Viața ca o poezie

Călătorie În adâncul Sufletului

Nu știu unde sunt, dar e întuneric și e frig
Caut ieșirea, în zadar așa că încep să strig
Niciun răspuns, da' mă lovește înapoi ecoul
Nu mi-e frică, doar că mă sperie puțin noul

Fac câțiva pași în neștire, probabil înainte
Multe fraze aud în cap, mă pierd în cuvinte
Încerc să îmi amintesc cum am ajuns aici
Gol în interior, fără sentimente și fără frici

Bezna e străbătută de o avalanșă de amintiri
Momente oarecare, dar și cele mai tari trăiri
Îmi trece viața prin față, ce frumos era odată
Cum de s-a ajuns aici și unde e lumea toată?

Văd persoane pe care de mult nu le-am văzut
Oameni dragi, pe care din păcate i-am pierdut
Încerc să îi îmbrățișez, moment în care dispar
Se repeta situația de zeci de ori, același tipar

Îmi continui călătoria cu greu, tot în întuneric
Nu văd nimic, pășesc sfios și mă tot împiedic
Vreau să renunț, mă pun jos și aștept lumina
Pentru tot ce se întâmplă, îmi asum toată vina

Aud o voce, mă strigă pe nume și mă cheamă
Ezit la început , dar totuși mă apropii cu teamă
Ajuns tot mai aproape, observ un baiat în ceață
Și am cel mai mare șoc atunci când îl văd la față

Sunt eu, nu mă văd în oglindă, e real, nicio iluzie
Doar că sunt fericit și asta îmi creează confuzie
Îmi zice să mă uit la mine, ce trist și singur sunt
Și să nu mă las, ca propria soartă să mi-o înfrunt

După mai multe discuții și o grămadă de sfaturi
Își ia rămas bun, apoi îmi arată să privesc alături
Moment în care văd o lumină, nu foarte departe
Mă îndrept grăbit acolo, dar sunt tot mai în spate