sentiment sau celălalt. Matt tocmai ieşea din colibă, cu mânecile
suflecate, ducând o cratiţă cu apă de vase murdară; scăpă cratiţa din mână şi încremeni în
clipa când îl văzu pe Weedon Scott bătându-l uşor cu palma pe Colţ Alb pe spate.
- Ei, fir-ar al dracului!
Glasul lui Matt sparse tăcerea, Colţ Alb sări înapoi, mârâind sălbatic la el.
Matt îşi privi stăpânul cu o dezaprobare tristă:
- Dacă-mi îngădui să spun ceea ce gândesc, domnule Scott, aş zice că mulţi nebuni
mai are Dumnezeu în grădina lui.
Weedon Scott zâmbi cu un aer superior, se ridică şi se îndreptă spre Colţ Alb. Îi vorbi
mângâietor, dar nu mult, apoi întinse mâna încet, o lăsă pe capul lui şi reluă bătăile uşoare
cu palma. Colţ Alb îndură aceasta, dar privea ţintă şi bănuitor, nu pe omul care îl alinta, ci
pe cel care stătea în uşă.
- Îi fi dumneata expert clasa întâia în mine, asta aşa-i, aşa-i - începu dog-musherul peun ton profetic - dar să ştii că ţi-ai greşit cariera că n-ai fugit de acasă după vreun circ,
când erai copil.
Colţ Alb mârâi când îi auzi glasul, dar de astă dată nu mai sări pe sub mâna care îi
mângâia capul şi ceafa cu mişcări prelungi, alintătoare.
Era începutul sfârşitului pentru Colţ Alb - sfârşitul vieţii de până atunci şi a domniei urii.
Se iveau pentru el zorile unei vieţi noi, de o frumuseţe nepătrunsă. Cereau însă multă
gândire şi o nesfârşită răbdare din partea lui Weedon Scott, iar din partea lui Colţ Alb nu
se cerea nici mai mult nici mai puţin decât o revoluţie. Trebuia să nu ţină seama de
cerinţele şi poruncile instinctului şi raţiunii, să treacă peste experienţă şi să dezmintă
însăşi viaţa.
Viaţa, aşa cum o cunoscuse el, nu numai că nu avea loc pentru toate câte le trăia el
acum, dar toate curentele mergeau împotriva lucrurilor, în voia cărora se lăsa acum. Pe
scurt, după ce cântări toate acestea, trebui să înfăptuiască o cotitură, mult mai largă decât
cea pe care o făcuse pe vremea când venise de bună voie din wild şi îl primise pe Castor
Cenuşiu de stăpân. În vremea aceea nu era decât un căţel slăbuţ ca orice născut,
neformat, la dispoziţia mâinii întâmplării, care începea să-l modeleze. Dar acum era cu
totul altfel. Mâna întâmplării îşi făcuse treaba, şi încă bine. Cu ajutorul ei fusese format şi
oţelit ca „lupul cel bătăuş", feroce şi neîmpăcat, care nu putea iubi şi nu putea fi iubit:
realizarea acestei schimbări era ca o nouă plămădire a fiinţei, şi aceasta când nu mai avea
supleţea tinereţii, când fibrele lui deveniseră ţepene şi noduroase, când urzeala lui făcu din
el o ţesătură tare ca piatra, aspră şi trainică, când spiritul lui ajunsese ca fierul şi toate
instinctele şi axiomele i se cristalizaseră în reguli, prevederi, aversiuni şi dorinţe definitive.
Şi iarăşi, în această nouă orientare, mâna întâmplării îl apăsa şi îl strunea, muind ceea
ce se întărise şi dându-i o formă mai frumoasă. Weedon Scott era într-adevăr această
mână. Merse până la rădăcinile firii lui, atingându-i cu blândeţe forţele de viaţă care
lâncezeau în el, aflate pe cale de dispariţie. Una din aceste forţe era dragostea. Ea luă
locul senzaţiei de plăcere, care fusese cel mai înalt simţământ ce îl înfiorase vreodată în
relaţiile lui cu zeii.
