Ochii lui mă analizau, pielea mea era cade găină, el era curios, dar eu nu vorbeam. El orb, eu mută. Nu vede că în spatele chipului meu de gheață se ascunde cineva fără viață. Eu nu știu cum să-i spun, nu dețin talentul de a cuvânta. Mă plâng, iar el zâmbește, mă privește, eu îl ascult. Spune că-mi va dărui un nume, eu stau și îl privesc, vreau să spun ceva! Vreau să-i mulțumesc! Vreau să-l strâng în brațe și ceva măcar să-i șoptesc... Dar destinul e o viață cruntă, nu mi-e dat să spun ce mă frământă. M-am ridicat în fața lui ușor, mi-am așezat mâinile pline de cicatrici pe umerii săi lați și m-am apropiat de a sa ureche..
-Tu ești... Stăpâne?
