Invevitabil al meu sfârșit este, nu plângeți când auziți această veste. Toți avem o anumită poveste, a mea e una tristă, sau.. fericită? Eu o văd ca pe a unei fete disperate, a unei fete ce niciodată nu va știi cum e să râzi sau să te simți fericită, a unei fete ce niciodată nu va simți iubirea.. O fată ce a dispărut din această lume. O moarte ce nu îndurerează pe nimeni, cadavrul ei va sta într-un loc ascuns, până ce un om cu inima-l va găsi și poate-i va face un mormânt, sau doar îl va arunca. Nimănui nu-i va păsa dacă a fost o crimă sau ea a avut parte de o moarte bună, căci nu are o familie, e pusă în aceeași linie cu cei ce își pierd vremea pe stradă murind de foame și cerșind. N-a pus niciodată mâna pe bani, tot ce a avut a obținut prin furt. N-a avut un nume, căci cea care i-a dat viața a rămas însărcinată ori în urma unui viol ori din neglijență, o adolescentă proastă și drogată. Nimeni n-a vrut-o. Toți o alungau. O singură dată a avut parte de cineva căruia i-a păsat câtuși de puțin, iar acela era pe moarte. Singura persoane pentru care ea a plâns. Singura persoană înafară de ea, bineînțeles.
A murit cu mintea încărcată cu întrebări cu privire la viață. Întrebări ce au pierit odată cu ea. Acea fată a avut povestea ei, o poveste ce nimeni nu o va împărtăși vreodată căci nu era o fată importantă.. Adevărul nu va fi știut niciodată și nimeni nu va încerca să-l dezlege, căci fetița cu ochii speriați și părul murdar era doar o altă persoană de care își ascundeau mamele copii pe stradă. Era doar un alt lucru în plus în aeastă societate.
Aș putea continua să-mi descriu povestea în sute de alte feluri, dar abisul mă așteaptă, eternitatea a început... Aștept mântuirea care-mi va curma suferința, dar în întunericul acestui loc nici măcar lumina nu s-ar putea vedea.