Dar dragostea aceasta nu încolţi într-o singură zi. Începu cu senzaţia de plăcere şi
crescu din aceasta, încet. Colţ Alb nu fugi, deşi era lăsat liber, pentru că îi plăcea acest
nou zeu. Fără îndoială că era mai bine la el decât în viaţa aceea pe care o dusese în
cuşca lui Smith Frumosu, şi apoi simţea nevoia să aibă un zeu. Stăpânirea omului era o
necesitate a firii lui. Pecetea dependenţei lui de om îi fusese pusă în acele zile ale
copilăriei lui, când întorsese spatele wildului şi se târâse la picioarele lui Castor Cenuşiu
ca să-şi primească bătaia pe care o aştepta. Această pecete îi fusese pusă din nou şi fără
putinţă de a fi ştearsă, la a doua lui înapoiere din wild, atunci când foametea aceea
îndelungată se sfârşi, şi când în satul lui Castor Cenuşiu exista iarăşi peşte.
Şi aşa, pentru că îi trebuia un zeu şi pentru că îl prefera pe Weedon Scott lui Smith
Frumosu, Colţ Alb rămase. Pentru a-şi dovedi credinţa, luă asupră-şi paza avutului noului
stăpân. Dădea târcoale colibei, pe când câinii de sanie dormeau, şi primul oaspete venit
pe înserat trebui să lupte cu el, folosindu-se de o bâtă, până ce îl scăpă Weedon Scott.
Dar Colţ Alb învăţă curând să-i deosebească pe hoţi de oamenii cinstiţi, să le cunoască
pasul şi mersul. Pe drumeţul care venea cu pas zgomotos şi de-a dreptul spre colibă, îl
lăsa în pace, deşi îl supraveghea cu multă luare-aminte, până ce uşa se deschidea şi era
primit de stăpân. Dar cel ce se furişa pe căi ocolite, cu căutătura piezişă, încercând să se
ascundă -acesta era omul care nu se bucura de păsuire din partea lui Colţ Alb şi trebuia s-o
ia la sănătoasa, degrabă şi fără demnitate. Weedon Scott îşi propusese să-l îmblânzească
pe Colţ Alb - sau mai degrabă să răscumpere lumea de păcatul pe care-l săvârşise faţă de
Colţ Alb. Era o chestiune de principiu şi de conştiinţă. Îşi dădea seama că răul făcut lui
Colţ Alb era o datorie contractată de om şi că trebuia plătită. Şi aşa, îşi dădu osteneala să
fie neînchipuit de bun cu „lupul cel bătăuş". În fiecare zi îşi făcea o datorie să-l mângâie şi
să-l ajute pe Colţ Alb şi se achita de aceasta cu prisosinţă. Deşi la început Colţ Alb searăta bănuitor şi ostil, cu vremea însă începu să-i placă să fie alintat. Stăruia însă ceva de
care nu se putea dezbăra - mârâitul. Se pornea să mârâie din chiar clipa în care începea
să fie alintat şi nu înceta până ce mâna care îl alinta nu înceta şi ea. Dar era un mârâit
care avea o notă nouă în el. Un străin n-ar fi putut desluşi nota aceea nouă, şi pentru un
astfel de om mârâitul lui Colţ Alb ar fi reprezentat o manifestare de sălbăticie primară, care
îţi călca pe nervi şi îţi îngheţa sângele în vine. Gâtlejul lui Colţ Alb se înăsprise însă din
pricina sunetelor fioroase pe care le scosese ani de-a rândul, încă de la primul lui scâncet
de mârâit în vizuina în care trăise ca pui, şi nu mai putea acum să-şi înmoaie sunetul din
gâtlej pentru a-şi exprima duioşia pe care o simţea. Totuşi urechea şi afecţiunea lui
Weedon Scott erau de ajuns de fine ca să prindă nota aceea nouă -aşa înecată în
sălbăticie cum era ea - nota care înfăţişa cea mai slabă expresie a unui gângurit de
mulţumire abia perceptibil.
