Adoptată

Capitolul 31

Sunt ca o stană de piatră. Timpul s-a oprit în loc. Nu aud nimic în afară de inima mea ce bate îngrozitor de tare. Nu! Asta nu e adevărat. În fața mea nu sunt părinții mei. Ei nu au ce căuta aici. Niciodată, dar absolut niciodată, nu mi-am închipuit că îi că îi voi revedea.

Când eram mică, mereu îi așteptam. Deși îmi făcuse viața un coșmar, mintea mea nu îi putea percepe ca pe niște oameni răi. Credeam că șederea la Luke va fi una de scurtă durată. Până când ei se vor întoarce și mă vor duce acasă. Acel loc înfiorător îl numeam casă. Eram bătută, forțată să fac ceea ce nu vreau, închisă într-o cameră întunecată. Dar eu îi așteptam să se întoarcă. În momentul în care mi-am dat seama că nu se vor întoarce am fost pur și simplu devastată. 

Acum sunt devastată pentru faptul că s-au întors. Au zis că își caută fiica. Fiica de care nu au putu avea grijă și au dat-o spre o viață mai bună, după spusele lor. M-au trimis să mor. M-au trimis să mă supun pentru tot restul vieții mele unui bărbat în schimbul unor bani. Nu le-a păsat nicio secundă de mine. De ce sunt aici?

Vreau să țip. Să fug. Să fac orice. Dar nu pot face nimic din ce îmi impun. Mă uit la mâinile mele și îmi dau seama că am început să tremur. Îmi e frică. Frică de ce se va întâmpla, frică de proprii mei părinți. Cum nu i-am putut recunoaște? Acum că mă uit la ei, sunt anumite trăsături care îmi amintesc de ei. 

Am mai vorbit cu mama înainte câteva zile înainte. Era altfel. Era bună. Bună cu mine. După ce unsprezece ani de chin, s-a comportat drăguț cu mine. Dar fără să știe că sunt copilul ei. Au trecut atâția ani, dar durerea e tot acolo. Ai crede că m-am resemnat. Dar e atât de dificil. Sunt părinții mei. I-am iubit. Iar ei tot ce au făcut a fost să mă distrugă. Mă doare atât de tare pieptul. 

Nu le mai pot găsi scuze. Până acum am tot făcut-o. Erau săraci. Nu puteau avea grijă de mine. De aceea m-a adoptat Luke. Dar nu sărăcia le-a făcut asta. Nu nevoia de a avea ceva pe masă. Astea nu sunt scuze. Puteau face atât de multe. Dacă chiar mă iubeau, nu m-ar fi dat cu asemenea intenții. Nu m-ar fi maltratat atâția ani.

- Scumpo, înțelegem că ești speriată. Dar, te rog, lasă-ne să îți explică-

- Nu! Izabella nu are ce vorbi cu voi. Nu existați pentru ea. 

- Am venit să te salvăm, Iza. Îmi pare rău că a durat atât de mult. Dar de acum ești liberă. Nu trebuie să fii supusa acestui om. Doar vino cu noi. 

Vorbește din nou. Să mă salveze. Cât de stupid. Ei sunt cei care m-au pus în pericol în primul rând. Ce credeau că vor rezolva după cinci ani? Puteam fi moartă. 

- Nu i-am fost niciodată supusă. Luke nu m-a forțat niciodată să fac lucruri pe care nu mi le doream. Nu știu ce vreți de la mine, dar eu nu vreau să aflu. Ați murit demult pentru mine. 

Mama dă un pas înapoi. Își lasă capul în jos și își pune palmele pe față. Tata o ia în brațe. Își ridică privirea. Pare dezamăgit. Nu știu dacă pe mine sau pe el. Probabil pe mine. E mult prea plin de sine pentru a fi dezamăgit pe el însuși.

- Am greșit, Izabella! Asta e ce vrei să auzi? Pentru că chiar am greșit. Am fost niște oamenii ruinați de la bun început. Ne-am gândit numai la noi. Dar și tu ești parte din noi. Și vrem să îndreptăm lucrurile.

Râd. Sau plâng. Sau amândouă. Aproape că mă destram pe podea. Nu știu de unde a venit discursul acesta. Dar sunt sigură că inventează. În unsprezece ani nu mi-a spus mai mult decât cuvinte jicnitoare. Nu mai poate fi credibil acum.

- Minți! 

- Ne bucurăm să auzim că acum ești bine și fericită. Am crezut că ești moartă, Izabella. Bărbatul de lângă tine ți-a înscenat moartea. Când am aflat că încă trăiești, am simțit că e șansa noastră să te vedem. Dar nu numai noi am aflat de asta. Pentru asta suntem aici, de fapt.