Ochii mi s-au închis. Nu mai respiram de mult. Inima nu mă mai durea.. Lacrimile mi s-au uscat pe față, dar sunt imobilizată. E liniște. Mă simt singură. Dar în același timp simt ochii morților cum mă atacă. Mama dispăruse, n-am apucat să-i spun nimic. La fel și victimele. Au plecat toate. M-au lăsat singură. Singură în întuneric. Până și fata ce mi-a făcut asta a disparut din fața ochilor mei. Nu mai sunt pe stradă. Sunt într-un loc străin. Cineva se apropie de mine, îmi întinde o mână scheletică și îmi dă o lumănare.
-Lumineazăți calea spre eternitate, Raiul nu te vreau, iar Iadul e prea bun pentru una ca tine, în abis vei umbla, singură, legată la ochi cu întuneric, vei surzi din cauza liniștii și vei amuți de frică. Vei merge fără să privești în altă parte decât înainte, iar când lumănarea se va stinge, vei ajunge undeva unde vei sta, te vei pune jos, și vei privi în sus. Vei aștepta mântuirea pe care nu o vei primi niciodată.
Mi-a fost înmânată lumămarea, iar picioarele au început să-mi meargă fără ca eu să le pun să facă asta, măcar s-au oprit din tremurat. Nu pot plânge, nu pot simți, durerea s-a dus, la fel si fericirea sau tristețea, iubirea sau ura.. tot ce mi-a mai rămas e frica, nu mai am nici măcar regrete cu privire la ce am făcut. Frica și ochii victimelor, ce-mi apar din când în când în fața ochilor și vor să mă atace, ce urla în fața mea și încearcă să mă distrugă, dar eu nu simt nimic. Sunt un nimic. Asta e ceea ce am ajuns... după tot ce am făcut...Nu mai pot decât să stau și să aștept, să sper la o milă ce nu o voi primi niciodată.