Pe măsură ce zilele treceau, transformarea senzaţiei de plăcere în aceea de dragoste
deveni tot mai rapidă. Colţ Alb începu el însuşi să-şi dea seama de acest lucru, deşi în
mintea lui nu ştia ce este dragostea. Se manifesta în el ca un gol - un gol dureros, un gol
înfometat, plin de dor, care cerea să fie umplut. Era deopotrivă suferinţă şi nelinişte; şi nu
se simţea uşurat sufleteşte decât atunci când îl vedea pe zeul cel nou. În asemenea clipe,
dragostea era o bucurie pentru el, o mulţumire sălbatică ce îi dădea un fior puternic. Când
nu era însă lângă zeu, suferinţa şi neliniştea îi reveneau; golul dintr-însul creştea şi îl
apăsa cu vidul lui, iar foamea îl rodea, îl rodea neîncetat.
Colţ Alb era pe cale să se găsească. În ciuda faptului că era matur şi a rigidităţii
sălbatice a formei care îl modelase, firea lui suferea acum o prefacere. Înmugureau în el
simţăminte ciudate şi imbolduri neobişnuite. Vechiul cod al purtării lui se schimba. În trecut
îi plăceau tihna şi încetarea durerii şi îl nemulţumeau neplăcerea şi durerea, şi toate
manifestările se modelaseră după aceasta. Acum însă era cu totul altceva. Din pricina
noului simţământ pe care îl încerca, de multe ori prefera neplăcerea şi suferinţa de dragul
zeului lui. Astfel, când începea să se crape de ziuă, în loc să colinde şi să scotocească
sau să zacă într-un colţ adăpostit, aştepta ore întregi pe pridvorul trist al colibei ca să-şi
vadă cât de puţin zeul. Seara, când zeul se întorcea acasă, Colţ Alb îşi părăsea culcuşul
cald pe care şi-l scobise în zăpadă, ca să-şi primească bobârnacele prieteneşti pe care i le
dădea cu degetul, precum şi vorbele de bun găsit pe care i le spunea el. Carnea, până şi
carnea o lăsa, ca să fie alături de zeul lui, să primească o mângâiere de-a lui sau să-l
însoţească în oraş.
Senzaţia de plăcut îi fusese înlocuită prin aceea de dragoste. Şi dragostea era
picurată în adâncurile fiinţei lui, acolo unde senzaţia de plăcut nu pătrunsese vreodată. Şi
drept răspuns, din adâncul fiinţei lui încolţi lucrul cel mai nou - dragostea. Ceea ce i se
dădea, dădea şi el. Acesta era într-adevăr un zeu, un zeu al dragostei, un zeu cald şi
strălucitor, la lumina căruia firea lui Colţ Alb se desfăcea, precum se desface o floare în
lumina soarelui.
Dar Colţ Alb nu era de felul lui prea deschis. Era prea bătrân şi fusese modelat prea
definitiv ca să se mai poată exprima într-un fel nou. Era prea stăpânit, prea bine cumpănit
în propria lui singurătate. Se deprinsese prea mult timp să fie reţinut, distant şi posac. De
când se ştia nu lătrase vreodată şi nu putea acum să se deprindă să latre de bun venit
atunci când zeul lui se apropia. Nu-i stătea niciodată în cale, şi nici nu era extravagant sau
zănatic atunci când îşi exprima dragostea. Nu alerga niciodată să-şi întâmpine stăpânul.
Aştepta în câte un colţ, retras; dar aştepta întotdeauna şi era mereu acolo. Dragostea lui
făcea parte din adoraţie, o adoraţie mută, neexprimată. Îşi arăta dragostea numai prin
privirea neclintită a ochilor şi prin aceea că nu scăpa din vedere nici o mişcare a zeului. Iar
când acesta se uita la el şi îi vorbea, Colţ Alb trăda o emoţie stângace, provocată de lupta
dintre dragostea din el, care voia să se exprime, şi imposibilitatea lui fizică de a o exprima.
