WHISPERS |h.s| română

Capitolul 16

Îmi tremurau mâinile când conduceam. Scena de mai devreme părea desprinsă dintr-un film de acțiune.

Harry își trecea mâinile peste față fiind vizibil agitat. Eu mă limitam doar la a conduce până la casa lui Harry.

Niciun tip de conversație între noi între cele zece minute de când eram în mașină. Niciun tip de contact de când am plecat de acolo.

Dumnezeule! Ce se întâmplase? Cine era Harry? De ce s-a certat cu acei oameni?

-Îmi pare rău, Abbie. –a spus.

L-am privit cu coada ochiului și am văzut cum se juca cu degetele sale, încercând să se linișteașcă.

-Cine erau? –am întrebat.

Și-a pus mâinile pe față și și-a lăsat capul să cadă pe tetiera scaunului.

A tras aer în piept.

-La asta mă refeream când ți-am zis că e mai bine să nu știi nimic despre mine. E mai bine să nu întrebi cine erau și nici de ce mă urmăreau. Nu pot să-ți răspund, Abbie. Mi-e imposibil.

Am strâns mâinile pe volan. Misterul lui Harry începea să mă enerveze. Dar din nou mi-am dat seama că nu era momentul să-i reproșez ceva.

-Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta. –s-a scuzat băiatul.

Am închis ochii pentru o secundă și eram de acord cu el. Și mie îmi părea rău că a trebuit să trec prin asta și să nu știu ce se petrece.

-Stai liniștit. –am răspuns. –Nu o să te mai întreb nimic.

Băiatul și-a întors brusc capul spre mine.

A rămas privindu-mă pentru câteva secunde. După a întors capul spre șosea trecându-și mâna prin păr.

***

Urcam scările de la apartamentul lui Harry. Nicio conversație între noi, niciun tip de comunicare.

Încă eram consternată de ce se întâmplase, mai ales de faptul că nu știam de ce.

Harry a deschis ușa apartamentului și m-a lăsat să trec. Mereu casa lui îmi fura privirea: culoarea portocalie însoțită de mirosul de cocos.

-Ia loc, vin și eu imediat. –mi-a spus.

Am aprobat și am traversat holul dându-mi jos jacheta și lăsând-o cu geanta pe canapea.

Am observat curioasă fiecare lucru din salon. Mi-a atras ceva atenția: singurele fotografii pe care Harry le avea în casă erau cele de pe hol și cea din camera lui. Cel puțin din ce am văzut eu.

M-am așezat pe canapea și am oftat. Ce tocmai trăisem a fost atât de ciudat încât mă făcea să mă simt prost.

-Poftim. –a murmurat Harry întinzându-mi un pahar cu vin.

M-am încruntat și m-am uitat în sus la el.

-Vin? –am întrebat mirată.

-N-am putut să-ți ofer mai puțin.

Am luat paharul și l-am lăsat pe Harry să se așeze lângă mine. Acum nu mai purta geaca de piele ci doar o cămașă neagră.

-Nu ți-e frică să fii aici? –m-a întrebat luând și el o gură de vin.

-De ce? –am replicat.

-Păi uite ce s-a întâmplat. Mi-ai spus că nu mă mai întrebi nimic și chiar nu o faci. De ce? De ce nu pleci să uiți de mine?

De ce? Harry avea dreptate. Ceea ce se întâmplase era un motiv mai mult decât suficient să o iau la fugă și să nu-mi doresc să-l mai văd vreodată.

Dar nu. Nu puteam să fug, sau nu voiam. Sau, ceva de genul era suficient să mă conving că nu trebuie să plec de lângă un băiat care m-a făcut să simt atâtea.

Altă variantă ar mai fi aceea că eram încă derutată și mai aveam nevoie de timp să asimilez tot.

-Presupun că e din cauza faptului că ți-am zis că accept relația asta. –am răspuns referindu-mă la conversația din acel parc.

Harry și-a arcuit spatele sprijinindu-se pe genunchi și plimbându-și degetele pe pahar.

Un zâmbet forțat i-a apărut pe chip, de parcă nu ar fi fost sigur de ce zic.

-Ești atât de...tu. –a spus privind într-un punct fix.

-De ce?

-Nu e prima dată când mi se întâmplă asta, Abbie. Așa e viața mea. Așa sunt și nu pot să schimb asta.

Misterul mă măcina pe dinăuntru. La naiba! Muream să-l întreb de ce.

-Toate fetele se plictisesc de mine când nu le povestesc lucruri din viața mea sau când nu le zic niciodată unde locuiesc. Sau când nici măcar nu le răspund de ce nu le las să se urce în mașina mea.

-Am avut noroc să pot să te cunosc înainte să se întâmple asta. –am spus.

-Dar, nu mă judeci?

-Nu pot, Harry.

Băiatul m-a privit. Câteva secunde după, a luat o gură din vin.

-Abbie... –a murmurat.

-Da?

-Mulțumesc!

I-am zâmbit și m-am simțit satisfăcută. Nu știam cine e Harry în realitate, dar cel puțin, așa cum a zis și el, cunoșteam o latură a lui pe care nimeni nu o știa. De frică? De el? Harry era complet inofensiv.

Băiatul a lăsat paharul pe masa din fața canapelei și s-a apropiat de mine oferindu-mi una dintre acele îmbrățisări cu care începusem să mă obișnuiesc.

De ce celelalte fete dădeau cu piciorul la asta? Numai misterul lui Harry era atât de atrăgător.

Era dulce și atent. Dar, mai ales, era el. Și asta era cel caracteriza, nu puteai să-l compari cu altcineva.

Și-a pus mâna pe capul meu și m-a tras la pieptul lui. Îi auzeam doar bătăile inimii.

Era o senzație de care mă bucuram cel mai mult până acum.

-Dormi, dragă Abbie. –mi-a șoptit.