|LEAH|

„Tufișuri"

CAPTIOLUL XXX

În spatele meu, ușa garajului se închide. Se aprinde o lumină slabă. Aștept să parcheze mașina și mă apropii și eu. Iese din mașină. E îmbrăcat într-un constum bleu și își închide nasturii cămășii când își îndreaptă postura. Se așează cu fundul pe capota mașinii și nu spune nimic. Merg spre el. Nu l-am mai văzut de atâta timp. Mă privește din cap până în picioare. Sper să nu observe că iar am plâns.

─ S-a întâmplat ceva, îi spun cu vocea tremurându-mi.

Văd că își schimbă poziția și stă iar drept. Îmi las privirea în jos fiindcă mă gândesc iar la ce s-a întâmplat mai devreme. O voi pierde și pe Alexis acum din cauza lui Nathan. Pierd pe toată lumea. 

─ Ce s-a întâmplat?

Nu spun nimic, ci doar mă apropii de el. Își deschide brațele și mă lasă să cuibăresc acolo. Parfumul lui.

Îmi ridic privirea și îl privesc în ochi. Apoi îi privesc buzele și maxilarul. Îmi trec unghiile prin firele scurte din barba lui. Îmi trec limba involuntar peste buzele mele și le umezesc, apoi le lipesc de buzele lui.

Cu el sunt în siguranță. Cu el vreau să fiu. Îmi răspunde și el la sărut și simt o căldură în tot corpul. Îmi înfășor brațele în jurul gâtului  lui, iar el și le înfășoară pe ale lui după talia mea. Ne întoarcem, iar acum eu stau cu fundul pe capota mașinii. Pe el îl vreau.

Ne sărutăm din ce în ce mai pasional și simt că și lui i-a fost dor de mine. Își pune mâinile pe sub tricoul meu, iar eu mi-am înfășurat picioarele în jurul lui. De el am nevoie. 

─ Leah... geme înainte să mă sărute pe gât. 

Un zgomot destul de puternic ne distrage atenția. Se retrage și mă trage și pe mine de pe mașină, apoi se îndepărtează un pic de mine. Eu rămân în lateralul mașinii. Își aranjează sacoul și părul în timp ce ușa garajului se ridică. Încăperea se umple de lumină de afară. 

─ Ți-am auzit mașina mai devreme și m-am gândit să cobor ca să mai salvăm timp.

E vocea aceleiași femei pe care am auzit-o la interfon. N-o văd fiindcă am rămas lângă mașină, iar lângă mine e mașină foarte înaltă.

─ Da. Scot imediat mașina și mergem.

Robert se uită la mine. Fac câțiva pași ca să pot să văd ieșirea. E o femeie blondă, înaltă și puțin plinuță. Îmi dau seama fiindcă obrajii și fața ei au forme rotunde. E îmbrăcată într-un costum femeiesc din stofă ce pare subțire, iar în mână are o geanta a cărei siglă strălucește în lumina soarelui.

─ Bună!

Nu spun nimic și mă uit la Robert care urcă în mașină și o pornește. 

─ Te-ai mutat de curând aici? mă întreabă ea.

Zâmbetul îi piere de pe buze când vede că nu-i răspund. Face un gest ce sugereaza „mă rog" și apoi urcă în mașina care ajunsese lângă ea. Mă îndrept spre ieșire imediat ce pleacă și înainte să se închidă ușa garajului. Rămân puțin în fața garajului apoi pornesc pe stradă în jos ca să găsesc o stație de taxiuri sau poate doar să mă plimb un pic.

Poate ar trebui să plâng, dar mă simt epuizată. 

***

Ajung seara în complexul de cămine studențești. La fel de puțin focusată pe realitate ca și acum câteva ore, merg spre camera de cămin. Nu știu la ce să mă aștept, dar sincer nici nu mai contează. Nu-mi pasă dacă o găsesc pe Alexis peste Zach sau dacă dau de nenorocitul ăla de Nathan pe care jur că l-aș omorî în momentul ăsta. Cine ar fi crezut că ai nevoie să nu mai simți nimic pentru a găsi o forță ca asta în tine? Dacă aș fi simțit puterea asta în după-amiaza asta nu s-ar mai fi întâmplat nimic rău. N-aș mai fi ajuns acolo. Nu l-aș mai fi văzut cu femeia aia hidoasă. Oare dacă mă îngraș și-mi iau o geantă Chanel o să mă placă iar? Ce e în neregulă și cu tâmpitul de Robert? Și de ce în neregulă cu mine de încă îl mai iubesc?! 

În cameră e liniștite, deși lumina e aprinsă. Mai fac câțiva pași și o văd pe Alexis cum își împachetează niște haine. 

─ Bună! Ce mai faci? Ai cursuri mâine?

─ Ăăm, da. Mă bâlbâi fiindcă mă ia pe nepregătite.

─ Ah... spune resemnată. Sunt importante? Plecăm două zile. Eu, Zach și alți prieteni de-ai lui. E păcat de vremea asta ca să mai stai la cursuri. Nu moare nimeni dacă lipsim o vineri de la facultate. Haide și tu.

─ Vine și Nathan? 

─ Da. Chiar el a venit cu ideea. Chiar, unde ai dispărut până acum? Am crezut că ai rămas cu el. Mi-a spus că a trebuit să pleci undeva.

Scap un zâmbet amar. Nenorocitul.

─ Aș veni, dar vreau să rămân aici. Am nevoie să mai stau un pic singură.

─ Ești sigură? Ne întoarcem sâmbătă.

Mai mult decât sigură. Dau din cap în semn că „da" și îi zâmbesc. Ea continuă să-și facă bagajele, iar eu ies puțin pe holul căminului. Îmi dau seama că n-am mai făcut ceva la fel de des în ultimul timp. Nu am mai vorbit cu Maddie de mai bine de o săptămână. Abia acum îmi dau seama că am reușit să evit apelurile de acasă atât de mult. Mă mir că ai mei nu au venit până aici. Așa m-au amenințat ultima dată când nu am vorbit vreo săptămână și ceva, în perioada când încă era recentă despărțirea de Robert. Apoi am fost ocupată să-mi umplu timpul și să o suport pe Alexis care nu mă mai lăsa în pace de parcă de ea aveam nevoie ca să uit de cel pe care l-am iubit în ultima jumătate de an. 

La capătul coridorului se află o fereastră. O deschid și mă aplec un pic peste ea. Îmi întorc privirea în sus. E destul de înalt căminul. E destul de mult până jos, iar aici în spate sunt mulți copaci și multe tufișuri. Nu te-ar găsi nimeni aici pentru ceva timp.