Învăţă să se adapteze în multe privinţe la noul lui fel de viaţă. Fusese deprins să ştie
că trebuie să-i lase în pace pe câinii zeului. Totuşi firea lui, care voia să domine, se afirmă,şi la început trebui să-i burduşească bine ca să i se recunoască superioritatea şi să se ştie
că el conduce. Odată lucrurile acestea rezolvate, nu-i mai luă în seamă. Se dădeau la o
parte când venea, pleca sau păşea printre ei, iar când le arăta că vrea ceva, îi dădeau
ascultare.
În acelaşi chip ajunse să-l îngăduie şi pe Matt - ca pe un bun al stăpânului său.
Stăpânul îi dădea rareori de mâncare. Treaba asta o făcea de obicei Matt; totuşi Colţ Alb
ghici că mâncarea ce i se dădea venea de la stăpânul lui şi că stăpânul îl hrănea prin
mijlocirea altuia. Matt încercă să-l pună la ham şi să-l facă să tragă la sanie împreună cu
ceilalţi câini. Dar nu izbuti. Colţ Alb nu se lăsă până ce Weedon Scott nu-i puse el hamul şi
nu-l struni. Încuviinţă acest lucru numai fiindcă era voinţa stăpânului lui ca Matt să-l mâie şi
să-l pună la treabă, tot aşa cum îi mâna şi îi punea la treabă pe ceilalţi câini ai stăpânului.
Săniile din Klondike - care aveau tălpici - erau deosebite de cele din Mackenzie. Iar
felul de a mâna câinii era şi el deosebit. Atelajul nu era în formă de evantai. Câinii se
înşirau în linie dreaptă, unul în spatele altuia, la şleauri duble. Şi aci, în Klondike,
înaintaşul era într-adevăr şef. Câinele cel mai înţelept şi cel mai puternic era înaintaş, şi
cei din atelaj îl ascultau şi îl ştiau de frică. Era inevitabil ca acest loc să fie obţinut degrabă
de către Colţ Alb. El îşi alese postul, iar Matt îi încuviinţă alegerea cu nişte înjurături, după
ce mai întâi îl încercă. Dar deşi ziua muncea la sanie, Colţ Alb nu renunţă să păzească
avutul stăpânului său peste noapte. Şi aşa, era la treabă tot timpul, veşnic de veghe şi
credincios, cel mai preţios dintre toţi câinii.
- Lasă-mă să-ţi spun ce am pe suflet - zise Matt într-una din zile. Aş vrea să-ţi spun că
ai fost al naibii de deştept că ai băgat banii în câinele ăsta. După ce i-ai tăbăcit faţa cu
pumnii lui Smith Frumosu, l-ai mai şi tras pe sfoară.
O nouă izbucnire de mânie luci în ochii cenuşii ai lui Weedon Scott, în timp ce
murmura cu asprime:
- Bestia!
Spre sfârşitul primăverii, Colţ Alb avu un mare necaz. Fără de veste, dascălul iubirii
dispăru. Desluşise el unele semne, dar nu se pricepea în asemenea lucruri şi nu ştia ce
înseamnă când se împachetează o valiză. Îşi aminti mai târziu că împachetatul precedase
dispariţia stăpânului său; dar atunci nu bănui nimic. Seara îşi aşteptă stăpânul să se
întoarcă. La miezul nopţii, vântul rece care sufla îl făcu să se adăpostească în spatele
colibei. Acolo moţăi, pe jumătate adormit, cu urechea gata să prindă primul sunet al
pasului cunoscut. Dar la două noaptea, neliniştea îl făcu să se ducă pe prispa rece din
faţă, unde se ghemui aşteptând.
Nici urmă de stăpân însă. Dimineaţa, uşa se deschise şi Matt păşi afară. Colţ Alb se
uită la el cu încordare. Nu exista o limbă comună cu ajutorul căreia să afle ceea ce voia să
ştie. Zilele veneau şi treceau, dar stăpânul nu se arăta. Colţ Alb, care nu cunoscuse
niciodată boala, se îmbolnăvi. Şi se îmbolnăvi atât de tare, încât Matt fu nevoit în cele din
urmă să-l aducă în colibă. De asemenea, când îi scrise stăpânului, Matt îi rezervă un post-
scriptum pentru Colţ Alb.
