Înghețată de iubire

Caipitolul 17

Ascultam o doamna care ne povestește despre aceasta cetate. E interesantă istoria ei, cum fiecare domnitor a venit și și-a pus amprenta, cum a îmbunătățit-o, cum s-au organizat nenumărate baluri și ședințe importante aici. Și totul parca e mai frumos când ești împreuna cu cineva.
După ce termina de vorbit, iau ultima gura de ceai și merg după restul grupului ca sa urcam la 30 metri înălțime, intr-un turn. Este foarte simpatic, deși e doar in nuanțe cenușii-roșcate și negre-maronii. Are câteva ferestre și presupun ca o sa ne putem uita prin ele pe măsura ce urcam.
Treptele par foarte bătrâne, și chiar cred ca au peste 500 de ani, din ce a spus ghidul. Îmi e frica sa nu se prăbușească sub picioarele mele neîndemânatice. Ma apuca tremuratul și ma sprijin de un perete, dar colegii mei circula și nu tin cont ca m-am oprit. Ma lovesc, iar, prin îmbulzeala lor, imi pierd și mai mult urma, dar, mai ales, curajul. Cineva ma ia de mâna și simt palma calda și neteda a lui Rico.
-Ți-e frica? îmi șoptește el.
-Da, gem eu.
-Și mie. Hai sa o facem împreuna.
Dacă nu mi-ar fi atât de frica sa nu se rupă scările și sa cădem ca piesele de domino, și sa devin iar un dezastru pe doua picioare, probabil m-as îmbujora sau as pleca de aici, dar, așa înțepenită cum sunt, nu pot face absolut nimic.
Ma simt nevoită sa ma mișc pentru ca Rico ma trage de mâna. Dar ma trage incet, gingas, ca și cum i-ar fi frica sa nu ma frâng, sa nu ma rup și sa ma evapor, sa devin una cu cenușa și praful din turn. Mișc picioarele și, surprinzător, nu ma mai pot opri.
Ajungem sus cu puțin după ceilalți. Ma duc către marginea turnului și este superb. Amuțesc iar, iar ochii mi se îmbata de priveliștea aceasta minunata. Pot sa văd, la un loc, munți, dealuri și câmpii, flori și păsări fericite, ce fulgera văzduhul ireal, soare și nori. E incredibil de frumos, toți copacii au floricele proaspete, ca de primăvara, zăresc o veverița zbenguindu-se prin copaci, și nu îmi vine sa îmi dezlipesc privirile. Doamna ne cheamă la o poza de grup și ezit, dar Rico ma trage după el-of, va trebui sa ma obișnuiesc că el e obișnuit sa fie in centrul atenției-, și apar in poze destul de inocenta, cu ochii mari albaștrii sclipind de fericire, dar și teama, atât de pitica pe lângă băiatul blond din spatele meu,care tine relaxat mâinile pe umerii mei.
Mai avem 5 minute de stat in turn. Trag cu ochiul la Alessio și surprind un moment foarte adorabil cu Anne. Julie și Matteo se săruta și ei. Pe bune acum, oricât de mult ai încerca sa te abții-pentru ca ești in excursie cu liceul si cu profesori-, nu poți. In afara faptului ca îl iubești-sau o iubesti-, mai este și peisajul asta care te lasă cu ochii cât cepele. Așa ca ma bucur când ii simt vocea lui Rico lipindu-se de urechea mea: "Vino un pic".
Ma duce intr-o parte unde nu prea sunt elevi, iar dacă sunt, sunt boboci, și îmi ia capul între palme. Își lipește buzele de ale mele, iar eu ma ridic incet pe vârfuri. Dansam unul pe melodia celuilalt câteva acorduri, apoi ne oprim, iar eu ma întorc cu spatele și ma cuibăresc între brațele lui. Își sprijină bărbia de capul meu și îmi spune:
-Te iubesc, bombonică.
Iar eu ma înmoi cu totul. Cred ca de aia nu pot sa ii răspund la declarație. Poate ca va trebui sa ma obișnuiesc cu acest gen de declarații. Totuși, nu cred ca ma voi opri vreodată. Nu ma voi putea controla vreodata. Mereu îmi voi mari ochii când îl voi privi și când ma va privi. Mereu voi asurzi din cauza inimii care o ia la goana când îmi vorbește. Mereu voi tremura și voi încerca sa eliberez iubire prin fiecare por al pielii când ma imbratiseaza și când ma atinge, când ma săruta, când ma tine lângă el. Mereu. Pentru totdeauna.
-Coboram, se aude vocea domnului de sport.
Rico ma ia de mâna și coboram. Par mai multe scări, iar acum ma ia cu rău. Încerc sa ma stăpânesc. "Nu sunt chiar atât de fricoasa. Trebuie sa ma liniștesc. Nu sunt singura. Am prieteni cu mine și îl am pe Rico." îmi repet in gând in timp ce cobor scările.
Când ajungem jos, doamna ne spune ca avem o jumătate de ora la dispoziție sa ne plimbam. E o cetate destul de mare, dar arată la fel peste tot: ziduri dărâmate.
Brusc, ma lovește un gând. Pastilele. Nu le-am luat. Dormeam. "Proasto!" gândește mintea mea. Mă opresc un pic din plimbare și nu aud nimic în afară de un tiuit în urechi. Rico îmi vorbea, dar cuvintele lui zboară pe lângă mine. Rico se oprește și el, atât din vorbit cât și din mers.
-Ce s-a întâmplat?
-Pastilele. Nu mi le-am luat.
-Ah! exclama Rico. Pai, în cazul ăsta, ia-le.
-Nu pot, mă fastacesc eu. Sunt în autocar. În troller. Știam ca nu voi avea nevoie de ele până diseara.
Rico mijeste ochii.
-Hai la autocar atunci. Poate avem timp după de cetate. Dar tu ești cea mai importanta, îmi zice, punând un deget pe nasul meu.
Îi zâmbesc si tusesc un pic. Oare se poate lua tusea prin sărut? Oare l-ar deranja daca după excursie ar tusi? Poate pe el nu, dar eu m-as simți foarte vinovata. O sa încerc sa ma abțin. Dacă se va supara? Of. O sa ma gândesc doar la pastile moemntan. Problema mea este ca șoferul a ieșit din autocar cu siguranță, iar fără el... nicio șansă să ajung la pastile.
Așa ca ne îndreptăm spre doamna de matematică, sa o întrebăm despre șofer. Ne zice ca probabil e din nou în autocar, iar eu încerc sa îmi păstrez calmul. O schimbare de spirit ar fi acum ultimul lucru pe care mi-l doresc.
Șoferul e în autocar, spre fericirea mea, în special, iar el ne deschide burta autocarului, ca sa îmi iau troller-ul. Nici nu a așteptat motivul, probabil ca îl prevenisera profesorii. Deschid troller-ul, și iau plicul cu pastile. Le iau pe cele care trebuie, apoi Rico închide troller-ul, punându-l înapoi, și închizând usa. Înghit pastilele cu multa apa-uite ca asa mi-am adus aminte și de ea-, apoi revenim la cetate. Mai avem 15 minute de plimbat.
Nici ca se putea mai bine.