Înghețată de iubire

Capitolul 5. Rico

-Știi ce îmi place la tine? o întreb.
-Ce?
-Totul, rostește gura fără mine.
Amuțește.
Cum sa o dau la întors? Pana acum, am reușit, dar, ce pot sa ii mai zic? Serios acum, i-as distruge sentimentele. Nici nu pot sa ii zic ca o plac. De ce? Pentru ca atunci as fi eu distrus.
Se întoarce către mine și parca așteaptă sa zic ceva. Dar eu mi-am înghițit cuvintele.
-Glumesc, zic, cât de convins pot. Am vrut sa văd cum reacționezi.
-Mi-ar plăcea sa nu glumesti, îmi spune ea, iar o corabioara începe sa îmi circule printre vene, navigând pe sângele meu. Inima o ia razna. Ha, Rico, spune ceva la asta.
Ma uit la fetișoara ei. Ochii aceia mari, migdalați, albaștri ca floarea de nu-ma-uita, m-au hipnotizat din prima zi de când ne-am întâlnit. Genele suspendate de bucățile de safir ii sunt minunat de lungi și dese, ondulate și nu necesita rimel sau vreo alta prostioara de machiaj pentru a fi accentuate. Apoi, zâmbetul. Doamne, Dumnezeule, așa putere ai avut sa ii faci zâmbetul mai frumos decât orice alt lucru de pe pământul asta! Un zâmbet atât de frumos și de adevărat. Un zâmbet atât de fericit. Păcat ca i se stinge repede, uneori, lumina i se topește din safire si ma induce in eroare. Are impresia ca greșește. Dar ea nu a greșit pana acum deloc. Poate doar cu faptul ca a câștigat la Confruntarea Elfilor.
Îmi e ușor sa îmi fac prieteni noi. A trebuit sa ma obișnuiesc cu asta. Dar cu ea a fost altceva. Ochii aceia albaștrii îmi bântuie fiecare vis și coșmar de când i-am văzut. Și nu sunt decât doua zile de când ne-am întâlnit.
-Ellie, eu...
Clipește și pune mâinile in sold.
-Nu-i nimic, stalp numărul 4. M-am obișnuit cu cei trei frati sa facă mișto de mine.
Sunt încurcat.
-Nu, dar eu nu am făcut mișto de tine. Tu chiar...
-Rico, nu sunt perfecta. Dar dacă îți place totul la mine, nu înseamnă ca îți place de mine. Nu-i așa?
-Așa e! exclam fericit și ușurat, mai mult pentru mine decât pentru ea.
Zâmbește fericita. Uf, acele gropițe din obraji!
-Și acum ce facem?
Nu apuca sa își răspundă la întrebare și nici eu nu ajung sa ii sugerez ceva, pentru ca devine palida. Parca i se încleșteaza dinții și culoarea din obrajii trandafirii ii dispare treptat. Ma sperie.
-Ella? o întreb și ma duc spre ea.
Inchide ochii și încearcă sa meargă spre pat, dar nu reușește. Picioarele nu ii mai accepta comenzile, mușchii parca au intrat in vacanța, iar ea devine din ce in ce mai moale. Fără viața.
-Ella! ii tip in ureche și tare as vrea sa tipe la mine sau sa îmi tragă o palma. Dar nu o face.
O așez ușor pe podea, o sprijin de perete și ies înnebunit din camera, după Alessio.
-Alessio! tip, dând buzna in camera. Ella! E albă toată, nu răspunde la nimic și..., cuvintele îmi îngheață pe limba.
Alessio se ridica de pe scaunul de la birou și ma urmează destul de calm spre camera Ellei. A înnebunit lumea, de merge atât de incet și calm când propria sora este in pericol.
Intra in camera și îmi spune sa o așez in pat pe Ella. El deschide un dulăpior al noptierei și scoate de acolo o cutie mică, albă, cu niște prafuri in ea. O ridic pe Ella pe ambele brațe, ca pe o prințesa, și simt cum capul i se bălăngăne in aer. Inima ii murmura un cântec ciudat. O așez pe pat, iar Alessio ii deschide gura și ii pune prafuri înăuntru, apoi ii da capul pe spate.
-Nu se îneacă? întreb eu.
-Nu, zice Alessio și o întinde pe Ella pe pat.
Ma uit la chipul fără vlagă și ma gândesc la surâsul de acum câteva minute. La replicile schimbate și la câte fericire emana ființa aceasta. Alessio ii pune mâna pe inima și se uita la mine înțelegător, apoi se aseaza pe pat, lângă ea.
-Ce a fost asta? ma bâlbâi eu.
-Inima. Nu se întâmpla foarte des, dar in ultima perioada a avut câteva emotii cu tezele și testele de sfârșit de semestru, știi tu. Mai tot timpul are faze din astea, la sfârșitul iernii și al primăverii. Dar va fi bine.
-Sigur? ma trezesc sa întreb.
-Sigur, confirma el, făcând cu ochiul.
Se uita pe tavan, apoi ma întreabă:
-Îți place?
-Camera? ma fac eu ca nu înțeleg. Nu sunt fan al rozului, iar auriul nici atât ca ma pasionează, dar da, este o camera drăguța.
Alessio ma privește neîncrezător și îmi spune:
-Ella. Îți place Ella?
Clipesc și o iau pe Wendy. O pun lângă ea.
-De fapt, chiar da. E încă copilăroasă și îmi place. Dar nu știu dacă as putea trai cu vorbăraia ei continua, cu rasul interminabil, spun eu mai mult sarcastic, și cu... asta, închei eu, arătând spre fata palida, ca o păpușa de portelan.
Chiar arată ca una. O păpușa de portelan, cu pielea groaznic de palida, cu buzele aproape neconturate, cu inima bătând prea incet, îmbrăcată in salopeta de blugi și o bluza albă, cu dungi aurii.
Alessio zâmbește.
-Cred ca și ea te place.
-Ha, cum îți dai seama? întreb eu, nervos.
-Incet, frate. Nu ma bag in treaba voastră. Tot ce îți spun este ca nu vreau sa profiți de ea. E datoria mea sa spun.
Ma uit la el ca lovit de fulger. Cum ar putea sa ii treacă așa ceva prin minte?! Îmi vine sa urlu la el. Ma aprind ca un chibrit și cred ca Alessio își da seama pentru ca îmi spune:
-Fede, ai sa înțelegi mai încolo ce spun. Acum cred ca ar fi bine sa te duci acasă, Ella va fi dificila după ce se trezește.
Înghit un nod din gât și spun:
-Ma suni? Când se trezește?
-Da.
Ma ridic de pe pat și ma îndrept spre usa. Natalia, mama fraților, sta pe canapea și se uita la televizor.
-Rico, deja pleci?
-Da, doamna..., Lia, ămm.
-De ce îl strigai pe Alessio mai devreme?
-Știi, Ella a avut un fel de... cădere și acum arată ca o păpușa de portelan.
-Aha, păpușa de portelan, cântărește Lia cuvintele mele.
-Alessio a spus ca o sa își revină.
Zâmbește.
-Da, stai liniștit. Urc acum la ei.
-La revedere!
-Pa pa! îmi spune ca un copil mic.

