Adoptată

Capitolul 14

Luke

Azi e ziua mea liberă. Acum sunt singur acasa. Amanda e la cumparaturi si Izabella la scoala. Casa e super tăcuta. Nu am mai fost singur acasă de mult. Sincer imi place. Îmi place linistea din casa. Desi cu Izabella sau fara Izabella e tot la fel de liniște daca stau sa ma gandesc. 

Nu am de făcut nimic interesant. Mă uit la un film, deși nu am înțeles nimic din el. Nici nu sunt prea atent. Telefonul îmi sună și mă întind după el. Răspund fără să văd cine m-a sunat.

- Da? 

- Ce faci dragule? Când aveai de gând să mai ma suni și pe mine? Vocea mamei se aude.

- Am fost ocupat în ultimul timp.

- Ai fost ocupat timp de 5 ani?

- Scuze ca nu te-am mai sunat.

- Te iert, dar să fie ultima data când se întâmplă.

Nu am mai vorbit cu ea de când am adoptat-o pe Iza. Trebuia sa ma ocup de ea tot timpul. Era un copil, și unul foarte sensibil. Iar eu nu am mai crescut copii până atunci. Să am grijă de ea nu a fost deloc ușor.

- Am înțeles!

- Ce s-a întâmplat în ultimul timp? O relație, ceva ?

- Mă voi căsătorii. Urma să-ţi trimit invitaţie.

- Te căsătorești? Doamne, ce minunat. Cine e aleasa?

- Secretara mea, Amanda.

- Ce ma bucur! Când va fi nunta?

- Peste 2 luni.

- Nu mai pot de nerăbdare! Băiatul meu se însoară! Oh, doamne, vreau sa o cunosc. Mâine sunt la tine împreună cu toată familia.

- Bine mama, vă aștept.

Închid. Mă simt puțin neliniștit. Nu am mai vorbit cu niciunul de cinci ani. Mi-e dor de ei, bineînțeles. Nu așteptam să îi văd atât de devreme. Drumul de la ei până la mine durează o zi și puțin. În toți acești cinci ani niciunul nu a venit mă viziteze. 

Orele trec foarte repede. Sunt în fața liceului Izabellei și o aștept să vină. Iese din curtea școlii odată cu băiatul ăla cu care stă ea mereu. Pare că se înţeleg bine. Mă bucur ca și-a făcut un prieten. Deşi îmi doream să fie o prietenă. Nu vreau să o văd cu băieţi. Însă o să fac o excepţie pentru el. Mă zăreşte cu privirea. Îi face cu mana băiatul şi se îndreaptă spre mine. Intră în mașină și își pune centura de siguranță.

- Cum a fost azi? Pornesc o conversație.

- Bine. Am luat ceva numit nota. Am luat un nouă.

- Bravo. E o nota bună. 

Îmi zâmbește ca drept răspuns. Restul drumului a fost în liniște. Ajungem acasă într-un final.

- Amanda unde e? Privește în jur.

- La cumpărături. Vine și ea mai târziu.

Mă așez pe canapea plictisit. Izabella se pune lângă mine. Se întinde pe toată canapeaua punându-și capul pe poala mea. Îi îndepărtez firele de păr ce îi acoperă fața.

- Ziua ta cum a fost? Întreabă cu zâmbetul pe buze.

- Destul de plictisitoare.

- Nu e fain să stai acasă singur, însă tu mă lași mereu singură. Pufăie.

- Îmi pare rău. Mă pot revanșa cumva?

- Hmm... Să mă gândesc.

Își ridică capul și se așeza peste mine. Ridic o sprânceană surprins, iar Iza doar zâmbește. Nu o opresc, sunt curios ce vrea să facă. Îi intru în joc punându-mi mâinile pe talia ei ca să o trag mai aproape de mine.

- Te-ai gândit? O întreb când o văd distrasă.

- Mhm. Mormăie.

Vreau să o întreb la ce s-a gândit, dar își lipește buzele de ale mele înainte să zic ceva. Încep să mă întreb dacă sunt chiar atât de prost încât să nu mă retrag din sărut. Îmi primesc răspunsul imediat când încep să îmi mișc buzele peste ale ei. Izabella încearcă să îmi copieze mișcările și găsesc asta drăguț. Gura ei se deschide puțin, iar eu îmi bag limba. Deși încep să nu mai primesc prea mult aer, nu închei sărutul.  Îmi bag mâinile sub materialul blugilor ei, apucandu-i fundul. O simt tresărind, însă nu oprește sărutul. Mâinile micuțe ale Izabellei se așează pe abdomenul meu. Gem fără să vreau la contactul pielii ei cu a mele. Deși creierul îmi spune să las prostiile și să mă opresc, nu pot să îl ascult. Am destul timp să mă învinovățesc după. Opresc sărutul doar pentru a coborî în jos, spre gatul ei. O aud gâfâind. Îşi pune mâinile pe umerii mei. Depun un mic sărut pe pilea fină a gâtului ei. Geme înfundat ceea ce mă face să zâmbesc. Îi ling zona unde am depus sărutul și am tendința de a o musca, însă nu pot merge atât de departe. Nu îi pot lăsa semne.

- Luke...  Îmi geme numele.

 Cât de dulce îmi sună numele meu spus de ea. Începe să respire din ce în ce în ce mai greu. Așa cum respir și eu. Mă opresc. Simt că mă ustură gâtul la cât mi-a strigat conștiința să mă opresc. O privesc atent. E toată roșie și caldă. Îi ating obrazul cu degetele. Tresare. O mângâi, iar ea își închide ochii. Respirația începe să se ni se reguleze, deși inimă încă îmi bate. Nu știu dacă e posibil, însă îi aud și inima ei bătând.

- M-am revanșat. Acum suntem chit. 

Zâmbește. Îşi pune capul pe pieptul meu, iar eu o iau în brațe. 

- Poți să mă duci la mine în camera? 

O ridic uşor şi o duc în brațe la ea in cameră. O pun în pat si dau să plec, însă mă prinde de mână.

- Vreau să râmăi cu mine.

 Mă așez lângă ea, ezitant. Se face mai comadă lângă mine. Își închide ochii în timp ce îi mângâi părul. În scurt timp respirația ei devine mai ușoară, semn că a adormit.

Cât de idiot am putut fi? Am dus totul prea departe. Fix pe canapea m-am gasit si eu. Dacă venea Amanda? Ce o crede acum Izabella? Cum am permis sa se întâmple asta? Sper sa nu se mai întâmplă. Nu e normal.

Dar știu că dacă Izabella va vrea să ne sărutăm nu îi voi putea spune nu. Dacă îi spun nu, va fi tristă, poate chiar va plânge. Nu știu ce se petrece în mintea ei și de unde toate insecuritățile astea, dar de fiecare dată când încerc să refuz asta o văd dezamăgită într-un fel. Dar totuși, să ajung să o sărut? Ce a fost în mintea mea?

Azi când nu i-am răspuns la sărut a devenit trista. Nu vreau sa fie tristă din cauza mea. Mă bag de fiecare dată in jocul ei si de fiecare dată îl înrăutățesc doar pentru ca vreau sa o fac fericită. Dar asta nu o poate face fericita, poate doar pe moment. Iar eu ma las dus de val de senzatiile pe care ma face sa le simt. Pur şi simplu uit de tot când o sărut. Uit ca sunt logodit, că ea are numai 16 ani. La naiba, e fiica mea!

Am revenit! Cum e capitolul? M-am cam grăbit. * Scuze pentru greselile eventuale*