Viața ca o poezie

Arhitecta Suparilor Mele

A trecut mult timp de când nu am scris de tine
Timpul trece și sentimentele sunt tot mai puține
Cu tine treceam peste toate, oricât erau de rele
Acum eu te numesc Arhitecta supărărilor mele

Poate că îți e bine sau rău, nu mă mai interesează
Și cu cine împărți patul, pentru mine nu contează
Mintea-mi desenează, altă "fata perfectă" creează
Acum știu că nu există, iar lumea doar aberează

Te credeam perfectă când nu erai nici pe departe
Erai perfect de imperfectă și aveai tu ceva aparte
Sincer încă nu știu ce anume nici după atâția ani
A trecut timpul, dar când scriu tristețe îmi emani

Ești departe acum, dar încă îmi mai bați în piept
Însă mult mai încet decât altă dată, asta-i drept
Vreau să te uit, că dorul nu îmi face deloc bine
E greu, uneori îmi fuge mintea inevitabil la tine

Într-o seara o urăsc, în alta mă gândesc la ea
În multe nopți nici nu mai există în mintea mea
Știu clar că atunci când o să fiu cu o altă fată
Amintirea ei n-o să mă mai bântuie ca altădată

Pe un nou drum cu mai puțin bagaj emoțional
Sunt ceva mai matur acum și gândesc rațional
Aștept momentul când una o va înlocui pe ea
Până atunci rămân singur și trist în lumea mea