Iar acum stau și ma uit pe geamul camerei mele și ma gândesc la ochii albaștri pierduți intr-o ceramica de cea mai fina calitate. Nu credeam ca i se poate întâmpla așa ceva. Fetița asta e ciudata, de la boala pe care o are, la râsetul cristalin, zâmbetul cu gropițe in obraji, ochii de un albastru fermecător, pana la cuvintele rătăcitoare. Dar o plac, o plac la nebunie. Pacat ca îmi e frica sa ii spun. Poate ii voi spune, la un moment dat, dar, momentan, nu este timpul potrivit. Sunt convins ca, atunci când va fi momentul potrivit, un ticăit molcom dinăuntrul meu se va auzi ai îmi va sparge timpanele și atunci ii voi spune.
"Te iubesc."

Salutare, toată lumea!! Știu, știu, sunt o scriitoare nu foarte punctuală, nu am mai postat de mult și nici nu pot sa va spun un anumit "program" al postărilor. Scuzați-mi eventualele greșeli și sper sa va placa și acest capitol, pe care l-am scris din perspectiva lui Rico. Următorul va apărea cât de curând, azi sau mâine.
Puuuup, lăsați un comentariu, un vot sau măcar o vizualizare, m-ar ajuta foarte mult chiar si dacă mi-ați spune in privat (știți voi, Instagram, Wapp, etc)
😘😇🙈