Înghețată de iubire

Capitolul 6

Cum sa ii placa totul la mine? Nu sunt perfecta. Am boala la inima. Sunt foarte pitica. Încă am fata de copil și, oricât as încerca sa ma maturizez, nu pot. Nu suport machiajul și nici rochiile nu îmi plac. Uneori ma opresc brusc din ce zic și îmi pierd ideea pe drum, pentru ca... ei bine, asta e o poveste pentru alta data.
-Glumesc, îmi zice el, dar se vede ca nu e convins. Voiam sa văd cum reacționezi.
-Mi-ar place sa nu glumești, șoptesc eu.
Trec câteva momente, apoi îmi spune:
-Ellie, eu...
-Stai liniștit, stâlp numărul 4, sunt obișnuita cu fratii mei sa facă mișto de mine.
-Dar nu făceam mișto de tine, îmi zice bulversat. Tu chiar...
-Rico, îl întrerup, nu sunt perfecta. Și, chiar dacă îți place totul la mine, nu înseamnă ca iti place de mine, nu-i așa? "Crede-ma, așa e, stiu asta." îmi spun in minte.
-Așa e! Acum ce facem? raspunde ușurat.
Dar eu nu știu ce mai face. Încep sa tremur și simt cum pierd din culoare. Ochii mi se închid și tot ce mai văd sau gândesc este un negru infinit. Nimic nu exista. Cred ca Rico îmi tipa in ureche numele și as vrea sa ii răspund la vocea catifelată și înnebunită, dar nu pot. Sunt blocată și singurul lucru care ma poate debloca este o punga cu prafuri colorate, care ajuta sângele sa între in modul normal de circulație.
Mi se întâmpla astfel de căderi emoționale dacă am emoții pentru o perioada lunga de timp, apoi dacă, brusc, apare o schimbare in viața mea. Iar, la mine, chiar a apărut, acum doua zile. Viața mea ar trebui sa fie monotona și absenta.
Inutila pentru alții.
Dar poate va căpăta un sens.
Cândva.
Zic și eu.

Wendy e lângă mine și ma mănâncă pe fata. Alessio e și el pe pat, cu caietul de istorie in brațe și învață. Deschid ochii și încerc sa ma ridic, iar Alessio simte mișcarea și ma ajuta el sa ma ridic.
-Neața, pitic!
Închid ochii și oftez.
-Îmi pare rău.
-Pentru ce? Poftim, zice și îmi întinde o tava cu salata verde și porumb.
-Vai, doamne, cât e ceasu'?! întreb alarmata. Pastilele nu își schimba ora in funcție de cum ma apuca pe mine crizele.
-Calmează-te, e fără 10. Mănâncă puțin și le iei după.
-Bine, expir.
Înfig furculița intr-o frunza de salata și o bag in gura. Ma simt ca un iepure.
-Ce s-a... întâmplat?
-Ai devenit o păpușa de portelan.
-Vaaai!!! ma înec cu frunza.
-Strace! ma mustreaza frate-miu.
Înghit și iau o gura de apa.
-Rico... Rico mi-a zis așa?
-Mda, răspunde ganditor.
Clipesc enervată și mănânc mai departe.
-Alessio, cred ca tot Aleh e cel mai potrivit in materie de relații, ii mărturisesc.
-Sa fie, zice el.
-Ce s-a întâmplat?
Sta pe gânduri și încearcă sa formuleze un răspuns.
-Mi-ar plăcea sa fiți împreuna. Tu și Rico, adică.
Inima mi-o ia la galop.
-Nu, mie nu.
-Nici măcar nu realizezi cât de mult te iubește!
-Nu poți iubi un om la nici trei zile după ce l-ai cunoscut! ii spun enervată.
-Ei, da! bombăne el.
Apoi apasă pe butonul de "Trimitere" la un mesaj.
-Ha, i-ai spus ca păpușa lui de portelan s-a trezit? îl întreb sarcastica și, undeva in interiorul sufletului meu ciobit, îmi doresc ca răspunsul sa fie pozitiv.
-Da. Ia-ți pastilele.
Ma conformez și ma întind.
Alessio se ridica de pe pat.
-Aleh e plecat?
-Da, e la Bella. Cred ca rămâne peste noapte.
-As prefera sa fiu domnișoara de onoare înainte de a fi mătușa, murmur, cât sa aud doar eu.
Alessio strâmba din buze și iese din camera.
Clipesc și ma gândesc la haosul in care ma aflu.
Sunt o pasare care vrea sa zboare, dar parca nu mai are aripi. Vreau sa cant, dar glasul mi-a secat, ca un rau intr-o albie prafuita. Vreau sa rămân calda, dar inima abia mai bate, sângele a luat o mică fatală pauza, iar penele încep sa îmi cada. Am nevoie de cineva. Dar nu știu de cine.
Uneori, ma supăr pe mine, din cauza aceasta. Sunt nehotărâtă, ma simt singura și simt ca toți ma ajuta, dar ca eu nu ajut pe nimeni. Simt ca existența mea nu își are rostul.
Dar e ciudat ca, in preajma printului cu ochi verzi, nu ma mai simt o pasare invalida și nici un suflet plutitor. Ma simt o pasare gata sa zboare către un nou orizont, neexplorat, iar sufletul simt ca îmi este din ce in ce mai bine ancorat de piept.
Îmi pun "Stop" la gânduri și ma ridic din pat, luând o pijama care sa nu ma obosească prin culorile țipătoare. O îmbrac și ma admir un pic in oglinda. Îmi amintesc exact când am primit aceasta pijama și încă ma mira faptul ca nu am uitat.
Era aproape de ziua mea din Iulie, făceam 15 ani și mătușa Gabriella din partea tatei a venit sa ne viziteze. Mi-a adus-o, o pijama cu bluza bleumarin presărată cu coronițe fine, aurii, și cu pantaloni-colant, gri cu dungi fine de tot aurii. M-am bucurat tare când am văzut-o, dar m-am întristat, pentru ca ma gandeam ca venise intr-un moment nepotrivit: cine poarta pijama lunga vara? I-am spus mătușii, dar ea a spus ca nu voi mai creste pana in iarna. Și nu am mai crescut decât foarte puțin iarna trecută, când aveam 15 ani și jumătate. De atunci, am aceeași înălțime de 1.56 metri.
Luna strălucitoare ma aduce cu picioarele pe pământ. Nu știu de voi, dar pe mine ma fascinează luna și stelele. Știți voi, deși sunt milioane se stele, exista câte una pentru fiecare, și aceea luminează, indiferent de atenția sau neatenția pe care o acordam. Așa e și cu oamenii. Deși suntem milioane, noi trăim și, deși suntem milioane, in fiecare zi ne trezim și o luam de la capăt cu viața noastră. Dintre milioane de oameni, tot la voi vin anumiți oameni pentru diverse lucruri și așa va rămâne, pentru ca voi veți fi mereu acolo.
Eu, cel puțin, mereu voi fi aici, cu brațele deschise, așteptând ca cineva sa îmi ceara ajutorul și pe cineva potrivit pentru a i-l cere. Mereu voi fi aici, cu pastilele mele și cu nesiguranța mea.
Credeți-ma.
"Asta dacă nu te schimba cineva" îmi șoptește o voce in minte și decid sa ma bag in pat, cu toate ca am dormit 2 ore jumate, din cauza crizei mele.
Cad intr-un somn dulce, zbuciumat doar de întrebări la care nu voi avea răspuns prea curând.