|LEAH|

„Angajamente"

CAPITOLUL XXVIII

Mesajul lui Zach a trezit în mine un amalgam de emoții. În primul rând, uimire fiindcă nu știam că e atât de romantic. Apoi, fericire, m-am bucurat pentru prietena mea. Apoi, invidie. Am continuat să vorbim pe subiect în timp ce eu am încercat să-mi ascund gustul dulce-amar pe care mi l-au lăsat. Poate încă nu e momentul meu. Poate cândva va fi și Robert așa.

Spre seară am început să mă pregătesc pentru întâlnire. În baie mi-am analizat corpul. Doar câteva linii foarte fine mai trădau episoadele în care m-am zgâriat. Acum ceva timp erau urme adânci, roșiatice. Am încercat de fiecare dată când m-am văzut cu Robert să le ascund. Am încercat să fiu perfectă pentru el. Nu pot spune că nu mă deranjează și că nu mă doare îngrozitor că ne vedem atât de rar și că aproape nu vorbim deloc, dar încerc să nu las lucrurile astea să se vadă. Când am încercat să-i comunic ce mă deranjează a reacționat... nu știu, ca un bărbat? Nervos, rău. Poate de fapt și Zach va deveni așa.

Mă îmbrac și mă machiez. Lipsa mâncării îmi lasă mereu un aspect obosit. Îmi acopăr cearcănele, îmi adaug culoare în obraji și acum sunt convinsă că arăt mai bine. Când primesc mesajul cu anunțul că a ajuns ies și mă îndrept spre parcare. Încă e frig pentru o seară de primăvară.

Ultimele întâlniri au devenit mecanice. Aștept mesajul, ies în afară, intru în mașină, ne pupăm pe obraz și ajungem acasă. Nici măcar nu-mi mai dau seama de durata drumului.

─ Arăți altfel. Ești mai slabă.

Comentariul lui m-a făcut să mă simt mai bine, chiar dacă nu am reușit să descifrez tonul lui. Garajul se deschide și în curând mașina e parcată, iar noi urcăm pe scări. Căldura din apartament mă face să mă mai relaxez. Mă îndrept direct spre dormitor, după ce mă descalț și îmi las jacheta pe canapeaua din sufragerie.

─ Ești din ce în ce mai nerăbdătoare, spune zâmbind.

Vreau doar să mă acopăr cu cearșafurile din pat.

─ Îmi e doar frig.

─ O să te încălzesc imediat după ce mâncăm.

─ Vreau să mă încălzești acum.

Își lasă cheile de la mașină pe măsuță și se duce în bucătărie. Mă gândesc că va aduce vin, ca de fiecare dată. Pe sub cearșafuri mă dezbrac de blugi și de lenjerie. Apoi îmi dau bluza jos și sutienul. Mă acopăr astfel încât să mi se vadă doar brațele și umerii. Se întoarce cu paharele obișnuite.

─ Parcă îți era frig.

─ Îmi este, îi spun pe un ton jucăuș.

Îmi întinde paharul și iau o gură. E prima dată după o săptămână când simt altceva înafară de apă. Cât despre mâncatul cu el, de fiecare dată m-am eschivat. Așa va fi și acum cu siguranță. 

Se apropie de mine și începem să ne sărutăm. Îmi lipsea atât de mult momentul ăsta. Respirația, căldura, mișcările lui. Și totuși, parcă lipsește ceva. Implicarea? Mi se pare că totul se întâmplă mecanic. În timp ce își dă pantalonii jos continuă să mă sărute. Dar mintea mea pare că nu se poate concentra la el. Cel puțin, nu la „el" de acum. Mi-e dor de Robert care mă alinta. Mă întind și aștept să vină deasupra mea. Nu reușesc să mă conectez cu el nici în momentul în care îl simt înăutrul meu. Mă învinovățesc pentru asta. Își ține capul între capul și umărul meu și, simțindu-mă în siguranță că nu mă vede, las să curgă câteva lacrimi.

Ritmul lui devine mai alert, așa că își ridică privirea și acum se uită la mine. 

─ Ce naiba? spune printre momentele în care trage aer în piept.

Îmi dau seama că mi-a văzut lacrimile și îl sărut. Totuși, oprește sărutul, se retrage și se ridică în picioare.

─ Ce în neregulă cu tine?! Acum câteva minute erai fericită. Plângi în timp ce faci sex cu mine? Ce e cu tine?

Întrebările lui nu vin cu îngrijorare, ci ca niște gloanțe. Nu reușesc să-mi găsesc cuvintele ca să-i răspund la niciuna dintre ele. 

─ Îmbracă-te. Te duc acasă.

─ Cum? îi spun imediat. Nu, nu pot merge la cămin. I-am spui lui Alexis că îi las camera în seara asta.

Se uită la mine pentru câteva secunde.

─ Îmbracă-te. 

Își trage pantalonii pe el, apoi își ia un tricou și pleacă în sufragerie. Îmi caut și eu hainele și mă îmbrac în timp ce plâng. Plâns nenorocit. De ce nu mă pot opri? Ies din dormitor și îl văd deja încălțat și cu jacheta pe el. 

***

A fost cred că cel mai lung drum pe care l-am făcut vreodată, deși n-a durat mai mult decât în alte dăți. Nu l-am privit deloc și cred că nici el pe mine. Am fost atentă la toate detaliile de pe drum, căci privirea mea a fost ațintită pe geam tot timpul. Parcarea căminului e total în contrast cu atmosfera din mașina asta. Când oprește, rămân câteva momente pe loc. Poate îmi spune ceva? Dar nu. Decid să ies din mașină, fără să mă mai uit în spate. Roțile scârțâie aproape imediat după ce mă îndepărtez un pic. 

S-a terminat? Aprind o țigară în drum spre cămin. Ce naiba o să fac toată noaptea? Mă duc spre balconul din spatele căminului. S-a terminat.

*** 

Jumătate de oră plină de gânduri transformă lacrimile mele triste în lacrimi de furie. S-a terminat fiindcă vreau eu. Situația mea ajunsese deplorabilă. Nu pot să cred că m-am lăsat să fiu jucată în picioare de către un bărbat. 

Scot telefonul și tastez un mesaj. La jumătatea lui resimt iarăși tristețe. Apăs pe send aproape inconștient. 

Nu.

Nu. Nu. Nu trebuia să fac asta. E Robert. E primul bărbat din viața mea. Trebuie să rezolvăm problemele, nu să aruncăm totul la prima ceartă. Lupți pentru o relație, nu? 

─ Robert? 

O voce de femeie îmi transmite că pot lăsa mesajul după bip.

─ Robert? Ți-am trimis un mesaj, te rog, nu-l citi. Îmi pare rău! Nu am vorbit serios. Vreau să luptăm împreună pentru noi. Promit că n-o să mai plâng. Răspunde-mi, Robert. Te rog.

Mă opresc când vocea de femeie îmi transmite că mesajul a fost înregistrat și apoi oprește apelul. Încerc din nou să sun, dar mă întâmpină tot ea.

„Nu ți-ai luat niciun angajament față de mine. Sunt un nimic pentru tine, iar tu ai fost totul pentru mine. Sunt rănită și nu te mai vreau. De ce nu mi-ai zis că va fi așa? Te-aș fi iubit mai puțin."

văzut