Mi-a fost frică să pășesc, mi-a fost frică să aud ce ei șoptesc. Oasele îmi tremurau, vocile nu-mi mai cuvântau, dar ei tot vorbeau. Vorbeau și vorbeau. Mă vedeau, se îngrozeau, plecau, mă părăseau, lăsându-mă să mă înec în eternul întuneric ce era în jurul meu, în eterna liniște ce-mi zgâria creierul mereu. Nimic. Nici măcar un greie amărât, mă omoară, mă sfâșie, mi-e frică, e liniște, iar ei vorbesc despre mine, sunt urâtă, sunt murdară, vagaboandă, pierdută. Trebuie să fiu exterminată. Dar nu e corect, eu eram aceea care îi omora, eu era aceea care îi persecuta și îi chinuia, eu sunt cea puternică! Dar.. unde-mi sunt prietenii? Unde-mi sunt învățătorii? Unde mi-e viitorul? Sunt oare destul de puternică să continui? Pot să fac asta fără vocile mele? De ce? De ce m-ai părăsit, stăpâne? Cu ce ți-am greșit eu, oare? Ce n-am făcut din a ta voie? Totul! Am îndeplinit totul! Am omorât tot ce ai vrut! Am plecat de acasa, mi-am dat foc la școală, am distrus biserici, mi-am omorât toți apropriații, fug într-una pentru că așa îmi poruncești, iar acum, brusc, ai plecat și m-ai lăsat să mă descurc singură, să îmi plâng de milă.. o să mor de sete și de foame, de frig și de singurătate?
Un om s-a oprit în fața mea, de mâna lui stătea agățat un mic pui de om, o rază strălucitoare plină de speranță și fericire, onestitate și dăruință, o stea în devenire. Mi-a întins un bănuț, dar ceva m-a învăluit și am simțit de parcă am înnebunit.. Nu mi-am dat seama că până atunci am stat în genunchi, dar m-am ridicat, mi-am scos cuțitul din buzunar, și i-am omorât. Le-am dat înapoi bănuțul apoi.
