|LEAH|

,,Te sărut dulce"

CAPITOLUL XX

Uitasem cât de plăcut este să mergi cu trenul. Locul meu de lângă geam îmi permite să privesc peisajele frumoase pe care le-am admirat și acum câteva luni, atunci când am venit cu mașina. Am plecat din Londra deja de oră și jumătate și în scurt timp voi ajunge acasă.

Mama m-a asigurat că o să fie cu toții în gară să mă aștepte. Lucrul ăsta mă bucură, deși înainte nu aș fi crezut că o să se întâmple vreodată asta.

După ce ajung acasă am de gând să ies undeva cu prietenii mei. Îmi e așa de dor de Kate. Am vorbit destul de rar în tot timpul acesta. Am fost fiecare ocupate cu facultatea, iar eu și cu alte lucruri. Sau mai bine spus de un alt singur lucru.

Pe tot parcursul drumului mi-am verificat din când în când telefonul. Aștept un mesaj de la Robert în care să mă anunțe ce mai face. În dimineața asta a plecat și el spre casă. Și deși sunt singură că drumul până acolo nu durează șapte ore, el tot nu mi-a trimis nimic. Încerc din răsputeri să-mi iau gândul de la situația asta și să mă gândesc la ce voi face acasă.

***

Mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit micuța Maddie abia când i-am simțit brațele mici în jurul gatului meu și nasul rece pe obraji. Am fost asaltată de o ploaie de pupici de cum am ajuns la ea.

Mama și tata mă îmbrățișează pe rând și mă săruta și ei pe obraji. Probabil nu și-ar dori să arate prea mult asta, dar se vede că le-a fost dor de mine.

În mașină, în drum spre casă, primesc numeroase întrebări despre cum a fost drumul și care sunt impresiile mele după lunile petrecute la facultate.

-Dar mai bine ne spui când ajungem acasă! Abia aștept să ne povestești! Și pun pariu că ți-e tare foame. spune mama.

Sunt de acord cu ea, mai ales fiindcă mi-a lipsit mâncarea ei gătită. La cămin tot ce pot face este să comand mâncare și mai târziu să o încălzesc la cuptorul cu microunde. La Robert, situația este cam asemănătoare. Nu pot spune că îmi pare rău, poate așa o să mai slăbesc un pic. Deși nu de ,,un pic" am eu nevoie.

Tata se grăbește spre portbagajul mașinii ca să ia trolerul cu care am venit. Noi, celelalte ne grăbim în direcția opusă, fără a-l mai aștepta deoarece afară ninge puternic.

- Haide, tati! O să te transformi într-un om de zăpadă dacă mai stai mult aici! strigă Maddie.

- Măcar o să fii un om de zăpadă cu un troler frumos! adaug eu.

Tata chicotește printre fulgii de zăpadă care i se opresc în barba lui deasă, dar îngrijită.

Pășesc în locul care mi-a fost ,,acasă" încontinuu, de când m-am născut. Totul pare neschimbat și la îmi place la fel de mult. În bucătărie farfuriile și tacâmurile sunt așezate deja pe masă, iar felurile de mâncare au fost bine acoperite pentru a nu se răci până la întoarcerea noastră.

Îmi las geaca, fularul și mănușile în curierul de la întrare. Mă descalț și fug pe scări spre camera mea. E la fel cum am lăsat-o în ultima zi. Atunci când am privit-o de parcă nu m-aș mai fi întors niciodată. Dar iată-mă din nou aici.

După ce privesc și cotrobăi prin cutiuțele de pe masa de toaletă mă îndrept spre pat, unde mă las pe spate și ma cufund în salteaua moale. În sfârșit. Fără scârțâit.

Tata, pe jumătate înghețat vine și îmi aduce bagajul. Mă mai anunță și că trebuie să cobor la masă. Îi spun că o să vin imediat ce mă schimb și chiar așa fac. Coborând scările, de data asta la o viteză normală, abia acum observ că toată scara e împodobită. La fel și sufrageria și chiar și bucătăria. Peste tot sunt decorațiuni de Crăciun pe care le-am ratat primă data fiindcă eram preocupată de camera mea. Intrând în bucătărie nu pot să mă abțin din zâmbit. Cei trei glumesc și râd în jurul mesei și nu s-au atins de mâncare până nu am ajuns și eu. Chiar mi-au lipsit cu toții.

După câteva ore de povestit și chiar de depănat amintiri din copilăria mea despre care până acum îmi aduceam aminte cu silă din cauza greutății mele de atunci, oboseala își spune în sfârșit cuvântul. Nu doar în cazul surioarei mele mici, dar și în cazul meu și al părinților mei. Se pare că va trebui să uit de intenția de a dori să ies cu prietenii.
În pat, deja în pijamale și acoperită de păturile colorate, citesc conversații recente cu Robert.

În timp ce trec printre mesaje, un gând mi se strecoară în minte. ,,S-a schimbat." Odată cu gândul acesta, vine și o senzație de greață. Nu suport ideea de a-l pierde. Încerc să-mi alung gândurile astea, așa că derulez conversația până ajung la cea mai recentă și selectez meniul de trimitere mesaj.

,,eu am ajuns acasă de ceva timp. în curând o să dorm. nu știu de ce nu mi-ai trimis niciun mesaj astăzi, dar mă rog."

Apăs pe,,trimite" fără să mă gândesc prea mult. Mă simt neliniștită când citesc din nou mesajul.

,,probabil ai fost ocupat toată ziua cu familia☺️te înțeleg. somn ușor, sper să vorbim mâine. te sărut dulce."

,,Te sărut dulce" e un fel de ritual al nostru pe care ni-l spunem mereu la finalul conversației încă din primele discuții serioase.
Printre mii de gânduri și senzația continuă de greață pe care încerc să le îndepărtez, pleoapele îmi devin din ce în ce mai grele, iar curând mă las pradă somnului.