Am început să simt cum oasele îmi cedează, oboseala îmi era deja umplită, dar nu mă puteam opri, continuam să merg fără să vreau, ascultam vocile ce se înmulțeau și-mi dictau tot ce trebuie să fac, în interior încercat să plâng, dar nu mai eram de mult la conducere, la exterior fața îmi era murdară cu sânge și brăzdată de lacrimi. Ochii nevinovaților mă pândeau. Soarele răsărea, umbrele își făceau apariția, tresăream de frică la fiecare sunet ciudat pe care îl auzeam, noroc cu vocile, ele știu cum să mă aline, ele știu ce-mi place, ele sunt trimisele stăpânului. Ele spun că pot să ajung la el cumva, dar nu îmi spun cum...
