Niciodată nu am implorat pe cineva sa îmi crute viața atât de tare, niciodată nu am simțit ca moartea e mai aproape ca acum și niciodată nu am crezut ca voi regreta ziua în care m-am despărțit de partea umana a societății, ziua în care mi-am întâmpinat stăpânul... Ziua în care vocile mi-au mângâiat gândurile pentru prima oară.
Mă simt ca un experiment, ca o jucărie a unui maniac. Domnul acela râde și mă chinuie, îmi distruge corpul, el spune ca mă eliberează, el spune ca sufletul meu e mult mai puternic decât cred eu, ca dacă reușesc sa intru în neființă pana și stăpânul se va pleca în fața mea, dar eu știu ca minte, eu știu ca tot ce vrea el e sa mă facă sa sufăr.
De ce plâng atât de mult? Nu am băut apa de o groaza de timp, nu am mâncat de când îmi pot eu aminti, sunt slăbită și nici nu mai sunt în stare sa ridic pumnul în fata lui. Când se plictisește mă ia în brațe, apoi cu buzele îmi mângâie anumite părți, uneori îmi place, alteori mă simt dezgustata, țip, dar nimeni nu mă aude, plâng, dar nimănui nu-i pasa, mor, dar cineva mă vrea în viață.
