|LEAH|

,,Să depinzi de un mesaj"

CAPITOLUL XI

Până și în visele mele îl simt mai aproape acum. Întunericul care îi ocrotea de obicei chipul, acum este pătruns de o rază minusculă de lumină. Încă îmi este greu să îi disting fizionomia feței, dar știu că sunt aproape.

O bătaie în ușă mă face să îmi pierd imaginea aproape completă a lui Robert. Încerc din răsputeri să mă păstrez în starea de somn și să-mi continui visul. Bătăile se opresc atunci când se aude cheia răsucită în broasca ușii, dar apare alt zgomot. O voce de băiat.

Cu ochii încă închiși și încercând să nu mă trezesc, o aud pe Alexis cum încearcă să-l facă pe băiatul care e în cameră să vorbească mai încet. El pare să își reducă tonul vocii, dar încă îl pot auzi, iar vocea lui îmi pare cunoscută.

Înainte să îmi dau seama cine e, somnul mă fură din nou, doar că de data asta este un somn fără vise.

Subconștientul meu îmi trimite în curând semnale că am dormit prea mult în ziua asta și o întrebare pe care mi-o adresa mereu bunica mea îmi răsună în minte. ,, Dacă dormi atât acum, diseară ce mai faci?" Bunica mea avea dreptate atunci, însă acum nu mai sunt un copil. Și în plus, sunt la facultate. Pun pariu că șapte cursuri de peste 100 de pagini fiecare nu se citesc singure.

Deschid ochii și observ că timpul e târziu după-amiază. Mă uit la ceasul telefonului care îmi arată ora 15. Nu e atât de târziu pe cât mă așteptam. Presupun că o să dorm până la urmă diseară.

Nu am niciun mesaj de la Robert și aproape că îmi vine să plâng. Poate e doar toată situația asta nouă. Sau poate că sunt dependentă de el. Înlătur repede gândul acesta. Nu e ca și cum îi cer să ne vedem zilnic. Doar vreau să îmi scrie zilnic.

Mă ridic pe marginea patului și văd că Alexis nu e în cameră. Poate a plecat cu băiatul ăla. Uitasem că a venit cineva aici, dar îmi amintesc imediat ce îi observ lipsa colegei.

Mă hotărăsc să merg să fac un duș, iar la întoarcere îmi voi aranja puțin partea de cameră și mă voi uita pe site-ul facultății pentru a vedea dacă există vreun update.

Fac în tocmai ce mi-am propus și descopăr pe site formularul de înscriere la modulul psihopedagogic. Îl completez și îl trimit deîndată. Îmi petrec restul zile organizându-mi partea de cameră și punându-mi în ordine prioritățile cele noi care vin odată cu noua etapă din viața mea.

Alexis e plecată destul de mult timp din cameră și mă întreb dacă ăsta e doar un lucru de moment sau va fi și așa mereu. Nu știu dacă mă deranjează neapărat, având în vedere că nu pare a fi vreo rebelă și că se dedică destul de mult învățatului judecând după colecția de cărți ce se află în partea ei de cameră.

Incredibil cum lupul simte când vorbești despre el, căci apare. Cheia se aude răsucindu-se în ușă, iar Alexis își face apariția. Nu e singură, ci acompaniată de Zach. Mă întreb ce legătură e între cei doi.

- Neața, somnoroaso! Ai dormit buștean de când ai ajuns.

- Situația asta nouă e destul de obositoare. mă scuz eu în fața reproșului adus de Alexis.

Știu că nu o face cu rea intenție. Chiar ne înțelegem bine și sper că așa o să rămânem. O văd cum se așază pe patul ei, iar în același timp Zach se așază pe scaunul din dreptul biroului ei. Par destul de relaxați unul în preajma celuilalt și tot continui să mă gândesc dacă sunt sau nu împreună. Sau au fost. Imediat ce amândoi stau comod, din parte lui Zach vin următoarele cuvintele.

- Te poți acomoda mai ușor venind la mine în cameră.

Cred că nu doar eu sunt uimită de ce îmi spune, iar imediat ce aud caut contact vizual cu Alexis și nu cu el. Probabil acest lucru e evident, iar imediat ce îl observă continuă:

- Mă refer la faptul că ne strângem mai mulți în cameră și ne vom distra. Colega ta de cameră va fi și ea acolo.

