(Needitată) - Stresată că are 18 ani și încă este virgină, Leah începe o relație virtuală cu un bărbat mai în vârstă. După o perioadă de conversații încinse, Leah se mută în capitală pentru a studia Psihologia și pentru a fi mai aproape de Robert. C...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Promite-mi că nu tragi cu ochiul, bine? se agită în jurul meu apoi se oprește în spate și îmi leagă cu grijă o eșarfă în jurul ochilor.
— Nici dacă aș vrea, nu aș putea acum! zic eu chicotind.
— Bine, am încredere! Acum haide, o să te țin braț până acolo. Fii atenta la treapta asta! Așa.
E aproape cât mine de înaltă acum, îmi trece prin minte un gând.
***
Nu cred că îmi voi explica vreodată cum de nu am murit atunci.
Nu cred că își poate explica nimeni. Mai ales cei care în momentele acelea erau îngroziți în adevăratul sens al cuvântului.
Am aflat mai târziu că Zach a reușit să spargă ușa băii și când el și Alexis au văzut cât sânge era în jurul meu, un gând negru le-a străbătut amândurora mințile. E moartă.
Dar nu eram. Nu știu prea multe despre cum s-au petrecut lucrurile în următoarele minute, zeci de minute.
Câteodată revăd foarte vag luminile holului spitalului, prea puternice pentru oricine s-ar uita direct la ele atunci când se află într-o stare ca aceea în care eram eu. Mai văd asistente care îmi desfac prosoapele legate de mâinile și de picioarele mele pe post de bandaje care să oprească sângerarea. Mai văd aceleași asistente care încearcă să mă țină conștientă ca să îmi poată face spălături stomacale astfel încât toate pastilele pe care le-am înghițit atunci să iasă afară.
Văd bandaje noi. Văd oameni care plâng in jurul meu. Văd o fetiță brunetă care se agață de tatăl ei atunci când sora ei pare că își pierde respirația definitiv.
Însă nu și-a pierdut-o. După câteva zile în care am oscilat înainte și înapoi între conștiență și inconștiență, m-am trezit.
Ochii mei erau încă prea sensibili, dar am putut simți fără să mă uit. În mâna dreaptă aveam înfipte perfuzii. Pe față, deasupra buzelor și în sus spre intrările nasului puteam să simt niște tuburi subțiri care îmi facilitau respirația. Pe unul dintre degetele mâini stângi aveam agățat un aparat asemănător cu un cârlig de rufe. El era responsabil de pulsul meu.
Când mi se mai obișnuiseră ochii am aruncat o privire în jur. Mama stătea pe un scaun lângă mine. Avea ochii închiși și respira greu. Adormise pe scaunul acela care nu părea deloc confortabil. La momentul acela nu știam că a stat lângă mine în fiecare zi, cu pauze scurte atunci când tata o convingea să meargă la baie sau să se întindă măcar pentru treizeci de minute pe canapeaua care era în salonul meu.