Desfăcând scrisoarea la Circle City, Scott citi următoarele:
„Blestematul de lup nu vrea să muncească. Nu vrea să mănânce. Şi-a pierdut tot
curajul. Toţi câinii îl bat. Vrea să ştie ce-i cu dumneata şi nu ştiu cum să-i spun. Te
pomeneşti că se curăţă".
Era precum spusese Matt. Colţ Alb nu mai mânca, îi era dor şi îngăduia oricărui câine
să-l burduşească. În colibă zăcea pe jos, lângă sobă, fără să-i pese de mâncare, de Matt
sau de viaţă. Putea Matt să-i vorbească cu blândeţe sau să înjure, îi era totuna; se
mulţumea doar să-şi întoarcă ochii trişti spre el, apoi îşi lăsa capul înapoi în poziţia
obişnuită, pe labele dinainte.
Şi într-o noapte, pe când citea pentru sine mişcând din buze şi murmurând, Matt
tresări, auzind un geamăt de-al lui Colţ Alb. Se ridicase, ciulise urechile spre uşă şi asculta
atent. O clipă mai târziu, Matt auzi un pas. Uşa se deschise şi Weedon Scott intră. Cei doibărbaţi îşi dădură mâna. Weedon Scott privi prin cameră.
- Unde-i lupul? întrebă el.
Apoi îl descoperi stând în picioare acolo unde zăcuse, lângă sobă. Nu se repezi
înainte în felul celorlalţi câini. Stătea pândind şi aşteptând.
- Doamne iartă-mă! exclamă Matt. Uite cum dă din coadă. Weedon Scott străbătu
camera cu paşi mari spre el, strigându-l. Colţ Alb veni la el, fără să facă salturi, totuşi
repede. Era stângaci din pricina emoţiei, dar când se apropie, privirea lui avea o expresie
ciudată. Ceva, un simţământ nesfârşit şi care nu poate fi numit, i se ridică ca o lumină,
strălucind mai departe.
- Nu m-a privit niciodată aşa cât timp ai fost plecat, remarcă Matt.
Weedon Scott nu-l auzea. Se lăsase în jos, faţă-n faţă cu Colţ Alb, alintându-l -
frecându-l la rădăcina urechilor, mângâindu-l cu mişcări lungi pe ceafă, în jos, spre urechi,
ciocănindu-l uşor pe şira spinării cu buricele degetelor. Şi Colţ Alb mârâi drept răspuns, cu
nota aceea de gângureală din mârâitul lui, mai pronunţată ca oricând.
Dar asta nu era încă totul. Nesfârşită îi fu bucuria când marea dragoste pe care o
simţea izvorând mereu şi luptând să se exprime izbuti să găsească un nou mod de
exprimare. Îşi aruncă brusc capul înainte, îşi făcu loc între mâna şi trupul stăpânului şi aici,
strâns, ascuns cu totul vederii, în afară de urechi, fără să mai mârâie, continuă să se
cuibărească şi să se alinte.
Cei doi oameni se priviră. Lui Scott îi luceau ochii.
- Doamne - zise Matt, cu admiraţie în glas. O clipă mai târziu, după ce-şi veni în fire,
adăugă: Totdeauna am susţinut eu că lupul ăsta e un câine! Uită-te la el!
O dată cu întoarcerea dascălului iubirii, Colţ Alb se însănătoşi repede. Petrecu două
nopţi şi o zi în colibă. Apoi ieşi. Câinii de sanie îi uitaseră vitejia. Îşi aminteau numai de
ultima lui stare, adică de slăbiciune şi boală. La vederea lui, când ieşi din colibă, săriră la el.
- Arată-le cât eşti de-al dracului - îi şopti Matt, încurajator, stând în uşă şi privind. Fă-i
să-l vadă pe dracu, lupule! Să-l vadă pe dracu! Arată-le ce ştii!