Deși se referă la Alexis, nu a privit-o deloc de când au intrat în cameră. În schimb, atunci când îmi întorc din nou privirea spre ea, pare mai relaxată. Mă gândesc că nu mi-ar strica să cunosc mai multe persoane din campus, așa că accept propunerea. Sper doar să mă pot trezi mâine de dimineață.

Văzându-i pe cei doi începând să vorbească și să glumească nu pot să nu-mi aduc aminte de Robert. Nu vreau să cred că ceva s-a schimbat între noi odată cu venirea mea în orașul ăsta, dar nu pot fi indiferentă cu privire la faptul că abia am schimbat câteva mesaje astăzi.

Să depinzi de un mesaj ca ziua ta să fie mai bună e cel mai groaznic lucru. Poate dacă ne-am fi cunoscut într-un mod obișnuit, în viața reală și am fi întâmpinat o problemă de genul, l-aș fi sunat imediat. În situația noastră, nici măcar nu am numărul lui de telefon. Apropo de telefon, pentru a evita situația jenantă de a le urmări atât de atentă conversații, îl scot și încep să derulez postare după postare. Neatentă la ceea ce se întâmplă pe ecranul telefonului, mă pierd din nou în gânduri.

Cum am putut oare pierde controlul asupra sentimentelor mele în felul acesta? Întotdeauna am fost calculată, împotriva sentimentalismelor și axată pe ceea ce va urma să se întâmple. Foarte rare au fost evenimentele spontane în viața mea. Așadar, mi-e imposibil să înțeleg cum pot să depind atât de mult de un bărbat pe care încă nu îl cunosc în realitate. Stare mea din ultimele săptămâni este direct influențată de frecvența mesajelor primite de la el.

Intru pe profilul lui și încep să răsfoiesc printre postările lui. Atât de misterios și totuși, părea atât de deschis în fața mea. De ce m-ar ignora acum, dintr-odată?

Auzindu-mi numele din direcția celor doi, renunț la încercarea de a găsi un răspuns pentru întrebările mele. Zach își ia la revedere și ne spune amândurora că ne așteaptă diseară în căminul 4, la etajul 3.

- Nu-i așa că-i simpatic? întreabă Alexis imediat ce brunetul părăsește camera.

Îi zâmbesc și încerc să găsesc un mod de a afla dacă cei doi sunt sau nu împreună fără să par prea curioasă. Sincer, nici nu sunt, însă dacă ar fi împreună, felul în care îmi adresează întrebări și în care mă privește de fiecare dată, ar trebui să o deranjeze pe Alexis.

- Nu vreau să-mi dau cu părerea cu privire la prietenul tău, îi spun, zâmbindu-i.

- Nu e prietenul meu. îmi spune zâmbind, iar imediat adaugă: Încă. Zach e puțin mai greu de cucerit, însă n-o să mă las.

- Vă cunoașteți de mult timp? o întreb, încercând să-mi întăresc o convingere.

- De un an. De când eram eu la începutul facultății, iar el era deja anul II.

Situația în care ea încearcă să-l cucerească de vreun an mi se pare foarte bizară, dar ce știu eu despre relații adevărate? N-am avut niciuna până acum.

- Și tu? Ești singură? mă întreabă ea după ceva timp.

- Nu sunt. îi răspund fără ezitare. Însă situația este destul de complicată.

Răspunsul meu a făcut-o foarte curioasă și observ că așteaptă detalii. Schimb totuși subiectul și o întreb ce fel de petrecere va fi în celălalt cămin, presupunând că ea a mai participat la ele. Începe să-mi povestească despre cum decurge de obicei o petrecere de genul și cum nu de puține ori sunt oprite de paza căminelor deoarece deranjează celelalte camere. Mai aflu că lucrul ăsta nu îi oprește pe studenți, ci îi face doar să mute petrecerea din campus în cluburi.

Îmi dau seama că astfel de ieșiri ar fi contrar dorințelor mele de a-mi continua drumul având numai note bune. Acum realizez că influența părinților mei chiar mi-a format într-un fel caracterul.