Colţ Alb nu avea nevoie de încurajare. Întoarcerea dascălului iubirii era de ajuns. Viaţa
curgea din nou în el, minunată şi neîmblânzită.
Învăţat cu alintul, Colţ Alb îl cerea adesea. Cu asta îl convingeai. Colţ Alb nu se putea
lipsi de el. Un lucru pe care Colţ Alb era foarte gelos, era propriul lui cap. Niciodată nu-i
plăcuse să fie atins. Pustiul din el, frica de lovitură şi cursă dăduseră naştere spaimei de a
fi atins. Era povaţa instinctului lui: capul să fie liber. Şi acum, o dată cu apariţia dascălului
iubirii, alintarea lui devenise actul voit de a se pune într-o asemenea situaţie de slăbiciune
totală. Era o expresie a încrederii desăvârşite, a abandonării de sine, totale, ca şi cum ar fi
spus: Mă încredinţez ţie. Facă-se voia ta cu mine.
Într-o seară, nu mult după întoarcere, Scott şi Matt jucau cărţi, înainte de a se duce la
culcare. „Cinsprezece - doi, cinsprezece - patru şi o pereche face şase" - anunţă Matt,
când deodată afară se auzi un strigăt şi un mârâit. Se priviră unul pe celălalt, ridicându-se
în picioare.
- Lupul a sărit la cineva - zise Matt.
Un geamăt cumplit de furie şi durere îi sili să se grăbească.
- Adu o lumină - strigă Scott, sărind afară.
Matt îl urmă cu o lampă şi la lumina ei zăriră un om care zăcea pe spate, trântit în
zăpadă. Îşi ţinea braţele încrucişate peste faţă şi gât, încercând astfel să se apere de colţii
lui Colţ Alb. Şi avea şi de ce să se apere. Colţ Alb părea cuprins de turbare, atacându-l cu
ură în locurile cele mai vulnerabile. De la umăr şi până la încheietura braţelor încrucişate,
mâneca hainei şi a cămăşii de lână albastră, precum şi maieul erau numai fâşii, şi chiar
braţele erau cumplit sfâşiate şi sângerau.
Cei doi oameni văzură întregul tablou din prima clipă. Imediat, Weedon Scott îl şi
prinse pe Colţ Alb de gât, trăgându-l înapoi. Colţ Alb se zbătu mânios, dar nu încercă să
muşte, ci se întinse jos numaidecât, la prima vorbă aspră a stăpânului.Matt îl ajută pe om să se ridice şi, în timp ce încerca să stea în picioare, îşi lăsă
braţele în jos, descoperind chipul bestial al lui Smith Frumosu. Dog-musherul îi dădu
drumul brusc, ca şi când ar fi pus mâna pe un cărbune aprins. Smith Frumosu clipi la
lumina lămpii şi-şi roti privirea în jur. Dădu cu ochii de Colţ Alb şi spaima i se întipări pe
faţă.
În aceeaşi clipă, Matt zări două obiecte care zăceau în zăpadă. Apropie lampa de ele,
arătându-le cu piciorul şefului său.
Era un lanţ de oţel şi o bâtă zdravănă.
Când le văzu, Weedon Smith dădu din cap. Nimeni nu scoase o vorbă. Dog-musherul
puse mâna pe umărul lui Smith Frumosu şi-l întoarse cu faţa spre el. Nu mai era nevoie de
nici o explicaţie. Smith Frumosu tăcu şi el.
Între timp, dog-musherul îl mângâie pe Colţ Alb, bătându-l uşor cu palma şi vorbindu-i:
- A încercat să te ia, nu-i aşa? Şi tu nu te-ai lăsat! N-a prea nimerit-o, ce zici? Când a
pus mâna pe tine, cred că a şi văzut pe dracu' rânji dog-musherul.
Colţ Alb, fremătând încă de furie şi zbârlindu-se, mârâia fără încetare. Încet, încet,
părul de pe spate începu să i se culce. Apoi se auzi, deşi încă îndepărtat şi încet, în gâtlej,
mârâitul lui de mulţumire.